2009
IN MEMORIAM
Căpitanului nostru, Corneliu Zelea Codreanu, lui Mota si Marin, si tuturor martirilor si eroilor legionari, ucisi în prigoane, anchete, în lagăre si închisori sau în alte împrejurări, în tară sau în exil.
Aceste lucruri le scriu în frica lui Dumnezeu, în Care cred nelimitat, deoarece numai El stie că ceea ce mărturisesc este adevărat.
Le mai scriu apoi pentru toti camarazii nostri în viată, care nu au trecut pe unde am trecut noi: elevi, studenti si muncitori, si pentru toti camarazii care vor veni după noi.
De asemenea, le scriu si pentru cei ce cred în Dumnezeu, pentru cei cinstiti si de bună credintă, ca să cunoască si să înteleagă si ei de câtă ură, minciună si bestialitate a fost si este în stare o ideologie – ideologia comunistă – provenită nu de la oameni, ci de la diavolul.
Ce se poate opune dragostei, adevărului, luminii si blândetii, decât ura, minciuna, întunericul si bestialitatea?
Comunismul nu este decât prezenta satanei pe pământ.
Comunistii au făcut din ideologia lor o religie, care, în opozitie cu aceea crestină, este religia urii, a minciunii si a crimei, ridicate la rangul de „virtuti”; si nu se răspândeste decât prin minciună, neîncredere, teroare si frică.
Pe plan spiritual, scopul său este dezumanizarea omului, iar pe plan material: mizerie, foamete si lipsă.
Cum s-ar explica altfel atâta ură, bestialitate, cinism si plăcere sadică de a-ti chinui semenul si a-l ucide?
În comunism, vrei nu vrei, trebuie să spui si să faci numai ceea ce ti se ordonă. Nu trebuie să gândesti, nu trebuie să judeci, vointa si libertatea nu mai există. Iar, dacă nu, pentru consolidarea puterii sunt închisori, gulaguri, lagăre, canale, deportări, domicilii obligatorii si degradarea, siluirea constiintei, pierderea demnitătii umane, robotizarea si dirijarea tuturor actiunilor.
Asa s-a făcut comunismul dumnezeu. Şi cine a încăput pe mâna acestei stăpâniri satanice si-a pierdut si puterea de judecată si vointa si libertatea, rămânând nu doar cu foamea si frigul, nu doar cu umilinta si lipsa de comunicare, ci cu scrâsnetul si disperarea.
La
Cum s-a actionat însă în aceste demascări, create pentru desfigurarea si pervertirea vointei si a conceptiei crestine despre lume si viată, si cum s-a înjosit fiinta umană, creată după chipul si asemănarea lui Dumnezeu, sunt lucruri care trebuie mărturisite. De altfel, în încercare se cunoaste omul, în încercare se degradează sau se desăvârseste.
Încercările prin care a trecut tineretul legionar în reeducarea de la Pitesti si Gherla sunt însă cele mai mari si mai grele prin care a trecut Miscarea Legionară, de la înfiintarea ei până azi.
După cum unică este Miscarea Legionară în istorie, unic este si acest caz. Noi, tineretul legionar, nu ne-am luptat cu oamenii si cu slăbiciunile noastre în aceste încercări (demascări), ci cu oameni îndrăciti, posedati de puterea satanei, aruncati asupra noastră cu toată ura, cinismul si bestialitatea de care au putut da dovadă.
Fenomenul Pitesti – Gherla nu este numai unul iesit
din comun ci, din punctul meu de vedere, este un fenomen mistic, pentru că
acolo lupta s-a dat între cei ce-L slujeau pe Dumnezeu si cei posedati de
duhurile satanei.
Mărturisirile acestea nu au pretentia unei scrieri literare. Sunt bucăti rupte din sufletul si constiinta unor tineri luptători, cinstiti înaintea lui Dumnezeu si cinstiti cu ei însisi; tineri care si-au pus tot ce aveau bun în ei în slujba ideii de dreptate, de libertate si de credintă.
Constienti de menirea lor istorică, ei au slujit neamul si Biserica lui Hristos împotriva comunismului – dusmanul de moarte al crestinismului – până la sacrificiul suprem.
Istoria nu consemnează în analele ei cazul unui
alt tineret, asemănător tineretului legionar, care să fi trecut
prin închisori comuniste ca acelea de la
În prigoanele si închisorile suferite de legionari în
asa-zisa democratie românească, apoi sub dictatura lui Carol al II-lea si Antonescu,
constiinta celui ce suferea nu era siluită. În torturile si
grozăviile petrecute la
În aceste mărturisiri nu voi acuza pe nici un detinut politic. Nam autoritatea, calitatea si dreptul de a face aceasta, ca unul care am trecut prin ce am trecut, ci voi mărturisi faptele asa cum s-au petrecut cu toti tinerii legionari trecuti prin Pitesti si Gherla.
Nu voi mărturisi faptele mele de eroism, ci pe
ale altora. Se vor întreba cei ce vor avea răbdare să citească
aceste rânduri, de ce nu mărturisesc nimic despre alte categorii politice
de tineret, care au trecut prin
Celelalte categorii politice de tineret, care au
trecut si ele prin
Eu nu vorbesc decât de camarazii mei si de mine si as dori ca fiecare să vorbească despre ai lui.
Eu vorbesc de ai mei pentru că sunt legionar si ei au fost si sunt legionari. Sufletele celor plecati dintre noi m-au îndemnat să scriu, să scriu tot, asa cum a fost – cine a initiat, cine a condus, cine sunt vinovatii (care au fost convinsi că nu vor răspunde de faptele lor), cine a executat planul, cine au fost cei înselati si cine au fost victimele acestei nemaiîntâlnite drame.
Dumitru Gh. Bordeianu Melbourne, 26 oct. 1989
(Interviu cu Dumitru Bordeianu, din revista
„Scara”, treapta a patra)
O caracteristică esentială în ce priveste geneza Mărturisirilor mele este aceea că eu nu m-am simtit niciodată vrednic, raportat la această nemaiîntâlnită dramă, să scriu o astfel de carte. Imediat după încetarea demascărilor, ceva care nu era în fiinta mea îmi venea mereu în constiintă cu întrebarea: cine va fi în stare să scrie o mărturisire despre această dramă. Şi nu numai să scrie, ci să pătrundă în esenta acestei drame.
După eliberare am citit si am răscitit Demonii (Posedatii) lui Dostoievski. Deosebirea între posedatii lui Dostoievski si posedatii de la Pitesti / Gherla este că primii erau în conditii de libertate, iar ceilalti erau privati de libertate si chiar de cele mai elementare conditii de trai. Şi apoi erau supusi unor suplicii fizice si morale nemaiîntâlnite.
După ce am relatat această dramă unui mare teolog român (D.P.), acesta îmi dă dezlegarea, zicându-mi „Du-te si citeste vietile Sfintilor Părinti si atunci vei întelege”. Am citit pe Sfintii Părinti si atunci am înteles. Eu întotdeauna întelegeam că cel care este mereu în stare să scrie despre această dramă este Costache Oprisan, dar Costache Oprisan a fost ucis în închisoare. Alte caracteristici ale genezei acestor mărturisiri constau în faptul că eu însumi am trăit această posedare până pe culmile disperării. Dacă smerenia este opusă mândriei si dacă trăirea uneia duce la Împărătia Cerurilor («Fericiti cei săraci cu duhul căci a acelora este împărătia Cerurilor»), iar cealaltă duce la iad, se vede care este răsplata.
Nevrednicia mea (smerenia mea) mi-a fost răsplătită de Dumnezeu înscriind în destinul meu ca pe mine să mă aleagă si să mă ajute, din cei care au trecut pe acolo, să scriu despre această dramă.
Mărturisirile mele descriu o problemă de
metafizică. Cine nu-i certat cu metafizica crestină si cu
Să încerc acum să expun cronologic geneza acestei cărti.
În primul rând doresc să mentionez că purtam o corespondentă cu
Horia Sima, care îmi ceruse să scriu despre toată experienta mea din
închisori. Dar mă gândisem să-i spun Comandantului că nu mă
pot angaja la asa ceva. Adică, ziceam, nu poti să scrii oricum sau
într-un mod neinspirat despre ororile petrecute acolo, la
Cum s-a întâmplat? În apropierea locului unde am stat imediat ce am ajuns în Australia, se găseste un pârâu pe care l-am recunoscut imediat ce l-am văzut – era pârâul lângă care m-am visat singur, scriind, pe vremea când eram încă în tară, în România. Şi îmi apare în constiintă: post si rugăciune. Am început să mă rog si să postesc aproape câteva săptămâni… Mă duceam în fiecare dimineată pe malul pârâului si pe zi ce trecea mi se lumina mintea: se derula acest film al întâmplărilor ca si cum s-ar fi petrecut acum. În general, când scrii o carte, ai o idee de cum va arăta la sfârsit; în acest caz nu miam făcut nici o schită, nici un plan. Şi am început chiar cu titlul: „ Mărturisiri din mlastina disperării”. Iar prima frază este chiar eticheta cărtii. Este o carte de inspiratie divină: am scris ce mi s-a spus să scriu, ceea ce am simtit si ceea ce îmi venea în memorie. În fiecare zi, de dimineată la ora 9 si până după-amiaza la ora 3, dictam toate aceste fapte, iar sotia mea le asternea pe hârtie. Scrierea efectivă a durat din februarie si până în decembrie 1990; se adunaseră cam 600 de pagini. Dar forma definitivă este cea publicată. Ca să rezum putin, eu sunt mărturisitorul prin care s-au făcut cunoscute toate acestea.
Credinta nelimitată în Dumnezeu face orice lucru posibil. Spunea Petre Ţutea că orice cultură care nu are teologia în ea, nu face doi bani. Pentru că sunt cărti care au o valoare omenească, dar din punctul de vedere al mărturisirii lui Dumnezeu sunt nule.
Unde nu există ispită, nu există virtute – spun Sfintii Părinti.
Virtutea crestină se testează numai la
încercare. Nu întâmplător a îngăduit Dumnezeu să fie comunismul
în Rusia. Dumnezeu nu a îngăduit comunismului să apară în
Germania sau
De ce părintele Arsenie Papacioc vorbea cu admiratie despre tinerii care cu piepturile goale au înfruntat tancurile în decembrie 1989? Pentru că neamurile si popoarele nu trăiesc prin lasi.
Dumnezeu nu ne-a părăsit nici în timpul dominatiei bolsevice. Cine nu a fost în legătură directă cu Dumnezeu, în gând si în inimă, nu a făcut nimic. Coordonata verticală este Dumnezeu. Comunismul este numai un preludiu al lui Antihrist. De aceea a lăsat Dumnezeu să vină comunismul; si lucrurile s-au cernut: s-a văzut cine au fost cei care nu si-au pierdut credinta. Să vedem lucrurile iubirii lui Dumnezeu; atâta ne-a iubit si ne iubeste Dumnezeu, cum noi cu mintea noastră nu putem gândi. Şi ne-a lăsat, ca prin acesti martiri, să ne fie neamul mântuit. În închisoare, majoritatea si-au păstrat credinta; poate multi nu au crezut atâta în Dumnezeu, dar au fost anticomunisti. Pentru că fericiti cei prigoniti pentru dreptate, că a acelora este Împărătia Cerurilor.
Eu nu am vrut să plec niciodată din
Destinul se explică asa: ceea ce se întâmplă între mine (creatura) si Dumnezeu (Creatorul). Eu nu mă pot răzvrăti, când am această constiintă. Este si o problemă de bun simt. Pentru cei care nu au în constiintă faptul că i-a făcut Dumnezeu, este o problemă aparte. Dar eu, constient că am fost creat de Dumnezeu, nu de … natură, trebuie să recunosc si să mă supun de bună voie Creatorului. De bună voie, pentru că mi-a lăsat libertatea. Satana spune continuu că nu vrea să-I slujească.
Trebuie să avem în vedere slăbiciunea noastră si puterea lui Dumnezeu, dar în momentul în care m-am supus voii lui Dumnezeu, slăbiciunea mea o ia Creatorul pe umerii lui. Eu trebuie doar să spun:
«Fie mie după cuvântul Tău». Aceasta este esenta.
Despre Occident aveam de atunci o părere proastă; sub aspectul credintei eram lămurit din România, înainte de a emigra.
Libertinajul acesta, promovat chiar de catolici, ce nu
cred în Înviere… Aici, în
La
Fenomenul Pitesti se raportează strict la Miscarea Legionară. În timpul anchetelor, cei care nu erau legionari – foarte putini – au trecut aproape toti de partea lui Ţurcanu. Lupta dintre bine si rău a început în Cer, când satan s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu. Un credincios se înduhovniceste si tinde pe zi ce trece spre asemănarea cu Dumnezeu, este un urcus permanent spre Dumnezeu. Cel care recunoaste pe Dumnezeu Creatorul, I se închină, Îi face voia si Îi păzeste poruncile si este chemat la Împărătia Cerurilor. Ceilalti, necredinciosi si slujitori ai lui satan, merg tot în jos. Cum de îngăduie Dumnezeu acestea? Satan este lăsat să meargă până la ultima treaptă a răutătii – când va veni Antihrist, absolutul decăderii. Acolo Dumnezeu va pune punct si va veni Judecata.
Această carte nu este o carte de literatură legionară; desigur că este scrisă de un legionar, care trăieste legionarismul. Nu este o carte de doctrină legionară, ci de trăire a doctrinei. Cartea explică un fenomen care apartine Miscării Legionare si se adresează, în primul rând, camarazilor mei si celor care vor să vină.
A fost mai mult decât o dramă ce s-a întâmplat la
Torturat fiind, puteam să spun că nu mai sunt legionar, dar eu rămâneam. Dar în ceea ce priveste credinta, nu numai că spuneai că nu mai crezi, dar trebuia să o si dovedesti, omorându-ti aproapele fără milă. Dar cum să-l omori pe fratele tău, când el strigă de durere!
Şi eu m-am lepădat de Miscarea Legionară, dar Horia Sima nu mi-a spus că nu mai sunt legionar. Aceasta a fost conjunctura. Într-un supliciu de durată si fără perspectivă am rezistat cât am putut.
Fiecare suflet a rezistat până la temperatura la care s-a topit. Eu am spus că nu mă mai rog. Deci eu am întrerupt, am rupt firul. Ar fi trebuit să încerc să rezist mai mult. Şi iată posedarea. Dumnezeu m-a lăsat să fiu muncit. Să fi avut tot Pământul ăsta pentru 1000 de ani, dar cu starea sufletească de atunci, cu frica de necunoscut, frica de a nu înnebuni, as fi refuzat totul pentru linistea sufletească. Patru ani am fost muncit. Nu mai puteam plânge – aceasta este împietrirea:
ruperea de Dumnezeu urmată de posedare.
Am cunoscut teroarea comunismului; toti am simtit
apăsarea terorii, când libertatea a fost abolită. În închisoare erai
înlăntuit; libertatea era anulată sub toate aspectele. S-a
urmărit nu numai distrugerea Miscării Legionare ca formatiune politică,
ci s-au folosit de o metodă pe care, probabil, o vor reedita. S-a
întâmplat asa pentru că, se stie, războaiele s-au făcut cu
tineri. Pe tânăr nu îl duci chiar asa de usor, deoarece el nu este atât de
plin de păcate. Unor astfel de tineri Ţurcanu le-a făcut un soi
de fise personale ce contineau detalii de ce a spus fiecare, ce a mintit, cum
s-a comportat în anume situatii date. Da, satana este foarte inteligent si
celor care îl slujesc le strecoară această inteligentă
satanică, pe care au folosit-o si atunci când au pus în practică
experimentul de la
Acolo, în închisoare, plutea duhul satanei – erau mii de demoni care pluteau în aer; ti se stimula memoria de o inspiratie negativă si îti aduceai aminte totul, de când erai copil. În lumea crestină, cei care-L hulesc pe Dumnezeu, stiind de Dumnezeu si de Biserică, sunt apostati. Ţurcanu a acceptat tot ce a făcut, stiind ce face.
În ceea ce mă priveste, greseala mea, pe care o s-o recunosc si la Judecata de Apoi, este că am spus public că nu mă mai rog. Şi din acel moment nu m-am mai rugat, tăind legătura mea cu Creatorul.
Îngerul meu nu s-a depărtat de la mine, desi cel care mă stăpânea era duhul satanei, care se manifesta strecurându-mi în suflet acea frică metafizică de nedescris. Dacă cineva îmi pomenea atunci de diavol, mă îngrozeam. La fel, dacă era vorba de epileptici. Nu-mi era neapărat frică de Ţurcanu, ci frica de a nu înnebuni din cauza torturilor. După doi ani am reînceput să mă rog, dar era parcă degeaba: nu simteam nimic. Parcă erau numai vorbe goale – o rugăciune mecanică. Şi asta mă tortura cel mai mult. Un an de zile am fost torturat de propria mea afirmatie, cum că nu mai cred în Dumnezeu. Şi asta până l-am întâlnit pe Jimboiu, acest om care trăia într-o stare de sfintenie – un înger cu chip de om, ce mă făcea să nu-l pot privi în ochi.
Viata mi-a fost imposibilă până la Pastele lui 1954, când a intervenit tot mila lui Dumnezeu. În acea noapte, ajuns la limita răbdării, în disperarea mea, simteam tortura sufletească a unei fărâme de iad. Am spus: Doamne, eu nu mai pot. Fă cu mine ce vrei! Şi în momentul când am auzit clopotele bătând, am căzut în genunchi si am început să plâng, cerând iertare lui Dumnezeu. Şi din acea clipă am fost alt om. Dumnezeu a făcut această minune cu mine. Am simtit organic, fizic, cum a iesit o fortă – puterea satanei – din mine.
O oră am plâns fără întrerupere. Eram atât de epuizat fizic, dar fericit! Era fericirea învierii mele întru credintă. Parcă învinsesem tot iadul. Anii de închisoare rămasi, între 1954 si 1963, când am iesit de acolo, au fost floare la ureche, cu toate nenorocirile pe care le-am îndurat: frig, foame si izolare.
Cei vii, din afară, nu mă mai interesau. Eu personal am rupt-o cu lumea din afară; nu mă mai gândeam acolo, pentru a mă putea adapta la viata din închisoare. Ei, tortionarii, nu mai aveau constiinta răului pe care îl făceau. Erau atât de posedati, că nimic nu îi mai interesa, doar să iasă din închisoare si să ajungă într-un post mare, în Comitetul Central sau în Securitate, ca răsplată de la stăpân pentru „munca” depusă. Ei executau ordinele stăpânului, nu-si puneau problema ca să nu mai omoare. Spre exemplu Deac, boxerul, îti dădea lovitura de gratie zdrobindu-ti ficatul. El si altii, cum ar fi Leonida si Costăchescu, aveau metode din ce în ce mai dure, cu cât rezistenta si îndârjirea noastră erau mai mari. O parte din ei s-au sinucis după ce au iesit din puscărie. La ei nu mai opera mila si dragostea. Era doar ură – ultima expresie a urii – si orgoliu.
Cel mai impresionant lucru, încă de la începutul încarcerării mele, a fost coeziunea noastră. Personal m-am atasat de fratii mei de suferintă – si nu doar de legionari – adică de cei ce s-au opus comunismului. Multi din cei care erau acolo în închisoare parcă erau niste îngeri. Cel care m-a impresionat cel mai mult a fost Constantin Oprisan. Am stat un an de zile în aceeasi celulă. Era un om de o complexitate extraordinară, ce stăpânea varii domenii, de la muzică, artă, până la matematică si filosofie. Din fire era foarte afectuos, trăind totul la maximum. A fost supus celui mai mare supliciu, nefiind altul mai schingiuit ca el; a luat bătaie pentru fiecare tânăr legionar, cu un eroism de durată, neegalat.
Un alt tânăr, pe care am avut ocazia doar să-l văd, a fost Valeriu Gafencu, supranumit „sfântul închisorilor”. Acest om, la Târgu Ocna, se uita în ochii criminalilor si-i făcea miei. Şi erau cei mai mari zbiri; chiar si directorul închisorii nu-l putea privi în ochi.
Atât de mult influenta sufletul lui cald, încât cine l-a cunoscut s-a transformat complet.
Eu l-am cunoscut pe Jimboiu, un elev fidel de-al lui Gafencu.
Şi el spunea mereu rugăciunea inimii, trăind numai pe coordonatele dragostei fată de celălalt. Era de o bunătate si seninătate extraordinare; nu auzeai de la el un singur cuvânt de răzbunare si ură.
Un înger în trup. Am asistat odată la o extractie de măsea, fără anestezic, făcută lui Jimboiu. A durat foarte mult această interventie stomatologică, dar el nu a scos un sunet si nu a schitat un gest de durere.
M-a impresionat de asemeni foarte mult Badea Trifan, care a fost prefectul Brasovului. Era un om de o bunătate si o liniste sufletească rar întâlnite, ce avea deja 22 de ani de închisoare făcuti.
În Săptămâna Patimilor plângea, curgându-i siroaie de lacrimi, continuu, până în noaptea de Înviere. Trecuseră 2000 de ani, iar el plângea cum plângeau mironositele si Maica Sa, atunci.
Pe printul Alexandru Ghica l-am cunoscut bine, stând cu el în aceeasi celulă. Şi el era un adevărat crestin, trăindu-si credinta de o intensitate rar întâlnită. Mai pot să enumăr pe Gioga Parizianu (care a fost chinuit fiind tinut într-o etuvă la 70 de grade Celsius), Mircea Nicolau, Berzea, Petrascu si multi altii care s-au si preotit când au iesit din închisoare. Pe unii i-am reîntâlnit când am fost recent în România. Toti acesti oameni sunt de o valoare morală extraordinară, intrând cu sigurantă în patrimoniul acesta moral si al suferintei neamului.
În România m-am întâlnit cu foarte multi tineri, în diverse ocazii (interviuri, cenacluri); pot spune că am trăit clipe extraordinar de fericite. Vedeam că nu vorbesc în pustiu. Erau studenti de la toate facultătile – tineri cinstiti, atrasi de credintă. Am fost la o adunare a revistei SCARA, unde au participat vreo douăzeci de tineri, eu fiind invitat să le vorbesc. Eram foarte emotionat, stare sufletească ce s-a transmis, cred eu, si participantilor.
Nu lasă Dumnezeu neamul acesta; persoana care va reface Miscarea Legionară trebuie să apară. „Un om si un neam sunt om si neam cât au înteles din Evanghelie” – spunea Mehedinti.
Este clar că revigorarea României este întoarcerea la Biserica lui Dumnezeu. Acest fenomen a început; cei alesi în neamul acesta se vor întoarce la Dumnezeu si la Biserica Lui si vor trăi dragostea pe care ne-a insuflat-o El s-o avem nu numai fată de prieteni, dar si fată de dusmani. Bisericile sunt pline de tineri oriunde am fost.
Dumnezeu nu va pierde acest neam. Pentru acestia Se va milostivi.
Deci nu reformele economice, ci credinta poporului
Român va scoate
Autorul acestei cărti, Din mlastina disperării, dl. Bordeianu Gh. Dumitru, mi-a cerut să-i scriu prefata lucrării sale.
N-am cutezat să-i îndeplinesc dorinta, dintr-un sentiment de mare umilintă. Cum să-mi asez numele meu în fruntea unei cărti care te cutremură prin grozăvia întâmplărilor pe care le povesteste?
Am trecut si eu prin multe încercări si multi din
camarazii mei de luptă au pătimit prin lagăre si închisori, sub
regimul comunist, dar drama de la
Dumitru Bordeianu este unul dintre supravietuitorii Pitestilor.
Ce scrie el nu e ceva auzit din gura altora, ci e
propria lui mărturie, din mlastina disperării, cum numeste el însusi
această teribilă pătimire. Au mai scris si alti autori
lucrări despre
Dumitru Bordeianu mai rectifică si o altă informatie, difuzată de anumiti autori sau gazetari, care afirmă că urgia de la Pitesti a fost îndreptată de regimul comunist contra tineretului românesc în general sau contra studentimii române, considerată ca un corp în sine. În realitate, după cum mărturiseste autorul acestor cutremurătoare dezvăluiri, urgia comunistă s-a îndreptat precumpănitor contra tineretului legionar din scoli si universităti.
Predilectia asasină a diriguitorilor din umbră ai acestui plan a căzut si mai greu spre cohortele fratilor de cruce din ultimii ani ai claselor superioare.
Aceste capete demonice si-au fixat ca obiectiv să distrugă pătura de bază, din care se recrutau membrii Legiunii. Odată sleite de viată izvoarele de refacere ale Miscării, va dispărea însăsi Miscarea.
Asa se explică de ce în închisoarea
Dumitru Bordeianu nu e dintre acei care ar vrea să-si ridice un piedestal din suferintele altora. El îsi recunoaste propriile lui slăbiciuni. Şi el a căzut în mlastina deznădejdii, suferind înfrângeri morale. Ce înăltător este exemplul lui! Cum spunea Căpitanul: „Ai gresit, plătesti si mergi înainte cu fata curată”.
Să ne închinăm cu evlavie în fata memoriei celor ce au preferat moartea decât degradarea umană, dar să avem cuvenita întelegere si pentru cei ce au încercat să se salveze, cu pretul cerut de chinuitori, după ce săptămâni si luni în sir au fost supusi celor mai groaznice suplicii.
Horia Sima 10 Decembrie, 1992
În toamna anului 1946, eram la Iasi, student al Facultătii de Medicină, când mi-am început activitatea în cadrul Corpului Studentesc Legionar (C.S.L.) al Universitătii iesene, avându-l ca sef pe Dumitru Moisiu.
În câteva zile făcusem cunostintă cu toti camarazii cu care trebuia să activez.
Nu voi descrie amănuntit în ce a constat activitatea noastră până la data arestării mele. Fiecare legionar cunoaste ce înseamnă activitate legionară – legături, informatii, sedinte, disciplină, pregătire, curaj – totul însemnând de fapt lupta, fără nici un compromis, împotriva a tot ce-i rău.
În noaptea
zilei de 14 spre 15 mai 1948 au început arestările majoritătii
legionarilor, cunoscuti de politia lui Antonescu. Am scăpat de
această arestare pentru că nu am fost căutat la
După această dată am părăsit Iasiul (eram în sesiunea de examene) si m-am ascuns, temporar, la familia unor prieteni.
Întorcându-mă apoi în
Astfel că, în dimineata zilei de 12 iunie 1948, am fost arestat de doi comisari (comisarul sef Ciochină, cu care am stat, mai târziu, în închisoare), un comisar ajutor si un sergent de stradă, înarmat cu un pistol-mitralieră. Acesti politisti m-au căutat, pe la miezul noptii, la gazda unde locuiam, pe strada Săulescu nr. 18. Aici au intimidat si amenintat cu pistolul pe cei trei frati ai mei, ca să spună unde sunt ascuns. După vreo oră de amenintări cu pistolul, fratele cel mai mic, Constantin, de numai 11 ani, le-a spus unde mă aflu, crezând că îl împuscă dacă nu spune unde sunt ascuns.
Imediat apoi politistii i-au arestat pe toti trei si au venit cu ei la casa unde eram ascuns. Acolo un politai îi păzea în stradă, cu arma automată, iar doi comisari au intrat în curte, cu pistoalele în mână.
Şeful a strigat la geam să nu încerc să fug, pentru că în stradă sunt arestati sub pază cei trei frati. Atunci m-am gândit la mama si m-am predat.
Sunt momente pe care le trăiesti o singură dată în viată. Îmi amintesc si acum cu durere că fratele cel mai mic, Constantin, nu ma putut privi în ochi.
În fata acestui spectacol, pe care nu-l mai puteam suporta, leam cerut comisarilor, pentru că m-au găsit pe mine si m-au arestat, să le dea drumul fratilor să se ducă acasă, deoarece ei nu îmi cunosc activitatea. La insistentele mele i-au lăsat să plece acasă pe Mihai si pe Constantin, dar pe Alexandru, cel mai mare dintre frati, l-au retinut cu mine. La perchezitia de la gazdă îi găsiseră niste poezii scrise cu cerneală verde.
De la locul de unde m-au arestat, strada Florilor nr. 2, aproape de Căminul studentesc Râpa Galbenă, până la clădirea Sigurantei, pe strada Copou, nu era departe. Era ziuă si nu m-au legat – vedea lumea – ci mergeam între cei doi comisari (mi s-a spus să nu fac nici o miscare si nici o tentativă de fugă, că voi fi împuscat pe loc). Când am ajuns la Sigurantă, ne-au lăsat liberi în holul clădirii, la intrare. În hol erau multi arestati si soseau încontinuu. Am avut ocazia, în acest timp scurt, să schimb câteva vorbe cu fratele meu, Alexandru. I-am spus să fie tare si, dacă este anchetat si bătut, să reziste, pentru că, în caz contrar, riscă să rămână în închisoare. Am mai adăugat să-i spună mamei să mă ierte, si că s-ar putea să nu mă mai vadă niciodată (lucru care s-a si întâmplat; ea a decedat în anul 1962, după colectivizare).
Între timp, vine un politist, ne ia sireturile de la pantofi si curelele de încins. Fratele meu, mirat, îmi face semn întrebându-mă ce înseamnă asta, la care îi răspund că asta face parte din regulamentul închisorii. Într-un moment de neatentie a politistului mi-am îmbrătisat fratele, l-am sărutat, si apoi ne-am despărtit, pentru 15 ani.
Cu câtă durere si strângere de inimă se despart fratii în astfel de situatii! Am fost dus apoi într-o cameră la parter, cu gratii la geam, unde, spre surprinderea mea, am întâlnit camarazi cunoscuti:
pe inginerul Costică Butan (ofiter în
rezervă si invalid de război, seful studentilor legionari de la
Politehnica din
Era acolo un miros de urină insuportabil, deoarece arestatii nu erau dusi la WC, făcându-si nevoile în câteva cutii goale de conserve.
După masă, pe la orele 4-5, se deschide
Unul dintre politisti ne avertiză să nu încercăm nici o miscare, că vom fi împuscati. Pe mine si pe camaradul meu, Cojocaru, nu neau impresionat politistii cu pistoalele lor. Eram sătui de pistoale, de pe front; în schimb, cele patru fete erau înfricosate.
După o jumătate de oră ajungem la Galata, o fostă mănăstire de călugări, transformată în închisoare si situată pe o colină în vestul Iasilor. Aici au fost introduse si fetele care erau cu noi, într-o cameră mai mare, ale cărei geamuri aveau gratii. După vreo jumătate de oră, au fost aduse în această cameră încă sase fete, de la Sigurantă. În acest timp, eu si camaradul meu, încercam să le linistim.
După putină vreme se deschide
Relatez acest fapt, ca să se cunoască si să se înteleagă de ce elemente umane s-a servit regimul comunist ca să-i tortureze pe cei din închisori.
Cum a intrat în cameră acest monstru, a început să debiteze ceea ce învătase sau auzise de la partid: ,,Voi sunteti criminalii care ati ucis clasa muncitoare, ati exploatat-o, ati tinut-o în întuneric si ati tratat-o ca pe robii si slugile voastre, dar să vă băgati în cap, că această clasă muncitoare o să vă zdrobească la timp, că v-ati găsit nasul cu noi”, afirmatii pe care, de altfel, le-am auzit tot timpul din gura paznicilor închisorilor prin care am trecut.
După ce termină, monstrul le spune fetelor să se întoarcă cu fata la perete, pe mine si pe camaradul meu dezbrăcându-ne la pielea goală si făcându-ne o perchezitie, de la batistă, până la cele două orificii ale tubului digestiv, ca nu cumva să fi ascuns acolo armament, cu care să distrugem clasa muncitoare.
După terminarea acestei operatii si după ce ne-am îmbrăcat, ne-a spus să ne întoarcem noi cu fata la perete, invitându-le pe fete să se dezbrace complet, cum ne dezbrăcasem si noi. Când au auzit asa ceva, fetele au ripostat energic iar una din ele, mai sportivă, s-a repezit asupra monstrului si l-a izbit de perete cu atâta putere, încât la lăsat năuc.
În urma celor întâmplate, paznicul a scos pistolul si le-a amenintat că, dacă nu se dezbracă, va face uz de armă, pentru că el reprezintă clasa muncitoare.
În această situatie, eu si camaradul meu am
intervenit, spunându-i să-si pună arma la loc, iar fetelor să
bată în
La auzul bătăilor în
Era o functionară din lumea veche si nu apucase să fie educată în spiritul ,,clasei muncitoare”. Aflând ceea ce se întâmplase, l-a admonestat pe paznic si la invitat să iasă afară. Pentru că acesta refuza, invocând mereu că el este trimisul clasei muncitoare, functionara s-a dus să-l denunte la directorul închisorii.
După putin timp vine directorul si, cu voce blândă, îi spune paznicului că un bărbat nu poate să facă perchezitie fetelor, ci numai o femeie, pentru că asa prevede regulamentul închisorii, si că el, în consecintă, trebuie să părăsească camera.
Directorul era, de asemenea, surprins să constate că în cameră au fost introdusi bărbati cu fetele, dând dispozitie să fim separati.
Până seara, închisoarea s-a umplut cu noi arestati.
În ziua aceea nu ni s-a dat nimic de mâncare. Târziu,
am fost repartizati câte sase pe celulă, fără tinete pentru
necesităti si cu scânduri goale în loc de asternut. În mod normal, n-am fi
putut încăpea toti în celulă, celulele fiind foste chilii pentru o
singură persoană, cu
Din cât am stat acolo, nu am putut uita trei fapte importante:
– în tot timpul petrecut acolo, mi s-a dat o singură masă pe zi, la prânz: o bucătică de pâine (vreo 200 de grame) si o zeamă, care nu stiai ce este.
– la Galata, ni s-a luat fiecărui arestat câte o mică autobiografie, fără a fi fortati să spunem de ce am fost arestati. De aceea, nici un arestat nu a declarat că este legionar.
– la sfârsitul celor zece zile, am fost scosi din celule, noaptea târziu, pe o vreme ploioasă, vreo douăzeci de arestati, sub o severă pază militară si dusi într-un cimitir. Fiind întuneric beznă, cei care ne escortau aveau felinare în mâini. Printre acestia, în afară de militari, erau si câtiva civili. Ajunsi în cimitir, ne-au fost arătate mai multe gropi, proaspăt săpate, asemănătoare gropilor comune. În fata acestei macabre privelisti, multi dintre noi erau convinsi că în acea noapte vom fi executati.
Mărturisesc că dacă as fi intuit ce
mă astepta mai târziu, as fi preferat atunci moartea. După anii
petrecuti în închisoare si după cele întâmplate la
Cum stăteam în fata gropilor, unul dintre civili se desprinde de ceilalti si ne apostrofează cu cuvintele: ,,Voi, banditilor, sunteti cei mai mari dusmani ai clasei muncitoare, ai proletariatului; de aceea vam arestat, si veti fi aruncati în aceste gropi, si nici unul dintre voi nu va scăpa cu viată. Nu vă executăm în această noapte, pentru că nu avem săpate suficiente gropi, ca să încăpeti în ele toti cei arestati acum. Dar să stiti că cei arestati la 15 mai au fost executati si înmormântati în acest cimitir. După ce vom săpa suficiente gropi, atunci vă executăm si pe voi. Acum ne întoarcem la închisoare”.
Ce ni s-a întâmplat nouă, celor din grupa de 20,
câti eram, li sa întâmplat si celorlalti în câteva nopti si tuturor celorlalti
arestati din închisoarea
Galata, în afară de fete. Intimidarea însă, multi dintre noi au
luat-o în serios, pentru că de la comunisti te puteai astepta la orice, în
orice moment. Mai fusese un precedent: ofiterii polonezi împuscati în
ceafă, la Katyn. Mai eram apoi convinsi si de faptul că bolsevicii
n-aveau decât morala imoralitătii, si că ne găseam la un pas de
Ajunsi apoi în închisoare, în celule am putut reflecta
mai bine asupra situatiei. Unii dintre noi erau convinsi că ne vor împusca
sau că, în cel mai fericit caz, vom fi transportati în
După terminarea celor zece zile, cât am stat la această închisoare, am fost scosi din celulă, legati de mâini cu o funie, câte doi, si dusi în afara închisorii, la un camion militar acoperit cu prelată. Eram în jur de 30. În camion am fost culcati pe burtă, înghesuiti unul într-altul, cu capul pe podea si înconjurati de soldati înarmati. Un civil ne-a avertizat că, dacă ridicăm capul, vom fi împuscati fără somatie.
O! Cât de lung mi s-a părut acel drum! Era drumul
nesigurantei totale. Ne gândeam că vom fi dusi ori la cimitir, să fim
împuscati, ori la tren, să fim deportati în
Am fost deci transportati si înghesuiti în câteva vagoane-dubă.
Spre surprinderea noastră, am constatat acolo
că vagoanele-dubă erau românesti, desi la gara Nicolina din
Credeam că ne duc cu tren românesc, până la Vadul Siretului, la frontiera cu Rusia, în regiunea Bucovinei, ca să mascheze oarecum drumul. Ce clipe, ce emotii, ce stări sufletesti, în fata necunoscutului!
După ce vagoanele-dubă au fost umplute, trenul a plecat. Spre surprinderea noastră însă, nu am recunoscut directia în care mergeam, din cauza întunericului si a obloanelor de la ferestruicile vagonului.
După câteva ore de mers am putut constata totusi prin oblonul de la geam că eram la Pascani, o gară pe care o cunosteam foarte bine. Le-am spus atunci camarazilor că eram în gara Pascani; bănuiam că nu ne vor mai duce în Siberia, deoarece ar fi putut să o facă pe la Ungheni, mai aproape de Prut, decât prin Cernăuti, ci că ne vor duce la închisoarea din Suceava, pe care o cunosteam, o închisoare mai mare decât cea de la Iasi.
Într-adevăr, în câteva ore am ajuns în gara
Burdujeni din Suceava, unde ne asteptau masini-dube, cu paznici si soldati
înarmati. Paza de la gară la închisoare a fost mai putin represivă
decât la
După câteva ore am fost încarcerati în vestita închisoare „mormântul fără cruce”, cum o botezaseră detinutii de drept comun din Suceava. Închisoarea era a doua ca mărime, după Aiud, fiind zidită tot de austrieci. (Aici a fost întemnitat si s-a îmbolnăvit de tuberculoză Ciprian Porumbescu.) Închisoarea era în formă de pătrat, cu subsol, parter si două etaje, cu curte interioară, iar la exterior cu un gard de scânduri înalt de patru metri, si la fiecare cincizeci de metri avea un prepeleac, cu un soldat cu armă automată.
În jurul datei de 25 iunie 1948, iată-ne depusi în vestita închisoare Suceava si încarcerati în celula 59 de la subsol, pe latura de nord. Această celulă este legată de întâmplări pe care nu le voi uita niciodată. Aici am stat până la 15 ianuarie 1949. Tot în această celulă am simtit pentru prima dată apăsarea spatiului, pierderea libertătii si durerea ruperii legăturii cu cei dragi. Aici am simtit din plin apăsarea închisorii si hăul ce se deschidea în fata noastră.
Aici am suportat bătăile si chinurile anchetei, care a durat până în luna decembrie 1948.
În această celulă am stat cu
După câteva zile, am aflat unele informatii despre cei arestati de la detinutii de drept comun care făceau de planton pe coridor si de la cei care împărteau masa. Printre acestia erau si oameni cumsecade.
Asa am aflat că toti cei arestati începând cu 15
mai 1948 si până la data când am venit noi, cei arestati în iunie, au fost
încarcerati în această închisoare si că începând cu judetul Vaslui si
Bacău, din toate judetele, până la frontiera de nord a Moldovei si
Bucovinei, toti arestatii, bărbati si femei, se găseau în
această închisoare. Ancheta si judecata, pentru această regiune a
tării, nu s-a putut face la Iasi, deoarece orasul nu dispunea de o
închisoare cu capacitate mare; de aceea s-a ales Suceava, care dispunea de un
mare număr de celule si camere, unde puteau fi încarcerati câteva mii de
arestati. Arestatii din sudul Moldovei, de la Vaslui si
Tot de la detinutii de drept comun am aflat că ei sunt prelucrati si amenintati să păstreze cel mai perfect secret.
Pe sectia de anchetă de la parter erau cam 30 de celule. Unele erau transformate în birouri pentru comisarii-sefi, adusi din judetele mai sus mentionate, fiecare cu bătăusii lor, care de care mai cinic, alesi dintre toate lepădăturile societătii.
Acesti
comisari-sefi coordonau anchetele si triau declaratiile luate de la arestati.
Toti însă aveau un trecut în Siguranta Statului, legat de Miscarea
Legionară: făceau parte din fosta politie burgheză din timpul
dictaturii lui Carol al II-lea si Antonescu, iar regimul comunist se servea de
ei, ca de niste unelte docile, pentru că încă nu luase fiintă
monstruoasa Securitate si regimul nu avea experti în materie de anchetă.
Erau canalii, fără nici un pic de constiintă morală si
frică de Dumnezeu, care serviseră sub mai multe regimuri, neavând
nimic comun cu neamul nostru. Se puseseră cu totul în slujba unui dusman
care, după ce s-a servit de ei cum a vrut, i-a arestat si i-a întemnitat
la Făgăras, unde nu arareori s-au mâncat unul pe altul. Asa le-a
plătit stăpânul pe care-l serviseră cu atâta abnegatie. Pe cei
de la
Legionarii de la Facultatea de Medicină din
În schimb nu i-am putut uita pe cei doi bătăusi angajati tocmai atunci în politie, pe Behan si Danielevici. Erau de o ferocitate de nedescris.
Am aflat de asemenea că anchetele se făceau numai noaptea, de cum se însera până dimineata[1], si că bătăile si schingiuirile la care erau supusi cei anchetati erau atât de mari, că unii din ei erau dusi pe targă la celulele lor.
Din primele seri, de la celula unde eram, aproape de sectia de anchetă, auzeam clar vaiete si multă forfotă de pasi.
Atmosfera din celulă, din cauza lui Popa Alexandru, era imposibilă.
Acest individ era din Soroca (Basarabia) si fusese coleg de clasă cu Alexandru (Şura) Bogdanovici la liceul de acolo. Popa afirma că fuseseră buni prieteni.
A fost arestat în aceeasi zi cu mine în
În celulă era tăcut, foarte atent la ce
discutau altii; când intervenea, avea o plăcere deosebită să
discute în contradictoriu. Nu s-a pronuntat niciodată clar, dacă
crede sau nu în Dumnezeu. În discutiile cu diaconul Eftimie despre
credintă, sustinea întotdeauna contrariul. Era, după părerea
tuturor, un ateu convins. Ancheta lui a durat câteva zile, si se vedea
după fata lui că nu luase nici măcar o
Iată câteva observatii, în legătură cu acest individ, care m-au determinat să cred că era un tip suspect:
– s-a atasat de Legiune datorită marii personalităti a lui Bogdanovici; – la anchetă n-a fost bătut; – atitudinea lui din celulă, fată de camarazi si Legiune, de un mutism desăvârsit, îti dădea imediat de gândit; – a luat o condamnare mică, corectională, de 7 ani; – când a început reeducarea la Suceava, a fost printre protagonisti, alături de Bogdanovici; – la Pitesti n-a luat nici o palmă, dimpotrivă, a fost, alături de Ţurcanu, autorul fizic al mortii lui Bogdanovici; – a plecat de la Pitesti la Gherla în iarna lui 1950, unde a devenit seful demascării. Acolo s-au comis fapte care au depăsit Pitestiul; – când am venit toti studentii cu condamnări mari de la Pitesti la Gherla, el îsi disputa cu Ţurcanu sefia demascărilor; – a fost dus de la Gherla la Jilava odată cu Ţurcanu; – a făcut parte din lotul lui Ţurcanu, dar nu a fost executat. Tot el a fost acela care a dat declaratie că reeducarea de la Pitesti si Gherla a fost făcută din ordinul pe care l-a dat Horia Sima legionarilor, prin Vică Negulescu; – a fost martorul acuzării în procesul lui Vică Negulescu, unde a sustinut cele de mai sus. (La acest proces marele merit l-a avut Gheorghe Calciu, care a cerut în instantă să vină generalul Nicolski, seful Securitătii, cu care Calciu stătuse de vorbă la Pitesti, si care, bineînteles, n-a venit). După acest proces, Popa Ţanu a fost adus la Aiud si eliberat înainte de decretul din august 1964.
La plecarea mea din tară, în 1989, se găsea
la
*
În primele zece zile nu a fost nimeni chemat la anchetă. De aceea am avut timp suficient să mă gândesc, să-mi fac toate socotelile, ce declar si ce nu declar si în ce conditii. Aveam convingerea că seful meu direct, Moisiu, si cei cu care activasem, erau ferm hotărâti să nu spună nimic. Fiecare a rezistat până când a ajuns la limita puterilor fizice si sufletesti. Unul a cedat când i s-a prezentat în fata ochilor un altul desfigurat în bătăi, plin de sânge si cu răni pe tot corpul, fiind amenintat că asa va păti si el dacă nu spune tot ce stie. În fata acestei situatii, cei cu punctul de rezistentă joasă au cedat. Altul a cedat după prima bătaie, altul după o lună de bătaie, altii după două, trei, patru… luni, declarând până la urmă doar atâta cât să poată fi judecati si condamnati.
Redau două cazuri: al lui Şoltuz Laurentiu si al Oltei Manoliu (ambii studenti la Facultatea de Medicină din Iasi si originari din judetul Botosani) care n-au spus nimic la anchetă si au fost totusi judecati si condamnati – Şoltuz, la 20 de ani muncă silnică, iar Manoliu la 15 ani muncă silnică – numai pe ceea ce au declarat altii despre ei. Manoliu a iesit teafără, după cei 15 ani de închisoare, iar Şoltuz după 16 ani.
Regimul comunist, fiind în curs de consolidare si neavând cadre pregătite pentru a ancheta, s-a folosit de fostii anchetatori – cum am afirmat mai sus – ca să îmbrace în forme juridice cele declarate de noi, în vederea condamnării. Misiunea lor era să bată, să bată si iar să bată, până ce te făceau una cu pământul. Pe ei nu-i interesa cantitatea si calitatea celor declarate; aceasta o făceau comisarii-sefi, coordonatori ai anchetelor. Acestia erau uneltele regimului.
Desi bătăile si torturile în aceste anchete
au fost strigătoare la cer, nu s-a declarat nici zece la sută din
ceea ce se stia, fapt confirmat în urma demascărilor de la
Majoritatea dintre noi am sesizat acest lucru,
permitând acelor ce nu fuseseră arestati să se ascundă. Când au
apărut supliciile de la
Scopul regimului era ca toti cei arestati să fie
judecati si condamnati la ani grei de închisoare, pentru ca la timpul
planificat, avându-i în mână, să-i constrângă să declare si
mai mult, prin actiunea de „demascare” de la
Ţin să precizez că nici un legionar si nici o unitate legionară nau fost arestati în urma unor probe care să justifice darea în judecată.
Arestările legionarilor din toată
Sub dictatura lui Antonescu, Siguranta Statului constituise asazisele caziere politice ale tuturor legionarilor din timpul Statului National Legionar, pentru eventualitatea, bine gândită, a utilizării lor.
Majoritatea dintre ei au format batalioanele mortii de la Sărata (localitate situată în sudul Basarabiei).
Acolo, ofiterii activi si de rezervă, cât si gradele inferioare, au fost toti redusi la rangul de simpli soldati si trimisi pe front cu indicativul: „reabilitare post mortem”. Aceste batalioane au făcut minuni de vitejie împotriva bolsevicilor.
Comandantii de unităti erau avertizati ca toti acesti legionari, purtând indicativul mentionat, să fie trimisi în linia întâi sau în misiuni periculoase, unde moartea era sigură. Deci Antonescu, alt călău al tineretului legionar, cunoscându-i acestuia puterea de sacrificiu, era convins că în felul ăsta va scăpa de ei.
Siguranta Statului a înregistrat si numele fratilor de cruce, elevi de liceu, cunoscuti din timpul guvernării legionare de unii din directorii, profesorii si chiar colegii lor, care i-au denuntat fără scrupule. (În timpul războiului, Frătiile de cruce si centrele studentesti au continuat să activeze în ilegalitate.) Acelasi procedeu l-au folosit si cu studentii universitătilor care nu erau legionari, precum si cu cei din aparatul de stat, din Cetătuile de fete si din Corpul muncitoresc si cel al Răzletilor.
Astfel că în 1945, când comunistii au acaparat
puterea, aveau o oglindă fidelă a tuturor legionarilor din
Şi s-a mai petrecut un fapt odios din punct de vedere moral:
toti ticălosii pusi în slujba regimului comunist trebuiau să-i denunte pe legionarii pe care-i cunosteau, precum si pe simpatizantii acestora, indiferent unde s-ar fi aflat. Detin aceste informatii sigure de la fosti ofiteri de politie din cadrul Sigurantei, oameni care mai aveau în ei un pic de constiintă natională, si de la fostii jandarmi, printre care si fratele meu Vasile.
*
Închisorile din
România în anul 1948 se catalogau în: închisori mari, mijlocii si mici. În
ordinea capacitătii, cât si a renumelui lor de închisori mari, citez:
Aiud, Suceava, Gherla,
Închisori de categorie mijlocie: Râmnicu Sărat,
Târgsor (oras situat la vest de
Închisori-spital, pentru detinutii bolnavi de
tuberculoză: la Târgu Ocna, în
Închisorile erau împărtite pe sectii, unde erau atât celule, cât si camere, numite – în termeni de închisoare – „la comun”. Celulele erau de diferite mărimi; de regulă aveau 3-4 metri lungime si 1,5 metri lătime. Pe jos, unele aveau beton, altele scânduri de brad.
Camerele aveau dimensiuni de 4-8-10 metri lătime si 10-15-20 metri lungime.
Fiecare închisoare era prevăzută cu celule de pedeapsă – „celule negre” – numite astfel pentru că nu aveau nici aerisire, nici geamuri si nici lumină; deci, întuneric total.
Toate închisorile dispuneau, la beci, de boxe, de celule de pedeapsă, mult mai greu de suportat si cu conditii mult mai inumane decât celulele negre. Fiecare nivel al închisorii avea patru celule negre.
Au existat un timp, la începutul arestărilor, asa-zisele celule albe (de unde expresia „te bag la alba”). Am aflat ce erau astfel de celule la Aiud, în anul 1954. Li se spunea „celule albe” pentru că ferestrele nu aveau sticlă; erau lipsite de mobilier. Cel hărăzit să fie detinut aici era dezbrăcat la cămasă si izmene, tot timpul sezonului rece.
Voi descrie topografia fiecărei închisori pe unde am trecut.
Şi pentru că mă găseam la închisoarea din Suceava, o voi prezenta, pe scurt, pe aceasta, clasată în categoria închisorilor mari, atât ca dimensiune, cât si ca faimă.
O caracteristică a celulelor si a camerelor, de la subsol la etajul doi, era că aveau dusumele de scânduri. Închisoarea a fost construită de austrieci, cât timp stăpâniseră Bucovina, de la 1775 la 1918, si aici erau închisi românii care-si cereau dreptul la libertate. Întreg subsolul era prevăzut numai cu celule. Începând cu parterul si terminând cu etajul doi, de o parte a coridorului erau celule, iar de cealaltă parte camere, variind între 5/10 metri si 10/10 metri.
Mobilierul celulei sau camerei era foarte sumar: un prici cu o rogojină în loc de saltea, tineta pentru necesităti fiziologice, si ulciorul cu apă de băut.
Ferestrele celulelor aveau dimensiuni în jur de 40/40 cm., iar ale camerelor mari 1,5/1 m. Toate geamurile erau prevăzute cu drugi grosi de fier. În afară de cele enumerate mai sus, nu exista nimic, nici măcar cuiere pentru a agăta o haină.
Obiectele de mobilier care au constituit tot timpul detentiei o problemă, aducând mari neajunsuri celor condamnati, au fost tinetele sau ulcioarele pentru apa de băut, precum si tinetele destinate necesitătilor fiziologice (urină si fecale). Aceste tinete erau confectionate din scânduri (doage de brad si cercuri de fier), cu capacităti si înăltimi diferite, în functie de spatiul pe care-l serveau, dacă acesta era celulă sau cameră.
Îmi îngădui o paranteză, pentru a pune o întrebare unui interlocutor venit din lumea occidentală, de pildă: ce ar spune el, când ar auzi că cei condamnati au executat, să zicem 16 ani, sub regim comunist, la care se adaugă încă 7 ani din timpul dictaturii lui Carol al II-lea si a lui Antonescu, stând în tot acest timp într-un climat viciat de mirosul de urină si fecale? Poate unora nu le-ar veni să creadă, si atunci, fostii detinuti politici, împreună cu mine, i-am invita să vină să vadă că si azi, în România, aceste obiecte de tortură morală si fizică se găsesc încă în celulele si camerele închisorilor. Să vadă în ce fel de conditii de civilizatie si-au trăit mii de fiinte umane un sfert din viată.
Aici în
În timp ce ne făceam necesitătile fiziologice aerul din celulă devenea insuportabil. Tinetele erau desertate apoi de două ori pe zi, dimineata si seara, la closetele de la capătul etajului. Această operatie se efectua cu rândul, în asa fel încât cei din celule nu se puteau vedea sau cunoaste între ei.
Au fost cazuri la Jilava – si asta o stiu toti cei care au trecut pe acolo – când, într-o cameră cu o capacitate normală de 40 de detinuti, erau înghesuite 300 de persoane. La camerele din „reduit”, unde tinetele nu mai ajungeau, necesitătile se făceau pe jos. Aerul din cameră era nu numai insuportabil, dar si insuficient. Pentru a evita asfixia, se stătea cu schimbul în pragul usii, unde se strecura putin aer de afară.
În aceste camere au murit majoritatea celor în vârstă si bolnavii. Când am stat la Jilava, în 1956, această situatie însă nu mai exista.
Mă întreb, cum a fost posibil asa ceva? Şi totusi a fost posibil, dovadă mărturisirile miilor de detinuti[2].
Deasupra, la înăltimea unui stat de om,
În toate închisorile comuniste din România, nu era acelasi lucru să fii la subsol, la parter sau la etaj, la răsărit, la sud, la nord sau la apus. Iarna, cei ce se aflau la nord si est sufereau de frig, din cauza vântului, mai mult decât cei ce se aflau pe partea de sud si de vest.
Celulele de pedeapsă de la subsol erau mult mai greu de suportat decât cele de pe etaje. Una era să stai la Zarcă, si alta era să stai la a doua clădire, la Gherla si Aiud, unde erau numai camere, iar regimul era mai blând. Tot aici erau cazati si detinutii de drept comun, care făceau diferite munci în incinta închisorii (plantoane, bucătari, frizeri, băiesi, cizmari, croitori etc.) O problemă care a costat multe vieti a fost fumatul. Pentru un „chistoc” – în limbaj de fumători – aruncat intentionat de un paznic si ridicat de un detinut, s-a ajuns deseori la represalii fatale.
Regulamentul prevedea că detinutul, când era scos la plimbare în tarcuri special amenajate, trebuia să meargă cu mâinile la spate si privirea în pământ. Orice abatere de la această disciplină era aspru sanctionată cu arest sever de unde, dacă era iarnă, rar se mai iesea.
Numai bietii fumători stiu cât au suferit din cauza acestei patimi.
Pentru ei, închisoarea a fost mult mai grea decât pentru nefumători[3].
O altă încercare ce a măcinat din temelii viata detinutilor a fost foamea; foame redată cu autenticitate în poeziile lui Radu Gyr si Nichifor Crainic; foamea cronică, insuportabilă, care a umilit, a degradat si a pus în situatii de compătimit pe multi dintre detinutii incapabili să suporte ceva ce depăsea limitele răbdării. Cum era posibil ca, timp de 16 ani, să te roadă acest vierme neadormit, să nu te saturi niciodată si nici măcar să-ti potolesti, cât de cât, foamea?
Câtă vointă, câtă răbdare, câtă înfrânare, le-a trebuit acestor detinuti, ca să supravietuiască? Doamne! N-a fost o lună-două, un an-doi, ci 16 ani!
Ca fost student la medicină, cunoscând fiziologia si biochimia normală a omului, m-am întrebat întotdeauna care este limita de rezistentă a omului la foame. Şi mărturisesc că n-am găsit răspunsul.
As pune întrebarea si specialistilor: este oare posibil ca timp de 16 ani, în interval de 24 de ore, masa să nu varieze decât între 600 si 900 de calorii (în ultimii doi ani ajunsese în jur de 1000 de calorii), iar în conditiile de pedeapsă, în jur de câteva sute? Cât priveste valoarea nutritivă – hrana fiind alcătuită numai din deseuri, ce nu se vindeau la aprozarele socialiste – comunistii au găsit de cuviintă ca ea să fie cum a fost… Mâncarea era constituită din arpacas, orz decorticat, rar fasole, varză, dovleci, gulii, cartofi, care nu se vindeau, si napi porcesti. Iar carnea – resturi nevandabile: copite, bojoci, buze, pielite si capete de animale care, în tările capitaliste nu s-ar fi dat nici măcar câinilor. Şi toate acestea erau în bună parte alterate.
Îmi aduc aminte de un fapt pe care nu-l voi uita toată viata mea. Eram în curtea închisorii la Gherla, nu departe de bucătărie, când am văzut cum detinutii de drept comun scoteau din beciul sectiei a II-a capete de bovine intrate în putrefactie. Cu un băt lung introdus prin teste, ca să fie tinute la distantă, – atât era de insuportabil mirosul – cărăusii fugeau cât îi tineau picioarele până la bucătărie. Aici le azvârleau într-un butoi cu apă, unde erau spălate si puse în cazane, pentru hrana detinutilor politici. Cei de drept comun aveau un alt meniu.
Din cauza acestor deseuri multi detinuti s-au îmbolnăvit de ficat, de rinichi si de stomac, în special cei în vârstă si cei care în libertate avuseseră un regim alimentar mai deosebit.
Ce elemente nutritive puteau contine aceste alimente? Şi totusi detinutii politici au trăit cu asa ceva.
Îmi mai vine în minte acum si un alt caz, în care foamea a reusit să-l degradeze pe om până la starea de animal. Un fost mosier de origine greacă, pe nume Pană, în vârstă de 75 de ani si peste 1,80 m înăltime, care în libertate avusese o burtă mare, ajunsese acolo, din cauza slăbirii, să-si formeze pe pântece patru sorturi de piele.
L-am văzut
Militianul însă l-a bătut peste cap cu bucata de burtă până l-a umplut de sânge.
La Suceava, ancheta nu se făcea ziua, ca să nu se audă de afară vaietele de durere. Se făcea numai noaptea, de cum se însera si până la ziuă. În cinci luni, cât am fost anchetat, cei doi călăi care m-au torturat miroseau mereu a băutură[4].
Instrumentele de tortură erau: vâna de bou, cravasa, biciul si ciomagul.
Iată preparativele pentru administrarea bătăii celui ales. Acesta era asezat pe un fel de scrânciob, format din două scânduri; i se legau cu o sfoară mâinile si picioarele, i se introducea pe sub genunchi un ciomag si astfel, imobilizat burduf, era asezat pe două scaune; ciomagul sprijinit pe ele, forma axul de învârtire. Astfel că, pe rând, o dată tălpile, o dată fesele ajungeau sus, în pozitia de lovire.
Detinutul nu putea face nici o miscare, iar călăul putea să-l bată în orice pozitie, fără să întâmpine vreo rezistentă. Cei doi bătăusi se aruncau asupra victimei cu o furie demonică.
La începutul anchetelor băteau pe fesă si pe spatele gol, apoi din cauza rănilor pricinuite de lovituri, s-au gândit să-i acopere victimei spatele si fesele cu un servet ud, ca să-l poată bate la intervale de timp destul de scurte. Bătaia la tălpi îti distrugea pingelele de la încăltăminte după numai câteva sedinte. De aceea te încăltau cu niste saboti cu talpă de lemn, care erau mai rezistenti la bătaie. Acest sistem călăii îl denumeau „moriscă” sau „scrânciob” pentru că, prin învârtire, veneai în cele două pozitii: „tălpi” sau „fese”.
Cel mai greu de suportat era bătaia la tălpi cu ciomagul, căci simteai lovitura nu în tălpi, ci în ceafă. La fese băteau cu vâna de bou.
Alt supliciu folosea un fel de masă, numită „pat”, de lungimea staturii unui om, prevăzută cu belciuge la cap si la picioare. Spatele, de la ceafă la tălpi, rămânea liber, ca să poată fi lovit cu cravasa, biciul sau vâna de bou. Acest „pat” era fixat în cuie pe două capre de lemn, care rămâneau imobile în timpul bătăii. Cel mai greu de suportat era biciul cu curele subtiri, ca o coadă de cal. Mai lipseau bilele de plumb colturoase. De obicei această tortură era atât de sălbatică, încât cel supus chinului cădea în nesimtire. Pentru a-si reveni, era stropit cu apă, după care se îmbrăca si, sprijinit de un gardian, era readus în celulă.
După o astfel de sedintă victima era lăsată în celulă câteva zile, unde camarazii îl oblojeau, spălându-i rănile si aplicându-i comprese cu apă rece. Îl îmbărbătau si-i sustineau moralul ca să poată rezista, stiind că va fi dus din nou la schingiuire.
După câteva zile erai luat, tot noaptea, si dus într-o celulă în aceeasi sectie, prevăzută cu mese, scaune, cerneală si hârtie, ca să scrii tot ce stiai. Bătăusul avea o notă de la comisarul-sef, despre ceea ce trebuia să declari. Detinutul era apoi lăsat din nou câteva zile, si după aceea dus iarăsi în celula destinată scrisului. Acum i se înmâna fituica, pe care era scris ce trebuia să declare. Îl lăsau acolo toată noaptea, timp suficient să mediteze si să decidă singur ce putea să spună din cele cerute. De multe ori această metodă îl punea în încurcătură si trebuia să fie foarte atent. Spre ziuă era readus în celulă, bucuros că nu mai trecuse prin „moriscă” sau „pat”. În schimb, începeau să-l frământe probleme de constiintă în legătură cu cele declarate în acea noapte. După alte câteva zile, era dus din nou în celulele de tortură, unde sedintele se repetau aidoma. Îi aplicau sedintele cu „morisca” sau „patul”, rareori amândouă. Totul era reluat, de cele mai multe ori: când în celula de tortură, când în cea de scris, până când se termina ancheta. În cazul meu, aceasta s-a terminat la începutul anului 1949.
Tortura era executată de către indivizi care nu aveau nimic comun cu constiinta si credinta. Supliciul era echivalent în gravitate cu pozitia avută în Miscare, cu cantitatea si calitatea celor imaginate a fi cunoscute de victimă, depinzând si de rezistenta sa fizică.
Noaptea târziu s-a tras zăvorul celulei si un paznic cu o hârtie în mână mi-a pronuntat numele. Am avut o tresărire si o strângere de inimă. Mi-am zis: iată, a venit ceasul să vezi cine esti, ce poti, de ce esti în stare si dacă ce ai gândit si exprimat merită supliciul la care urmează să fii supus. Numai încercarea te pune în situatia de a te cunoaste.
După ce m-am îmbrăcat, am întrebat paznicul dacă voi mai reveni în aceeasi celulă. Toti cei din celulă s-au trezit, mi-au strâns mâna si mi-au urat să fiu tare. Cum paznicul nu mă grăbea, m-am uitat o clipă la fetele lor si am observat pe ele un sentiment de compătimire. Paznicul mi-a răspuns că, de revenit, voi reveni în celulă, dar în altă stare. Cei din celulă au tresărit la gândul a ceea ce mă astepta.
Am fost scos din celulă si, până să ajung la subsol, trecând pe la sectia de la parter, unde se făceau anchetele, paznicul, care nu era încă îndoctrinat, mi-a zis ironic: „Nu-ti mai dau la c..., că-i rană, te altoiesc la spate”.
Şi a început hora. Unul cu cravasa si altul cu biciul. Dacă loviturile cu cravasa mai erau suportabile, cele cu biciul produceau niste usturimi, de parcă-mi prăjeau jumări pe creier.
Nu mai stiu cât au lovit, stiu însă că am lesinat. M-au stropit apoi cu apă, si m-au lăsat putin, după care unul dintre ei mi-a spus:
„Îmbracă-te, banditule!”. Mi-am luat cămasa, apoi pantalonii dar, când să încalt pantofii, nu m-am putut apleca, parcă-mi plesnea pielea de pe spate, asa că m-am străduit să-i încalt din pozitia ridicat.
Unul dintre călăi a iesit putin afară; celălalt m-a întrebat sarcastic, stergându-si fata de sudoare: „Cum a fost, banditule, dusman al clasei muncitoare?” Nu stiu dacă în acel moment îi uram sau îi dispretuiam si dacă având posibilitatea să mă răzbun pe loc as fi făcut-o sau nu.
După putin timp
Când am ajuns la subsol, unde era celula mea, paznicul, fiind sigur că nu-l auzea si nu-l vedea cineva, mi-a spus încet: „Ţi-am spus eu, domnule, că aici e iadul pe pământ! Ce ati făcut, de vă omoară în halul acesta?” M-am uitat la el, dar nu i-am răspuns. Ce puteam să-i răspund, în acea clipă?
Abia asteptam să ajung în celulă. Mă usturau tălpile si pielea de pe fese si spate, atât de rău, încât cu fiecare pas simteam că îmi crapă pielea. Ajuns în celulă, parcă văd si acum pe fata camarazilor mei, durerea si compătimirea, de parcă ei ar fi fost în locul meu. Numi dădeam seama cum arătam la fată. În închisoare nu era nici o oglindă. S-au ridicat toti pe prici – afară de Popa Ţanu – iar eu m-am întins pe burtă, căci numai asa puteam sta; durerile le simteam aproape peste tot. Camarazii mei de celulă m-au dezbrăcat, eu nemaifiind capabil de nici o miscare. Corpul îmi ardea ca focul. Un camarad a exclamat privind rănile mele: „Aoleu, frate, e groaznic!” Le-am cerut să-mi pună ceva ud pe răni. Nu-mi mai era nici foame, nici sete, si nici nu mai eram în stare să gândesc. Îmi amintesc doar că spre seară le-am cerut apă să beau.
După ce s-a făcut ziuă, plantonul de drept comun de pe culoar a deschis usa sub pretext că voia să ia tineta de apă si ne-a comunicat foarte speriat: „Pe unul dintre ai dumneavoastră, atâta l-au bătut de o lună încoace si n-au scos nimic de la el, încât acum ăstia l-au băgat la etuva care se vede de pe geamul din această celulă”. În momentul când am auzit de la planton numele victimei, pe care cei din celulă nu o cunosteau, parcă cineva mi-a înfipt un cutit în inimă si, fără sămi dau seama, am strigat: Gioga!
Parizianu
Gheorghe, zis Gioga, era un aromân din
Aflasem că fusese arestat la 15 mai, si aveam toată convingerea că de la Gioga nici un anchetator nu va scoate nimic. Şi într-adevăr, de când fusese arestat si până la începutul lui iulie, bătăusii n-au putut scoate nimic de la el. Tot corpul lui, din cap până în tălpi, era numai o rană. În ziua când am aflat despre el, călăii îl băgaseră în etuvă la temperatură ridicată[5], doar-doar vor reusi să-l facă să vorbească.
Nu mai stiu cum a scăpat din etuvă, stiu doar că a fost condamnat pe declaratiile altora. Poate de la cei cu care avusese niste misiuni în munti sau din altă parte, anchetatorii obtinuseră declaratii ca să-l poată condamna; în nici un caz din spusele lui proprii.
Cât priveste activitatea lui de la Medicină, se pare că nu i-a interesat prea mult pe anchetatori, dovadă că eu nu am avut nici o confruntare cu el, cu toate că activasem împreună.
Am relatat cazul lui Gioga pentru că, într-o
altă împrejurare, lam întâlnit la
Bătaia pe care am îndurat-o eu la 1 iulie era un procedeu curent, aplicat tuturor anchetatilor la prima întâlnire cu bătăusii.
Acestia întrebuintau toate metodele de bătaie de care dispuneau, ca să-l impresioneze pe cel anchetat, să-l determine să declare tot ceea ce stie. Metoda era concepută mai de sus, bătăusii nu aveau decât misiunea să o aplice pe parcursul anchetelor. Duritatea ei, cum am mai spus, era în functie de pozitia avută în organizatie de către cel anchetat.
*
După cele întâmplate, camarazii mei mi-au pus comprese pe răni, iar eu am avut timp să-mi fac un plan despre ceea ce să declar si ce să nu declar.
La câteva zile, la aceeasi oră din noapte, acelasi gardian cu fituica în mână, strigă numele meu si mă invită să ies din celulă.
Abia a tras zăvorul si a încuiat
Odată ajunsi pe sectia de anchetă, spre surprinderea mea, nu mă mai duce în celula în care am fost torturat, ci într-o celulă cu mese, scaune, hârtie si cerneală de scris. N-am asteptat mult, că se trage zăvorul, se deschide usa si în clipa următoare, intră Blehan, cu miros de băutură după el. După întrebarea clasică: „Cum te simti, banditule?”, la care nu-i răspund, îmi spune să iau loc la masă, să iau hârtie si cerneală si să scriu tot ce stiu, azvârlindu-mi iar, înainte de a părăsi celula si a închide usa, calificativul obisnuit: banditule!
Rămas singur în celulă, am luat o coală
de hârtie si am încercat să notez ceea ce voi declara. Am început prin a
scrie câteva date biografice, apoi, în mare, am schitat motivul pentru care
credeam eu că mă arestaseră, aceeasi declaratie ca la Galata.
Cum stăteam si asteptam să vină Blehan si să vadă
minimul ce scrisesem, mă vedeam deja dus în cealaltă celulă, unde
aveam de înfruntat „morisca” si „patul”. Timpul trecea, dar Blehan nu mai
venea; aveam impresia că fusesem uitat. Neavând ce face, mă apropii
de
Cum lampa era aprinsă, la zgomotul făcut de zăvor, camarazii mei s-au desteptat. Era aproape de ziuă. Îmi făceau semne, din care întelegeam că voiau să stie dacă s-a întâmplat ceva. Le-am făcut si eu semne, să-i linistesc, că nu s-a întâmplat nimic. Pe fetele lor am citit atunci bucuria că în noaptea aceea scăpasem nebătut. M-am întins apoi pe prici si am adormit.
M-am trezit târziu. Mentionez că la Suceava, cât au durat anchetele, nu erau restrictii privind întinsul pe prici si dormitul în timpul zilei. Probabil că această dispozitie venea de sus, pentru că pe durata anchetelor – când nu puteai sta pe sezut – era permis să stai întins.
Cum m-am trezit, a trebuit să povestesc camarazilor mei cum a decurs ancheta.
Cei cu care eram în celulă, în afară de Popa Ţanu, au fost toti crunt torturati, după aceleasi metode. Camarazii muncitori au fost atât de sălbatic chinuiti, încât unii au fost ucisi în timpul anchetelor, iar altii au înnebunit, foarte putini scăpând cu viată. La anchete, dar mai ales la demascări, atât anchetatorii cât si ofiterii politici li se adresau cu amenintarea: „Voi, banditilor, sunteti cei mai mari dusmani ai clasei muncitoare, pe voi o să vă stârpim până la unul”.
Acesti viteji n-au acceptat să li se pună cizma pe grumaz, zăbala în gură si ochelarii la ochi pentru a fi folositi de comunisti împotriva fratilor lor.
După câteva zile, la aceeasi oră din noapte,
acelasi gardian ma condus din nou în celula unde făcusem declaratia
scrisă. Aici mă astepta Blehan care, cu un rânjet de animal de
pradă, mi s-a adresat cu limbajul obisnuit: „Banditule! Iată hârtie
si cerneală, să scrii tot ce stii”. Şi a plecat trântind
Rămas singur, parcă eram năuc,
zicându-mi că ori eu sunt prea naiv ca să cred că-l voi putea
duce de nas, ori ei sunt tâmpiti. Era o încercare pe care bătăusii
voiau s-o facă si care putea să mă coste scump. Eram pus în fata
unei dileme: declar sau nu declar tot ce stiam? M-am hotărât să dau
aceeasi declaratie pe care o dădusem prima dată. Şi, cum
după aprecierile mele, îmi mai rămăsese timp înainte ca Blehan să apară, m-am
apropiat de
Ce m-a îngrozit atunci mai mult au fost strigătele si vaietele fetelor care erau anchetate. Parcă vedeam în fata mea pe mama si sora mea schingiuite, fără ca eu să le pot veni în ajutor. Aceste strigăte si vaiete îmi bubuiau în creier iar inima îmi era atât de zdrobită, încât nu mai stiam unde mă aflu. Chinul si vaietele acelor suflete curate, nevinovate, îmi provocau o astfel de durere, că-mi venea să urlu, constient fiind că nu puteam în nici un fel să le fiu de ajutor. Ce noapte îngrozitoare!
Aceste strigăte de durere se îngânau cu alte
vaiete de supliciu, venite de la bărbati, care în chinul lor li se adresau
mamelor, cu strigătul disperat: „Mamă! De ce m-ai mai făcut!?”
M-am desprins de
„Aici e, într-adevăr, iadul pe pământ”.
Spre ziuă, se deschise
„Acum, banditule, cred că ai declarat tot. Ai auzit ce se petrece în celule? Vă omorâm pe toti!”. Stăpânindu-mi starea de nervi, i-am răspuns calm: „Da, domnule anchetator!” Peste putin timp a venit paznicul să mă ducă în celula mea. Pe parcurs n-a uitat să mă felicite că nu mi se întâmplase nimic în noaptea aceea, afirmând că toti anchetatorii au înnebunit.
Când am ajuns în celulă, spre ziuă, camarazii mei erau toti treji si surprinsi agreabil că n-am îmbrătisat „morisca” si „patul”.
Mi-am exprimat teama, fiind convins că anchetatorii aveau totusi un plan, că stiau unele lucruri despre mine, dar că mă lăsau să vadă până unde cred eu că-i pot însela.
În zilele următoare, au fost crunt bătuti doi camarazi din celula noastră: Nicolae Cojocaru si Calistru Mircea. Când am văzut halul în care au fost adusi, mi-am zis că rândul meu nu va întârzia.
Într-adevăr, după câteva zile, acelasi gardian a venit să mă ducă în camera de tortură. Aici mă asteptau deja Blehan si Danielevici, cu niste fete buhăite si congestionate, mirosind a băutură de-ti lua respiratia. Blehan s-a repezit la mine, m-a luat de gât si scrâsnind din dinti, a început litania cunoscută: „Până când, banditule, crezi tu că o să ne duci, crezi tu că noi suntem prosti? Nu, banditule, noi nu suntem prosti si o să-ti arătăm imediat că puterea este în mâna noastră”.
Asteptam cu înfrigurare urmarea. Şi a fost o poruncă scurtă:
„Îmbrătisează patul”. M-am întins pe „pat”, unde am fost legat de mâini si de picioare. În timp ce-si suflecau mânecile, îmi pregăteau moralul, pentru tortura promisă: „Ai să vezi tu, banditule, cât suntem noi de destepti”. În momentul următor, un răpăit de bici si de vână de bou a umplut celula. Nu puteam striga, pentru că mi-au astupat gura cu proprii ciorapi. Strângeam doar din dinti si măsele, neputând să urlu.
Nu stiu cât a durat operatia, dar îmi amintesc că n-am lesinat.
După un timp, călăii au plecat spre alte celule, cu alte victime, ca si mine. Cearceaful ud pus pe spate era ca un balsam pe rănile deschise.
Revenind bătăusii, s-au consultat între ei si au decis să nu continue bătaia, pentru că rănile vechi se deschiseseră din nou. M-au dezlegat, tinând să-mi amintească, cu multă convingere, că de acum voi declara totul. Gardianul chemat să mă aducă în celula mea, văzând în ce stare mă găseam, n-a îndrăznit să-mi mai pună vreo întrebare, multumindu-se să mă conducă de unde mă luase. Când m-au văzut camarazii mei, nu si-au putut stăpâni lacrimile, atât erau de impresionati.
După câteva zile, am fost dus iar în celula de scris si Blehan mi-a ordonat să scriu tot, că stiu si ei tot ce stiam eu.
După plecarea lui, am început să mă întreb dacă ei stiu întradevăr ceva despre mine. De un lucru nu mă îndoiam: că anchetatorii de la Fălticeni, care erau la Suceava pentru anchetarea arestatilor din judetul Baia, si care mă căutaseră la 15 mai la părintii mei, aveau cazierul meu politic, făcut în timpul lui Antonescu. Fapt confirmat de altfel si de fratele meu Vasile care era jandarm. Între 1941 si 1945 fusesem dat în urmărire prin posturile de jandarmi, fiind considerat un legionar periculos. În fata acestei evidente, acum nu mai puteam să neg că eram legionar. Şi m-am decis să recunosc că am fost legionar atât timp cât legionarii au fost la putere, pentru că Statul însusi se intitula „Stat National Legionar”, iar eu nu eram decât un cetătean al Statului. După căderea legionarilor, n-am mai avut nici o legătură cu Miscarea Legionară.
Îmi făceam socoteala că această declaratie îi va satisface. Mai credeam însă că ei stiau mai mult despre mine, dar mă lăsau să vadă cât voi putea rezista. Am declarat deci, că am fost legionar numai în 1940, toamna, în legalitate.
Când a venit Blehan să vadă declaratia, a citit-o si apoi mi s-a adresat ca de obicei: „Vezi banditule, că ai fost legionar? Nu era mai bine să o declari fără ‘moriscă’ si ‘pat’? Vezi să nu mai faci astfel de greseli, pentru că o să te coste scump!” În urma acestei afirmatia a lui Blehan mi-am dat seama că bătăusii mai stiau si altceva despre mine.
Totusi atunci am fost condus de gardian la celulă, unde mă asteptau camarazii. S-au bucurat că nu fusesem bătut, dar au observat pe fata mea o expresie bizară, semn pentru ei că se mai întâmplase si altceva.
În noaptea dinaintea confruntării cu Moisiu am avut un vis urât. Îl vedeam pe Moisiu plin de sânge, desfigurat si privindu-mă cu multă ură. Nu cred în vise dar, a doua zi înainte de prânz, usa celulei s-a deschis si un gardian pe care nu-l mai văzusem, însotit de gardianul cunoscut, mi-a citit numele si m-a invitat să-l urmez.
Când am ajuns în sectia de anchetă, mi-am dat seama că nu mă duceau unde mai fusesem.
Ne-am oprit în fata unei celule, pe
Peste putin timp intră apoi si comisarul-sef,
care coordona anchetele camarazilor cu care fusesem coleg. M-a privit mirat si
m-a întrebat dacă eu sunt Bordeianu, student la Facultatea de
Medicină din
În concluzie, comisarul-sef, ca un avertisment, ne zice: „Poate o să vă cunoasteti!” Cu aceasta, am fost readus în celulă, îngrozit de ceea ce văzusem pe chipul lui Moisiu. Când l-am văzut, am fost convins că atât el, cât si camarazii de la facultate nu vorbiseră nimic despre mine.
În momentul când am avut confruntarea cu Moisiu, acesta nu stia că Iosub Mihai si Ion Lunguleac, doi colegi de liceu si de facultate, erau arestati si că declaraseră anumite lucruri despre noi.
Am mai aflat de la Moisiu că, după confruntarea noastră, el a fost atât de crunt bătut, încît multe zile după aceea nu mai putuse să se miste.
A doua zi după confruntare am fost scos din celulă după acelasi ritual si dus la camera de tortură. Aici l-am găsit numai pe Blehan, care m-a luat imediat în primire. „Măi, banditule, nu-l cunosti pe Moisiu, seful tău de la Medicină?” Cu un calm abia retinut, i-am răspuns că n-am avut nici un sef, iar de numele de Moisiu n-am auzit niciodată. „Pentru că nu-l cunosti, descaltă pantofii, dă-ti jos cămasa si pantalonii si vino încoace”. M-a legat după ritual, asezat pe „moriscă”, mi-a pus sabotii în picioare si a început să mă lovească la tălpi cu ciomagul, tortură pe care o suportam cu atât mai greu cu cât loviturile se repetau în ceafă, de parcă îmi bătea cineva cuie în creier.
După „moriscă”, a urmat „patul”, unde mi-a aplicat tortura la fese cu vâna de bou. Nu m-a lăsat decât atunci când n-am mai miscat. Încet, am reusit să mă îmbrac si să-mi iau pantofii în mână, căci nu era chip să-i încalt; mă dureau tălpile de parcă as fi călcat pe jar. Gardianul a venit să mă ia. În drum spre celulă, văzând în ce hal eram, mi-a soptit, oarecum tulburat: „Domnule, declară si dumneata ceva, că ăstia te omoară. Au mai fost cazuri când i-au dus la politie în oras si nu s-au mai întors”. M-am uitat la el întrebător si am ridicat din umeri înainte de a intra în celulă, unde durerile si usturimea tălpilor si feselor mă făceau aproape să urlu.
Acolo mă astepta o surpriză. Nicolae Cojocaru si diaconul Eftimie erau întinsi pe prici, iar ceilalti camarazi le puneau comprese reci. Cum m-au văzut camarazii, m-au luat în brate si m-au asezat alături de cei doi chinuiti. L-am rugat pe Calistru să-mi pună si mie ceva ud pe tălpi si fese.
După câteva zile, când mă mai refăcusem putin, am fost condus în biroul comisarului-sef, unde l-am regăsit pe Moisiu desfigurat, sprijinindu-se cu umărul de perete. S-a uitat la mine cu atâta durere, încât am simtit că fusese bătut pentru fiecare student de la Medicină în parte. Uitându-mă asa la el, îl aud cum îmi sopteste cu glasul aproape stins de parcă era în pragul mortii: „Camarade, de astăzi te descurci cum vei sti, eu nu-ti mai sunt sef”.
Am trăit atunci clipa unei dezamăgiri atât
de mari, de parcă mă vedeam aruncat în haos. Clipa despărtirii,
poate pentru totdeauna, de sefii si camarazii mei. Nu întelegeam deloc ce se
petrecea în sufletul acelui om. Oare nu a mai putut suporta bătaia sau o
făcuse doar de formă ca să audă comisarul-sef de după
Comisarul i-a făcut semn lui Moisiu să se îmbrace, în timp ce i se adresa: „Spune-i dobitocului acestuia să recunoască, că-l omor!
Iosub si Lunguleac au declarat tot”. La acest „sfat”, Moisiu a răspuns scurt: „Îl priveste!”. Comisarul, cu un ton enervat: „Păi, dă-i dezlegare, ca să stie omul ce face, că asa e la voi”. Moisiu n-a mai răspuns. M-am mai uitat o dată la el si iar mi-au dat lacrimile.
Comisarul m-a apostrofat cu cea mai stupidă ironie: „Îti plângi seful sau pe tine?” la care nu am mai răspuns.
Când auzisem numele celor doi, mi se tăiase răsuflarea. Abia atunci s-a făcut lumină în mintea mea. Nu fusese Moisiu cel care vorbise, căci nu-l cunoscuse pe Lunguleac sau pe ceilalti camarazi, ci numai cei doi spuseseră tot. Am fost apoi readus în celulă.
Cei doi erau
colegi de-ai mei, de liceu si de facultate. Prin martie 1948 Iosub, care era
legionar în cadrul Facultătii de Medicină, a făcut imprudenta
(fără să mă anunte, cum era obiceiul) să divulge
prietenului său Lunguleac anumite secrete. Motivul pentru care Iosub avea
încredere în Lunguleac era faptul că acesta, originar din Storojinet (în
Bucovina de Nord, luată de rusi) îsi văzuse mama si pe cei trei frati
deportati în
Datorită acestei drame, Iosub se credea îndreptătit să-i destăinuie că el este legionar, că activează ca atare în cadrul Facultătii de Medicină din anul 1946, că seful unitătii anilor I si II as fi fost eu, de asemenea că mai erau si alti studenti legionari si că seful studentilor medicinisti legionari era un student din anul VI, pe nume Moisiu Dumitru.
A doua greseală a lui Iosub a fost că a făcut imprudenta să fugă din Iasi, după arestarea mea, în plină sesiune de examene; si a treia, că l-a luat pe Lunguleac cu el, în satul natal.
La acea dată politia îi controla pe la
facultătile din
Până la confruntarea mea cu ei, deci timp de vreo lună, au fost bătuti si torturati crunt. Dacă au declarat ceva, nu au făcut-o din alte motive decât că n-au mai putut suporta chinurile la care fuseseră supusi.
După confruntarea mea cu Moisiu, cei doi au fost si ei confruntati cu el. Lunguleac, pe bună dreptate, a declarat că nu-l cunostea. Iosub, la rândul lui, nu a recunoscut că era legionar sau că-l cunostea pe Moisiu.
Anchetatorul, versat, după ce Lunguleac fusese bătut de mai multe ori fără să declare nimic, i-a făcut o propunere pe cuvânt de onoare – când se stia prea bine cât valora onoarea unui comunist – că-l va lăsa liber dacă va spune tot ce stia despre colegii lui legionari.
Această propunere l-a făcut pe Lunguleac să nu intuiască perfidia comisarului si să-l creadă de bună credintă, declarând tot ce stia. Un alt fapt care l-a determinat pe Lunguleac să facă acest pas chiar după anchetă era că suferea de boala lui Basedow. El nu putea suporta foamea. Ca urmare, confruntat cu Iosub, Lunguleac a declarat în fata acestuia tot ce îi spusese acesta. Pentru că nu recunostea, Iosub a fost torturat încă o săptămână si din nou confruntat cu Lunguleac până când a cedat, declarând totul.
Eu, fiind din nou confruntat cu cei doi, n-am recunoscut nimic, si atunci mi s-a aplicat cea mai cruntă „moriscă”.
Celula mea se transformase într-o adevărată cameră de spital, cu oameni schiloditi si atât de slăbiti, că se citea pe fetele lor că nu mai puteau rezista. Plantoanele de drept comun, îngrozite si ele de ceea ce vedeau în momentul când împărteau masa, confirmau că în întreaga închisoare domnea aceeasi atmosferă de cruntă schilodire.
Într-o zi, spre sfârsitul lunii septembrie, în jurul orei zece, am fost dus în cabinetul anchetatorului-sef. Eram atât de slăbit fizic si dezorientat de cele întâmplate, încât parcă nu mai aveam puterea să gândesc. Intrat în birou, am fost întâmpinat cu cuvintele:„Măi, banditule! Mori ca un prost, pentru că uite avem aici declaratiile prin care noi te putem trimite în judecată, să fii condamnat la ani grei de închisoare”. Mi-a dat să citesc toate declaratiile care mă priveau. A adus apoi pe Iosub si Lunguleac să confirme în fata mea că erau întradevăr declaratiile lor.
În urma acestor declaratii si confruntări cu ei m-am decis să recunosc activitatea mea legionară în cadrul Facultătii de Medicină din Iasi, precum si că am fost sef de unitate al anilor I si II.
Era pe la începutul lui noiembrie 1948. Îmi amintesc bine că încă nu ninsese la Suceava.
Era o zi însorită dar rece când, dimineata pe la
orele zece, directorul
închisorii, cu multi gardieni după el, a trecut din celulă în
celulă, spunând că cine este student sau elev de liceu din
După aceea, anchetatorii ne-au grupat pe facultăti. De-o parte, Universitatea cu Facultătile ei, iar de cealaltă parte Politehnica cu facultătile ei. Era pentru prima dată de la arestarea mea când am putut să-mi văd camarazii de la facultate.
După ce au fost scosi toti studentii si elevii, am fost îmbarcati în camioane militare, acoperite cu prelate si păziti de soldati înarmati. Asa am fost condusi, pe facultăti, pe un platou în apropierea cetătii Sucevei. Ajunsi aici, s-a format un cordon de soldati înarmati cu pusti automate în jurul nostru. Spre surprinderea noastră însă, în afară de soldati, gardieni, anchetatori si bătăusi, acolo mai erau si fotografi.
Cei care conduceau înscenarea au ales o zi însorită, asemănătoare lunilor mai sau iunie, iarba fiind încă verde. Pentru ca anchetatorii să-si procure piese la dosar, necesare în fata instantei de judecată, deoarece la arestare nu găsiseră nimic incriminator asupra noastră, au înscenat cea mai monstruoasă minciună: „aspecte din activitatea legionară”, care au fost filmate si fotografiate, pentru a fi atasate la dosar, ca piese de acuzare.
S-a fotografiat o „sedintă de cuib în cadrul Facultătii”, noi fiind repartizati pe unităti, exact asa cum scria în „Cărticica sefului de Cuib”.
Ţinuta noastră vestimentară era civilă. Ne-au poruncit să ne dezbrăcăm. Am rămas numai în cămasă, cu mânecile suflecate, ca să se vadă că afară e cald si ne-am asezat pe iarba verde în apropierea unei pădurici. Apoi s-au desfăsurat „sedinte pe unităti” si „sedinte pe facultate”, unde a fost fotografiat Moisiu, primind raportul.
Au mai fost fotografiate si cărti de doctrină legionară, aduse bineînteles de anchetatori si confiscate din timpul lui Antonescu.
Aceste cărti trebuiau să se găsească la sefii de unităti în timpul „sedintei”.
Pentru a dovedi caracterul terorist al legionarilor, au fotografiat si mânuiri de arme militare, aduse de soldati, precum si trageri la tintă. S-a mai înscenat si un foc de noapte – cu toate că era ziuă – lângă care se vedeau armele făcute piramidă, ca la instruirea ostasilor, de unde trebuia să reiasă că legionarii, înarmati până în dinti, reprezentau un mare pericol pentru siguranta Statului.
Dar cea mai sfruntată miselie a fost că cei denuntati la anchete, nefiind arestati încă, au fost înlocuiti acolo cu alti camarazi, care nu aveau nimic de-a face cu unitatea respectivă. Cel mai elocvent exemplu m-au fortat să-l dau eu, pozând pentru fratele meu Ion, cu care mă asemănam si al cărui nume a fost evocat la anchetă, desi nu fusese încă arestat. El nu făcea parte din Faculatea de Medicină, ci era student la Politehnică. Iosub Mihai, Ungureanu Alexe si Climescu, studenti la Medicină, au pozat pentru alti studenti de la Politehnică, încă nearestati si care erau prietenii lor. Acelasi procedeu a fost folosit si în cazul fetelor.
Miselia si minciuna se puteau deduce si din faptul că în aceste fotografii toti aveam părul la fel de scurt, căci fusesem tunsi când fusesem încarcerati la Suceava. Unii aveau mustată, ca mine care, în libertate, nu purtasem niciodată mustată. Unul singur purta, Costică Stamate. Îmi amintesc bine că, pentru înscenare, seful Centrului Studentesc Legionar (CSL), Nicolae Simionescu, s-a consultat cu Bogdanovici, seful Universitătii, cu Moisiu si Costică Butan, seful Politehnicii, fiindcă, cu voia sau fără voia noastră, anchetatorii ar fi făcut acelasi lucru[6].
Calculul nu a iesit precum fusese prevăzut, deoarece procesele celor din închisoarea Suceava s-au judecat în alte circumstante, pe care le voi relata la capitolul despre procese si complete de judecată.
După această mascaradă am fost din nou îmbarcati în camioane, însotiti de inseparabilii soldati înarmati si readusi în celulele noastre, unde au avut loc discutii, cu păreri si previziuni diferite. Anchetele au continuat si ele cu torturi de aceeasi intensitate până spre sfârsitul lunii decembrie.
După această înscenare, detinutii erau într-o stare de plâns, fără asistentă medicală si cu un regim alimentar care-i adusese într-o stare încât abia se mai puteau tine pe picioare. Cea mai cruntă suferintă si cel mai greu de suportat a fost foamea, care, începând cu această dată ne va măcina în multii ani de închisoare. Fiecare a îndurat-o în functie de tipul constitutional si de vointa si stăpânirea de sine pe care le avea.
Din cauza acestei suferinte aproape de nesuportat,
unii – putini la număr – au cedat la anchete, iar altii au făcut fel
de fel de compromisuri. Pe vremea aceea, în
Nu voi uita niciodată că de Sfântul Dumitru (26 octombrie), aniversarea numelui meu, după masă, colega mea de an, detinută pe sectia de femei, fiind la plimbare – numai fetele aveau dreptul la zece minute de plimbare – s-a apropiat de geamul cu gratii si mi-a aruncat o pâine mare de 1 kilogram, urându-mi în soaptă: „La multi ani!” Gardianul care le păzea nu a observat-o, însă un soldat din turnul de veghe a văzut-o si a denuntat-o. A fost usor de recunoscut pentru că dintre toate fetele, numai una singură purta coade. Drept pedeapsă, fiind dusă la anchetă, a luat o bătaie pe care cred că n-a uitat-o nici până în ziua de azi. În plus, timp de o lună de zile nu a mai avut voie să iasă la plimbare sau să cumpere pâine.
Îndată ce am primit pâinea, am prevăzut că va veni perchezitia si de acea am împărtit-o repede între noi, înfulecând-o pe nerăsuflate.
Popa Ţanu nu a vrut să primească. Când au venit să perchezitioneze, obiectul delict dispăruse deja, iar noi nu am recunoscut nimic.
Într-o bună zi, pe la sfârsitul lui noiembrie, sunt scos cu Cojocaru ca să ducem fetelor o tinetă cu apă de băut de la fântâna din curtea închisorii. Cu această ocazie, datorită gardianului de pe sectia fetelor, care era mai cumsecade, am putut intra din celulă în celulă cu tinetele, ca să le vedem pe toate. Cu unele dintre ele am putut să vorbim, să schimbăm informatii, gardianul prefăcându-se că nu vede nimic. Ceea ce însă m-a impresionat în mod deosebit si foarte neplăcut în aceste celule a fost igiena. M-am îngrozit si în acelasi timp mi-am pus întrebarea: cum vor rezista si cum vor suporta femeile condamnate conditiile de închisoare? Prin structura lor anatomo-fiziologică ele aveau nevoie de o igienă corporală diferită de a bărbatilor, majoritatea fiind tinere.
Am văzut în aceste celule cârpe improvizate, de
diferite mărimi si culori, spălate doar cu apă rece. Probabil
că aceste cârpe erau rupte din combinezoanele lor si
Le-am întâlnit după eliberare pe unele dintre ele. Executaseră 16 ani de detentie si mi-au mărturisit că femeile au suportat mult mai greu, din acest punct de vedere, conditiile din închisoare.
În tot timpul anchetelor si proceselor nu s-a
făcut baie, nu ni sau spălat rufele si nici nu am primit săpun.
Să tragă concluzia ce se cuvine domnisoarele si doamnele din lumea
civilizată. Toate femeile arestate din
Nu pot încheia acest capitol, fără a spune că au fost si orase ca:
Bucuresti,
Oamenii milostivi si buni crestini din Suceava si satele din jur aveau frumosul obicei ca sâmbăta si la sărbători mari, să vină la poarta închisorii să aducă detinutilor tot felul de alimente si îmbrăcăminte. Din prima sâmbătă, când închisoarea a început să se umple cu noi, cei arestati la 15 mai, acesti piosi crestini au venit la poartă cu alimente.
De sărbătoarea Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava, orasul fiind plin de crestini de prin împrejurimi, ba chiar din Maramures, au încercat multi să aducă mâncare detinutilor. Slugile satanei însă, care-i înfometau pe cei arestati, i-au alungat cu vine de bou, răsturnându-le cosurile cu mâncare, înjurându-i si lovindu-i. Acesti fideli crestini s-au adunat apoi pe terenul târgului de vite unde aveau cărutele, făcând semne detinutilor, arătându-le cum li s-au răsturnat cosurile de alimente. Scena a fost văzută de altfel si de detinutii de pe latura cu poarta închisorii, ca si de cei de la primul etaj. Multe femei plângeau de ceea ce li se întâmplase.
Pe la sfârsitul lui decembrie 1948, o mare parte din anchete erau deja terminate. Cei scăpati întregi din torturi îsi adunau gândurile, pregătindu-se sufleteste pentru marea sărbătoare a Nasterii Domnului.
Nu voi uita niciodată clipele de duiosie si înăltare sufletească, când din fiecare celulă de fete, începând cu apusul soarelui si până la stingere, ocupantele ieseau pe rând la geamul celulei si cântau. Nu mi s-a părut vreodată un cântec mai dulce, mai suav, mai înăltător spre cer decât vocea acestor privighetori închise după gratii. Ceea ce a impresionat până la lacrimi pe toti arestatii de pe acea parte a închisorii erau cântecele de leagăn, pe care le cântau mamele ai căror copii nu mai stiau de ele.
De la subsol, de unde eram eu, nu se putea vedea ce se petrece peste zidul închisorii, însă cei de la etaj, de cum se însera, vedeau grupuri de oameni care ascultau de afară ce se cânta înăuntru.
Niciodată un colind de Crăciun nu mi s-a părut mai aproape de cer, mai simtit din adâncul inimii, mai melodios, decât cel îngânat de după gratii de fetele din închisoarea din Suceava.
Crăciunul si Anul Nou le-am petrecut în frig, foame si tristete.
Lua atunci fiintă cea mai odioasă politie secretă, Securitatea, iar pentru noi începeau înscenările de procese, cu anii grei de închisoare la care aveam să fim condamnati.
În ziua de 15 ianuarie 1949, de la sectia noastră din subsol se auzeau usi deschizându-se si pasi pe coridor. Înainte de prânz, un gardian cu o listă în mână a deschis celula noastră si mi-a citit numele, spunându-mi fraza pe care aveam să o aud timp de 15 ani:
„Fă-ti bagajul si iesi afară!” Mi-am făcut bagajul, format din câteva rufe pe care le-am îngrămădit într-o boccea si mi-am îmbrătisat camarazii cu care mă obisnuisem, alinându-ne durerile si suferintele atâtor luni de anchetă.
Aveam să nu-i mai întâlnesc niciodată, în afară de Popa Ţanu.
Iesit din celulă, mergeam în urma gardianului care, uitându-se pe o listă, s-a oprit în fata celulei nr. 15. În acea clipă n-am dat nici o importantă acestui număr, care simboliza cu anticipatie anii care urmau.
Intrând, mă asteptam să văd un prici, dar în locul lui am descoperit sub un geam o rogojină ruptă si o pătură roasă si găurită.
În primul moment nu stiam ce să cred, pentru ce
eram izolat si dacă voi sta aici până la proces sau voi fi dus cu
alti camarazi. Am asteptat să vină masa de prânz. Nu stiam nici
dacă gardianul care era pe sectia noastră era si aici. Mare mi-a fost
mirarea ca, la ora prânzului, să constat că nu mi se mai deschidea
Mi-am dat seama astfel că în afară de celulele comune mai existau si celule individuale, asa numitul regim de izolare. Conditiile erau cu totul diferite fată de celulele unde fusesem până atunci.
Nu după mult timp, si-a făcut aparitia si comandantul gardienilor, numit în limbajul lor primul, cu o hârtie în mână.
Trebuia să se convingă dacă numele meu corespundea cu cel notat pe hârtia lui. Mi-a cerut deci să-i spun ziua, luna, anul si locul nasterii, numele părintilor, unde am fost arestat si de cine, precum si profesia.
După stabilirea identitătii, mi-a precizat
că eram izolat în această celulă cu un regim special, până
la proces. Nu aveam voie să bat în
Într-o noapte, târziu, neputând dormi, mă miscam
prin celulă si am auzit cum se deschide zăvorul, apoi
Iesit pe coridor, mi s-a ordonat să-mi pun mâinile pe cap, să nu scot un cuvânt si să merg în vârful picioarelor. Mergeam foarte încet, epuizat de un regim atât de inuman timp de aproape patruzeci de zile.
Ajuns pe sectia de anchetă, abia făcusem vreo zece pasi, că ofiterul mă ia în primire cu următoarele dispozitii: să mă apropii, sămi reazăm fruntea de perete, să tin în continuare mâinile pe cap, să nu mă uit nici în stânga, nici în dreapta si să nu fac nici o miscare.
Când am intrat în celulă am rămas uluit.
Ofiterul care-mi ordonase ce-mi ordonase nu era altul decât avocatul meu
apărător, desemnat din oficiu în procesul din iarna lui 1947, la
Tribunalul Militar din
Acela fusese un proces intentat de către Prefectura judetului Baia, referitor la cele întâmplate cu prefectul în timpul alegerilor din 19 noiembrie 1946.
Cine era acest ofiter? Se numea Ion Gheorghe, fost colonel magistrat si Presedinte al Tribunalului Militar Teritorial Iasi. După instalarea guvernului Groza, fusese epurat din Justitia Militară, profesând în continuare ca avocat.
Cum ajunsese apoi acest avocat, peste noapte, la acelasi grad de colonel, ca fost presedinte de tribunal militar, era usor de înteles!
După ce mi s-au verificat datele personale, mi s-a citit actul de acuzare:
„Presedintele Tribunalului Militar Iasi, trimite în judecată pe inculpatul mai sus mentionat:
– conform articolului 209, aliniat (a), pentru crima de uneltire împotriva ordinii sociale; – conform articolului 107, pentru crimă de complot; – conform articolului 102, pentru crimă de înaltă trădare.
Curtea va judeca cazul si va da sentinta, conform procedurii penale militare. Inculpatul a recunoscut faptele mentionate în actul de acuzare prin declaratia dată organelor de anchetă, fără presiune, de bună voie si semnată cu mână proprie”.
În clipa aceea revoltă mi-a cuprins toată fiinta. Parcă îmi amutise graiul.
Observând figura mea, colonelul a continuat cu o voce mai putin autoritară, precizând că inculpatul, adică eu, avea dreptul la apărare prin avocatul pe care-l va angaja, si că acest avocat va trebui să cunoască dosarul clientului până în ziua procesului, ce va începe pe ziua de 21 februarie 1949 la orele 8 a.m.
M-a invitat apoi să semnez că am luat cunostintă de cele mentionate mai sus. M-am apropiat de masă, am luat hârtia ce mi se întindea, am semnat-o si m-am retras. Ofiterul care mă introdusese în sală m-a condus cu acelasi ritual la celula nr. 15 de la subsol. Cum lumina era încă stinsă în celulă, trăiam cu falsa impresie că aveam cu cine discuta cele petrecute cu câteva minute înainte, asa cum se întâmpla la comun.
Eram atât de năuc si de dezorientat de cele auzite, că pentru un moment m-am întrebat dacă era realitate sau un vis urât ceea ce se petrecea cu mine, sub influenta frigului si a foamei.
Nu stiu cât timp să fi trecut, până am văzut pe geam cum se crapă de ziuă. Picioarele îmi erau grele, ca de plumb. Cât m-am miscat prin celulă, frigul dispăruse parcă din corpul meu, cu toate că afară era o iarnă grea si un ger de crăpau pietrele. M-am întins pe rogojină îmbrăcat, am tras pătura peticită peste mine si am închis ochii.
Nu stiu cât am dormit si m-am trezit înghetat când gardianul mi-a deschis usita de sub vizetă ca să-mi ceară gamela. M-am ridicat greu de pe podea si i-am întins-o. Mi-a strecurat-o apoi cu ceai cald, care mi-a încălzit tot corpul si m-a trezit la realitate. Am început să derulez filmul pe care-l trăisem în noaptea aceea, încercând să descifrez, cât mă pricepeam, termenii juridici din actul de acuzare.
Crima de înaltă trădare o consideram cea mai gravă. Cât priveste complotul, acesta reiesea din înscenarea cu armele de lângă Cetatea Sucevei.
Ceea ce mă nelinistea însă si mă tulbura până la furie era regretul de a nu-i fi răspuns colonelului la fraza introdusă în declaratia mea cum că: „am declarat de bună voie si nesilit de nimeni”. Mă gândeam că studiind dosarul împreună cu avocatul, acesta va constata falsul si faptul va fi în favoarea mea.
O! Cât de naiv si nestiutor eram în materie de justitie comunistă! Abia după proces am aflat ce era această justitie, cum se aplica si cine decidea în realitate sentintele.
În ziua de 21
februarie 1949
Cu o voce mai omenească, mi-a mai spus: „Domnule, a sosit ceasul să vă duc în sala de sedinte, la proces!” Am încercat un sentiment de bucurie, gândind că îi voi revedea pe colegii si camarazii mei.
Am fost condus pe sectia de la parter, unde se făceau anchetele. Pe un carton era scris „Sala de sedinte”, sală opusă usii de intrare în închisoare. Când am intrat acolo, am observat improvizatia.
Sala, de obicei rezervată pentru întrunirile si sedintele personalului închisorii, era transformată în sală de sedinte pentru judecată.
În mod normal, aici puteau încăpea cel putin două sute de persoane. Intrând, am fost luat în primire de un ofiter de securitate care, după ce mi-a strigat numele, m-a condus în prima bancă, unde era seful meu Moisiu, flancat în stânga de Petrică Tudose si Virgil Lungeanu, iar în dreapta de Mircea Bârsan, lângă care am luat loc si eu.
Moisiu, profitând de neatentia securistilor, ne-a atras atentia să nu recunoastem nimic din declaratiile pe care le-am dat „de bună voie” si „nesiliti de nimeni”. Acelasi consemn să fie transmis si celorlalti când vor fi adusi în sală.
După aproape o oră au fost adusi în sală toti camarazii arestati din cadrul Facultătii de Medicină. Securistii ne-au interzis să vorbim între noi.
De-odată, a intrat în sală Blehan, îmbrăcat în uniformă de securitate. S-a uitat la noi cu un aer de maresal, sfidător si obraznic.
Am bănuit că ceilalti ofiteri de securitate din sală erau bătăusii pentru celelalte judete din jumătatea de nord a Moldovei.
Pe la orele nouă dimineata, a intrat în sală completul de judecată, format din:
– presedinte: colonel Ion Gheorghe; – doi ofiteri care nu erau magistrati, dar îndeplineau rolul de asesori populari; – procurorul militar, un magistrat, grefierul si două dactilografe.
Presedintele a ordonat grefierului să facă apelul inculpatilor, atât al celor prezenti, cât si al celor declarati la anchete, dar încă nearestati. Inculpatii prezenti erau 123. Cei nearestati erau în număr mai mare.
După apel, procurorul a dat citire actului de acuzare si de trimitere în judecată. Asteptam ca băncile din spatele nostru să fie ocupate de rudele noastre, precum si de altă asistentă. Băncile si sala de sedintă au rămas goale. După vreo două ore, Curtea a întrerupt sedinta, pentru o pauză de o jumătate de oră, iar în sală nu au rămas decât câtiva gardieni să ne păzească să nu vorbim, care se făceau că nu ne observă. Astfel, am aflat că din tot lotul nu au fost izolate decât opt persoane: Moisiu, Tudose, Lungeanu, Bârsan, Bordeianu, Parizianu, Scutaru si Stamate. Toti eram izolati, fără să stim unul de altul, pe aceeasi sectie de la subsol.
În închisoarea din Suceava peretii dintre celule erau atât de grosi, încât legătura între celule nu se putea face prin metodele care se cunosteau atunci, în primele luni de închisoare, adică prin bătăi repetate cu pumnul în pereti.
Noi toti cei izolati am avut acelasi regim si numai noi am fost scosi noaptea din celulă si dusi în fata completului de judecată. Eram toti convinsi că au făcut această mascaradă pentru a ne intimida.
Ceilalti camarazi au fost izolati în două camere.
Asteptasem să vină avocatii să ia legătura cu noi, cu câteva zile înainte de începerea procesului, conform legii, ca să aibă timp suficient să studieze dosarele; de asemenea ne asteptam să vină asistentă din afară, părinti, prieteni etc.
Putin timp înainte de intrarea completului de judecată, în sala de sedintă au apărut doi indivizi, unul îmbrăcat într-un cojocel nou – cumpărat desigur de curând de securisti – si celălalt cu o scurtă din stofă de lână de casă. Păreau atât de suspecti si mai ales inoportuni, că ne puneam întrebarea ce rol aveau de jucat în proces. Nu erau dintre rudele noastre, nici dintre prieteni sau cunoscuti, ca să-si justifice astfel prezenta în sala de sedinte si nici nu făceau parte din asistenta completului de judecată. Observându-i mai îndeaproape, am constatat că erau cu chef, pregătiti din timp si cu un anume scop, pe care aveam să-l descoperim abia mai târziu.
Îndată ce completul de judecată s-a instalat, cei doi indivizi au început, ca la un semnal, să strige cât îi tinea gura: „Moarte lor!
Moarte lor!” La auzul acestor cuvinte, Moisiu, seful lotului, fără să ceară voie Presedintelui, s-a ridicat în picioare si adresându-se acestor intrusi cu o voce iritată si destul de puternică, le-a pus întrebarea:
„Măi bădie, cui strigati voi, moarte lor?” Noi ne uitam la ei surprinsi.
Cineva din completul de judecată le-a făcut semn si ei au reînceput cu si mai multă vervă: „Moarte lor!” După cele întâmplate, Presedintele, colonelul Ion Gheorghe, la făcut atent pe Moisiu că nu are voie să vorbească, nici să se miste din pozitia pe care i-a fixat-o Curtea si că întrebările se vor pune numai prin completul de judecată.
Atunci Moisiu, abil intelectual si bun orator, a pus în numele celor de pe băncile de acuzare o întrebare Presedintelui si Curtii, rugându-i să precizeze identitatea celor doi indivizi care cereau în gura mare „moarte lor!”, precum si rolul pe care îl aveau ei în acest proces. Presedintele a declarat că cei doi erau reprezentantii clasei muncitoare si că aveau dreptul prin lege să asiste la proces, deoarece acesta fiind public, era permis oricărui cetătean român să ia parte la dezbateri.
Moisiu s-a enervat, si cu un ton destul de agresiv i-a răspuns Presedintelui: „Dacă procesul este public si orice cetătean român are voie să ia parte la dezbaterile lui, atunci, domnule Presedinte, vă rog să-mi spuneti de ce părintii, fratii, alte rude si prieteni de-ai nostri sau alti cetăteni nu se găsesc în sală?” La care Presedintele i-a răspuns:
„Nu te priveste pe d-ta această problemă!” Moisiu, din ce în ce mai enervat: „Dacă nu mă priveste, atunci, nici pe onorata Curte nu trebuie să o privească dacă eu nu voi răspunde la întrebările puse”. Replica Presedintelui a fost brutală:
„D-ta si toti inculpatii de pe banca acuzării, sunteti obligati să răspundeti Curtii, pentru că în caz contrar ea are mijloace să vă facă să vorbiti!” „Atunci, reia Moisiu, acest complet de judecată este un complet de anchetă?” Presedintele, mai amenintător: „Îti atrag atentia, că orice ofensă si injurii aduse Curtii se pot pedepsi conform legii”.
„Legea de care faceti uz, domnule Presedinte, este legea pumnului, legea junglei”, nu s-a putut abtine Moisiu.
Presedintele, enervat, s-a ridicat si cu un ton autoritar l-a amenintat că, dacă o singură dată va mai îndrăzni să facă astfel de afirmatii, faptul îl va costa scump.
Totusi ne găseam în fata unei situatii tragi-comice si nu mai stiam ce concluzii să tragem. Ne aflam într-adevăr în fata unei judecăti sau în fata unei mascarade? Fiecare dintre noi si-a dat însă seama că orice am spune nu mai avea nici o importantă, pentru că acest complet de judecată era instruit, încă dinainte de a intra în sala de sedinte, cum să judece si ce pedeapsă să dea fiecăruia dintre inculpati.
După ce procurorul a dat citire actului de trimitere în judecată a fiecăruia dintre noi, completat cu faptele incriminate, a cerut pentru fiecare pedeapsa maximă, potrivit articolului respectiv din codul penal.
Culmea injustitiei si a ridicolului s-a văzut însă atunci când Presedintele a anuntat în instantă că inculpatii aveau dreptul la apărare. În timp ce el făcea această afirmatie, parcă la comandă, cinci indivizi îmbrăcati în civil au apărut în sală si s-au asezat pe o bancă lângă fereastră, aproape de masa completului de judecată. Nu erau altii decât avocatii apărării. Presedintele, adresându-li-se, le-a precizat că fiecare avea de „apărat” zece inculpati, invitându-i să ia imediat legătura cu „clientii” lor. Apoi, întorcându-se către noi, ne-a spus: „E o favoare de a avea avocati din oficiu!” Avocatii au primit dosarele si, după lista înmânată de Presedinte, fiecare si-a luat în primire inculpatii pe care trebuia să-i apere. După ce au răsfoit dosarele timp de vreo zece minute, Presedintele le-a cerut să le depună pe masă, fără a fi avut nici măcar timpul să ia la cunostintă de continutul lor.
În fata acestui spectacol mai mult decât ridicol, am rămas cu totii înmărmuriti, dându-ne seama că ne aflam în fata unei regizări care nu era nici judecată, nici apărare, ci o sinistră mascaradă în care nu mai rămăsese decât acuzarea.
Simulacrul de sedintă a luat sfârsit spre orele sase dupăamiaza.
Am fost apoi condusi fiecare în celula lui, nu înainte de a fi anuntati de Curte că a doua zi, la ora opt dimineata, va continua procesul.
A doua zi, 22 februarie 1949, dimineata, am fost adusi din nou în sala de sedintă, unde am fost asezati în ordinea următoare: seful de lot, cei patru sefi de unităti, apoi Scutaru si Parizianu, formând o grupă. Şeful de lot, care era la marginea băncii, s-a adresat avocatului care trebuia să ne apere, întrebându-l dacă el era avocatul acestei grupe.
Culmea rusinii si încălcarea elementarei idei de justitie privind apărarea era că avocatul nu avea dosarul inculpatului, acesta fiind înlocuit de către Presedinte cu câteva foi. După aceea Presedintele, „constatând că procedura juridică a fost îndeplinită”, ar fi trebuit să dea cuvântul apărării.
S-a început cu primul inculpat, seful de lot Moisiu Dumitru.
Presedintele îi ordonă lui Moisiu, judecat ca sef de lot, să se ridice în picioare. Stupoare! În loc să dea apoi cuvântul avocatului apărării, Presedintele l-a dat, împotriva oricărei legalităti, acuzatorului public.
Procurorul n-a mai făcut rechizitoriul, pentru că-l făcuse deja pentru fiecare inculpat. Despre seful nostru a spus asa:
„Moisiu Dumitru, acest individ periculos, a organizat
în cadrul Facultătii de Medicină din
„De aceea, acuzatorul public, reprezentând clasa muncitoare din R.P.R, cere pentru acest inculpat pedeapsa maximă prevăzută de codul penal. La dosarul cauzei se găsesc piese din care reiese că politia, când l-a arestat, l-a găsit tinând sedintă legionară si făcând instructie cu arme sustrase de la unităti militare, în vederea unui complot. Curtea poate vedea, pentru convingere, toate aceste piese în dosarul cauzei”.
După aceea, procurorul a comis o gafă, cerând grefierului să citească în instantă ce făcuse Moisiu împreună cu inginerul Târniceru la Alba-Iulia, în timpul refugiului din 1944, când Universitatea de la Iasi fusese mutată în acel oras.
Iată textual ceea ce a citit grefierul: „Acest temnicer (era vorba de inginerul Târniceru) a ridicat, împreună cu acest moisu (Moisiu) o traistă (troită), pe locul unde a fost tras pe sfoară (pe roată) Horea, Cluseu (Closca) si Crisu (Crisan)”. Întreaga sală a izbucnit în râs, de la Curte si până la dactilografe. Procurorul, vădit jenat, s-a răstit la grefier, acuzându-l că nu era atent la citit. Se vedea clar ce fel de elemente erau chemate să consemneze depozitiile.
În încheiere, procurorul apăsă mai mult pe: „Inculpatul, în declaratia sa, recunoaste cele incriminate de noi, de bună voie si nesilit de nimeni si semnează cu mâna proprie”.
Presedintele a dat apoi cuvântul avocatului apărării care, ridicându-se în picioare, a deschis dosarul din care a scos o foaie de hârtie scrisă dinainte, repetând întocmai cuvintele procurorului. Şi astfel, avocatul nostru s-a transformat din apărător în acuzator, ignorând total faptul că era chemat acolo să-l apere pe inculpat, nu să-l acuze.
În această situatie, când cel mai elementar principiu de justitie si drept a fost ignorat, mai mult, călcat în picioare cu atâta nerusinare, Moisiu, nemaiputând să-si stăpânească nervii, s-a ridicat în picioare si i s-a adresat avocatului: ”Domnule, noi nu te-am angajat ca acuzator, iar dacă Tribunalul te-a pus din oficiu ca apărător, d-ta ce faci? În loc să mă aperi, mă acuzi. D-ta nu esti avocat, esti cules de pe drum si adus aici. Ai primit o hârtie scrisă, să citesti ce scrie pe ea. Rusine unui astfel de jurist! În ce tratate de drept ai citit d-ta să faci ceea ce faci? Eu nu te-am angajat apărător si nu am nevoie de serviciile d-tale!” În sală nu era public, afară de cei doi indivizi care nu încetau să strige: „Moarte lui! Moarte lui!” La auzul acestor strigăte, Moisiu nu s-a putut retine să nu intervină: „Măi, bădie! Mai beti niste rachiu, că ati răgusit de când strigati «moarte lui»!” În acest moment, sedinta a fost transformată într-un bâlci. Un ofiter din completul de judecată a iesit pe coridor si imediat după aceea au intrat în sala de sedintă mai multi gardieni înarmati si câtiva ofiteri de securitate, printre care si Blehan.
Presedintele a comis imprudenta de a da cuvântul lui Moisiu.
Acesta, cu verva si inteligenta lui, a desfăsurat o pledoarie în apărarea sa si a camarazilor săi, care dacă ar fi fost înregistrată – Presedintele dăduse ordin grefierului si dactilografelor, să nu consemneze nimic din ceea ce spunea Moisiu – ar fi fost model de pledoarie de mare avocat. În loc de acuzat, Moisiu se transformase în apărător, infirmând tot ceea ce spusese procurorul.
Piesele de la dosar le-a declarat înscenări si minciuni grosolane, inventate de anchetatori, pentru că nici un camarad din subordinea lui nu a fost prins făcând sedinte sau instruindu-se cu arme, înscenările din asa-zisa reconstituire fiind făcute la începutul lunii noiembrie pe platoul de lângă Cetatea Sucevii. În aceste fotografii se putea observa că toti camarazii erau tunsi, or, în libertate, fiecare dintre ei avea o anumită lungime a părului. Armele pe care le pozase politia erau luate si ele de la soldatii care făceau paza înscenărilor. Cel mai odios fapt era însă că subalternii lui Moisiu fuseseră obligati să pozeze în locul altor camarazi de la alte facultăti, care nu erau încă arestati.
Moisiu a dat cazuri concrete: Bordeianu Dumitru a
pozat în locul fratelui său, Ion Bordeianu, de la Politehnică. Or, un
om nu putea poza în acelasi timp în două locuri diferite. A cerut apoi
să fie confruntate piesele de la dosar ale Medicinii cu cele ale
Politehnicii din
Şi zicând acestea, si-a aruncat haina si cămasa, arătându-si corpul plin de răni încă nevindecate. În fata acestei scene, cele două fete dactilografe, fără să-si dea seama unde se găseau, au exclamat spontan într-un glas: „Vai, Doamne, ce răni îngrozitoare!”.
Presedintele le-a ordonat să părăsească sala.
Completul de judecată, în fata acestui spectacol, a fost atât de derutat că nu mai stia ce atitudine să ia.
Moisiu continua să strige cât îl tinea gura: „Eu si camarazii mei am fost bătuti, schingiuiti si torturati, timp de cinci luni de zile, în cele mai groaznice chipuri, de bătăusii Blehan si Danielevici”.
Ca spectacolul să nu ia o altă întorsătură si ca procurorul, grefierul si avocatii să nu vadă aceleasi urme de tortură pe corpurile noastre, Presedintele, în timp ce toti ne dezbrăcam, a suspendat sedinta.
Moisiu a fost scos apoi din sală de către ofiterii de Securitate, iar Curtea a părăsit sala. Cei doi indivizi, care reprezentau „asistenta” din sală, treziti parcă din betia lor, văzând ce se petrecea, s-au adresat unul celuilalt: „Hai, bădie, să iesim de aici, nu vezi ce se întâmplă?
Vrei să-mi rămână copiii pe drumuri? Eu sunt necăjit si m-au adus aici cu forta”. După plecarea lor, sala rămase fără asistentă publică.
După vreo jumătate de oră, completul de judecată intră în sală si luă loc la masă. Putin timp după aceea a fost introdus în sală si Moisiu, sprijinit de doi gardieni, deoarece fusese atât de crunt bătut încât nu se mai putea tine pe picioare. Călăii, în ura si bestialitatea lor, îl loviseră cu vâna de bou, umplându-l de răni din care curgeau siroaie de sânge. Am fost convinsi că acel complet de judecată fusese la curent cu cele ce se petrecuseră afară.
Când Moisiu a fost asezat pe bancă la locul lui de către cei doi gardieni, a mai avut curajul să strige: „Iată domnule Presedinte, ce probă mai clară, mai evidentă, mai strigătoare la cer, vi se poate aduce, decât ceea ce se vede pe fata si pe trupul meu, tortura pe care călăii anchetelor mi-au administrat-o în fata completului de judecată”. Şi în timp ce Moisiu a căzut cu capul pe bancă, Presedintele, cu cinism, a spus că acest „incident” nu constituia un motiv ca să i se atribuie circumstante atenuante. Pe ce mâini intrase justitia!
Moisiu a fost evacuat apoi din sală, iar procesul a continuat, îndeplinindu-se ca o simplă formalitate. Camarazii renuntaseră la apărarea devenită accesoriu al acuzării. Toti ne-am declarat solidari cu declaratia lui Moisiu, privind înscenarea făcută pe platoul Sucevei, si nu am recunoscut deloc că „de bună voie si nesiliti de nimeni„ dădusem declaratiile.
În câteva ore judecata s-a terminat, fără ca grefierul să fi consemnat ceva din declaratia noastră întru apărare. În schimb, consemnase tot ceea ce spuseseră procurorul si avocatii „apărării”, transformati în acuzatori.
Curtea a declarat judecarea lotului ca terminată, procedura fiind „îndeplinită după lege”, si a anuntat că sentinta fiecărui inculpat în parte se va pronunta a doua zi, 23 februarie 1949.
După această injustitie a justitiei, am fost evacuati din sală si dusi fiecare în celula lui. A doua zi am fost din nou condusi, tot lotul, în sala de sedintă. În sală domnea o atmosferă de înmormântare.
Presedintele, solemn, deschise sedinta, anuntându-ne să fim atenti când se va da citire sentintei si cel ce-si va auzi numele să se ridice în picioare.
Primul chemat a fost Moisiu Dumitru, căruia i se rezervaseră 20 de ani de muncă silnică pentru crimă de uneltire împotriva ordinii sociale, 15 ani pentru crimă de înaltă trădare si 12 ani pentru crimă de complot.
Moisiu nu s-a ridicat în picioare pentru că nu-l mai tineau puterile si Presedintele a făcut imprudenta să-i atragă atentia. Sleit de puteri si cu o voce abia perceptibilă, Moisiu i-a răspuns: „La asa complet de judecată, la asa acuzare si la asa justitie, nu rămâne decât să fie aplicată iar ancheta, cu torturile la care am fost supusi. Asa că nu ne ridicăm în picioare, întoarcem spatele si ar trebui să plecăm din sală”. Curtea n-a mai răspuns.
Au urmat două condamnări, de câte 18 si 10 ani, la muncă silnică, petru Parizianu Gheorghe si Scutaru Ion.
Tudose Petre, Lungeanu Virgil, Bârsan Mircea si Bordeianu Dumitru au primit fiecare, câte 15, 10, 10, si respectiv 15 ani de condamnare. Restul din lot au primit între 5 si 12. Pe lângă aceste condamnări, s-au mai aplicat fiecăruia: confiscarea averii, degradarea civică de la 5 la 15 ani si cheltuielile de judecată, care variau între 5000 si 20000 de lei. După pronuntarea sentintei aveam dreptul, timp de trei zile, să facem apel, dar nimeni dintre noi n-a făcut pentru simplul motiv că până atunci nici un recurs nu schimbase sentinta în favoarea condamnatului, ba din contră, fuseseră cazuri când sentinta cunoscuse o agravare.
La sfârsitul sedintei am fost dusi în celulele noastre. N-am putut trece cu vederea că, ajuns în fata celulei mele, ce purta numărul 15, cineva mi-a atras atentia si m-a întrebat: „Să aibă oare vreo semnificatie sau să fie vreo legătură, între destinul omului si anumite numere?” În destinul meu, ziua de nastere era 15, numărul celulei 15, precum si cei 15 ani de muncă silnică pe care i-am executat până la urmă.
Voi încheia acest capitol, retinând faptul că justitia nu servea deloc ideea de dreptate, stăpânită fiind de bunul plac impus de puterea pumnului.
În concluzie:
– toate declaratiile smulse celor din închisoarea Suceava, precum si în toate anchetele din tară, au fost date în urma unor cumplite torturi; – au fost camarazi care în urma acestor torturi, fie că s-au sinucis, aruncându-se pe geam, fie au murit, fiind apoi dusi unde numai Dumnezeu stie; – judecata s-a făcut de către magistrati care au acceptat să judece si să aplice legea după cum li s-a ordonat; – toate sentintele au fost date nu de completul de judecată, conform procedurilor penale, ci în cabinetele de partid; – în ceea ce priveste apărarea, aceasta a fost inexistentă, deoarece avocatii au fost desemnati din oficiu de partid si nu angajati de inculpati; din apărători, acestia au devenit acuzatori, nefăcând altceva decât să repete, după un consemn scris, aceeasi acuzare ca si cea a procurorului; – data procesului nu a fost anuntată nici unei familii a celor arestati; – sălile de sedintă nu aveau asistentă publică, procesele tinându-se în secret. Nici măcar rudele apropiate ale inculpatilor n-au avut voie să asiste la proces. În cazul Sucevei, cei doi indivizi care cereau moartea noastră au reprezentat singura asistentă publică.
Ceea ce s-a întâmplat si modul cum s-a judecat lotul
medicinistilor din
Care ar fi fost oare reactia unui om din lumea civilizată, constatând că, pentru o idee pusă în slujba adevărului, a dreptătii, în slujba credintei în Dumnezeu si a dragostei pentru aproapele, un anumit tineret a fost anchetat si torturat, uneori până la moarte, pentru a fi apoi judecat si condamnat?[7]
A început pentru noi o perioadă în care nu mai puteai prevedea nimic. Procesul nu lăsase să se întrevadă întoarcerea, vreodată, în lumea din care plecasem. Şi eu îmi reprosam că nu avusesem altă atitudine la proces, asa ca Moisiu, de pildă.
Cele întâmplate mi-au rănit însă atât de mult sufletul, încât nu mai puteam face nici un efort de gândire. Mă consideram ca un naufragiat într-o barcă, situatie în care mă lăsasem în voia valurilor, puterile nemaiajutându-mă să vâslesc.
Afară era viscol si ger, iar în celula mea totul părea un sloi de gheată, de parcă si sângele în vine îmi întepenise. Parcă niciodată nu mă săturasem si as fi mâncat moloz si mortăciuni, numai să nu mă mănânce foamea pe mine, foame care-mi rodea stomacul ca un guzgan.
După câteva zile, într-o dimineată, s-a
deschis
Din celula nr. 15, gardianul m-a dus la primul etaj, la celula 121, situată pe latura de nord a închisorii. Fiecare sectie a laturii de nord avea câte 60 de celule, închisoarea fiind în formă pătrată. Când a ajuns în fata usii acestei celule, am retinut ultimele două cifre ale numărului – 21 – care corespundeau, în mintea mea, cu ultimele cifre ale anului meu de nastere (1921). Un joc bizar de cifre, de date, atât de semnificative. Când gardianul a deschis usa, nu mică mi-a fost surpriza, cât si bucuria ca, intrând în celulă, să dau cu ochii de Petrică Tudose, prieten, camarad si coleg, condamnat si el tot la atâtia ani ca si mine.
Printre alti camarazi din lotul Universitătii,
care fuseseră judecati înaintea noastră, era în celulă si
bădia Ghită Bărbieru, pe care îl cunosteam din vedere. Pe acest
om cu suflet ales nu-l voi putea uita niciodată. Ca pregătire
intelectuală avea doar gimnaziul, dar bunătatea lui n-avea margini.
El era printre putinii oameni pe care
i-am întâlnit în viata din dosul gratiilor si care mi-a dat cheia cu care
să încui si să descui
La început, atmosfera era putin apăsătoare, deoarece toti eram condamnati si gândurile noastre zburau, fără voie, spre cei lăsati în urmă: părinti, frati, neveste, copii, prieteni, cunoscuti, etc[9]. Bădia Ghită, care fusese judecat în primul lot, trecând foarte greu prin anchetă (din care mai apoi i s-a tras si moartea) nu s-a plâns niciodată.
În închisorile prin care am trecut am cunoscut multi oameni, de la portar până la ministru, de la nestiutori de carte până la profesori universitari si savanti, de la demon până la înger.
Bădia Ghită a rămas în inima mea ca fiind acel tip de om pe care, chiar dacă voiai să-l uiti, nu reuseai niciodată. În toată detentia mea am întâlnit putine suflete ca al lui. Discutiile cu colegul meu Tudose si interventiile bădiei Ghită erau cele mai binefăcătoare lucruri din celulă.
Pe la începutul lui martie, când la Suceava era încă iarnă destul de grea, cu frig si ninsoare, am mai văzut ceva ce nu voi putea uita niciodată. Ceva se petrecea cu unii tineri care nu-si înteleseseră adevărata chemare. Mai exact, era începutul asa-zisei reeducări de la Suceava.
Celula se mai încălzise si la propriu si la figurat. Eram toti legionari si toate discutiile se purtau în bună întelegere. Chiar si frigul se mai potolise, datorită faptului că eram acum sase în celulă si dormeam pe prici, în loc să dormim pe rogojina asezată pe podea.
Singurul care nu lua parte la discutii, multumindu-se doar să asculte, era bădia Ghită. Noi îl respectam pentru că era în vârstă si avea un mare trecut de luptă. Într-o bună zi, când discutiile noastre ajunseseră la un punct mort, bădia Ghită, cu o voce caldă, a început să-si depene si el gândurile.
Voi reda din memorie cuvintele care au fost pentru mine busola ce m-a călăuzit tot timpul celor 15 ani de temnită: „Dragi flăcăi! Sunteti toti oameni cu carte, mai tineri decât mine, încercati si voi în luptă, dar vă rog ca pe copiii mei, să ascultati cu atentie si bunăvointă ceea ce vreau să vă spun. Toti suntem condamnati la ani grei de închisoare si fiecare am lăsat afară o lume care a fost lumea noastră si pe care nu o putem nesocoti. Unii am avut o profesiune, iar voi cei mai tineri, erati în curs să o realizati. Toti ne-am angajat cinstit, slujind un ideal si o cauză pe care noi am considerat-o dreaptă. Nici eu, nici voi, cred că nu ati făcut rău nimănui. Am fost anchetati, torturati, judecati si condamnati după cum stiti, dar vă rog din toată inima să-mi dati ascultare. Pentru un detinut politic, condamnarea e ceva ce poate sau nu să se împlinească. Deci noi s-ar putea să executăm toată condamnarea pe care o avem sau poate nu.
Ceea ce e mai grav însă e că s-ar putea să facem si ceva în plus, peste ceea ce am fost condamnati. Să fim condamnati din nou si poate să si murim în închisoare. Timpul nostru în închisoare nu este hotărât definitiv. Venim dintr-o lume pe care ura omenească ne-a luat-o, poate, pentru totdeauna, si intrăm în alta care e aceasta. Aceasta si numai aceasta este de acum înainte lumea noastră. Pentru noi nu există altă lume decât aceea în care suntem si trăim aici. Or, pentru a putea trăi în această lume, dragii mei, trebuie să stiti că numai cel ce va avea inimă bună va putea rezista si întelege ceea ce ne va oferi necunoscutul în care am intrat. Aceia dintre voi care vor putea întelege ce înseamnă inima bună pentru om, nu vor uita niciodată ceea ce am discutat noi în această zi. Ca încheiere, vă spun: ca să poti răzbi si să fii multumit si împăcat în viată, cu tine si cu cei din jurul tău, trebuie să ai inima bună. Voi faceti cum credeti si cum vă este inima”. L-am înteles pe acest întelept si i-am urmat povata, toată viata mea.
În zilele următoare, ducându-mă cu tineta de necesităti s-o vărs în closet, am avut ocazia să vorbesc cu Tudose între patru ochi.
L-am întrebat atunci, ce părere avea de „inima bună” a bădiei Bărbieru; el mi-a răspuns că povestea cu „inima bună” n-a înteles-o si nu o va întelege niciodată. Era adevărat că Tudose n-a înteles, pentru că el nu pricepea că omul ar putea simti, trăi si actiona si după glasul tainic al inimii, nu numai după cel al puterii de judecată. I-am răspuns cinstit lui Tudose, că nici eu n-am înteles această filozofie, dar spre deosebire de el, eu mă voi strădui să înteleg ce este pentru om acea „inimă bună” de care vorbea bădia Ghită. Timpul avea să facă lumină în această problemă.
Al doilea moment pe care l-am avut în celula 121 si pe care, la fel, nu-l voi uita niciodată, a fost următorul:
În celula de lângă noi, pe lângă alti camarazi, era unul din Suceava, mai în vârstă ca noi, căsătorit si cu trei copii. Era chiar din Suceava si cum gardienii la acea dată nu erau intoxicati de doctrina proletară, puteau face unele servicii celor pe care-i cunosteau si în care aveau încredere. Deci, camaradul din celula vecină îl cunostea pe gardian si avea încredere în el. Probabil însă că gardianul era recompensat pentru serviciile pe care i le aducea concetăteanului lui.
Pe vremea aceea se putea încă privi pe
fereastră fără a fi pedepsit, interdictia survenind abia în
primăvara anului 1954, când sau pus obloane de jaluzele la geamuri în
toate închisorile din
Datorită faptului că oamenii se puteau uita pe geam, la etaje se comunica de la o celulă la alta. Dar numai noaptea, când gardianul nu se mai putea plimba pe sub geamuri să repereze celulele de unde se vorbea. În felul acesta am luat legătura cu cei din celula din stânga noastră, care ne-au prevenit că în seara aceea va veni în stradă o femeie lângă stâlpul cu bec aprins, sotia unui camarad din celula vecină. Gardianul de pe sectie dăduse sotului acestei femei semnele după care el să-si poată recunoaste sotia si copiii. De retinut faptul că la acea dată, în închisoare, nu erau încă informatori sau turnători, asa că detinutii aveau încredere unii într-altii si la fel si în gardienii care păstrau secretul relatiilor lor cu ei.
Era pe la începutul lui martie, iar afară era încă iarnă cu frig, vânt si zăpadă. Iată scena: la vreo 50 de metri distantă, lângă stâlpul luminat, am văzut o femeie cu un copilas în brate, iar lângă ea, alti doi copilasi, între 4 si 6 anisori. Priveau spre geamul celulei si fluturau batistele către tatăl lor, care le făcea si el semne. Din celulă se putea vedea bine în stradă, femeia si copilasii fiind luminati de bec si de luciul zăpezii de sub picioarele lor. Când i-am zărit, suflete nevinovate, cu mânutele ridicate în sus, făcând semne tatălui lor, ne72 Dumitru Bordeianu au podidit lacrimile. O mamă cu puii ei, în frig, plângând si stergându-si fata cu batista, iar tatăl întemnitat după gratii, mângâindu-i doar din ochi. Cei ce au copii, să încerce să trăiască, măcar o clipă, scena.
Acest spectacol s-a repetat nopti în sir până ce soldatul din prepeleac a sesizat conducerea închisorii si ofiterul politic. În urma acestui denunt a dispărut si dramatica scenă si tatăl din celula vecină si, nu după mult timp, si gardianul de pe sectia noastră.
Cuvântul reeducare avea, pentru mine, un continut atât de sinistru, încât nu reuseam să mi-l explic. Adică, cum să mă reeduc?
Şi ce să reeduc în mine? Să-mi schimb modul de viată, să renunt la gândirea mea, să renunt la credinta mea, la conceptia mea despre lume si viată, să renunt la visul meu, la lupta mea? Ce să alung din mine? Credinta în Dumnezeu si dragostea mea pentru El? Să înlocuiesc Evanghelia Lui cu ideologia proletară, dragostea pentru aproapele cu ura si lupta de clasă, adevărul cu minciuna, sinceritatea cu ipocrizia, armonia cu teroarea, mila cu violenta? Să-L alung pe Dumnezeu din sufletul meu si în locul Lui să instalez partidul? Să-mi urăsc si să-mi „torn” familia si prietenii, să trăiesc starea de groază, de frică, de neîncredere, bănuiala si nesiguranta? În concluzie, să renunt la mine, să înlocuiesc totul cu stăpânirea satanei, să mă închin si să-i slujesc lui, adulând partidul, ca pe noul dumnezeu, să adopt religia comunismului – religia celui rău[10].
Cei care ar putea da informatii certe si ar scoate la lumină acest joc satanic nu mai sunt: Ţurcanu, executat de stăpânii lui, si Bogdanovici, ucis de Ţurcanu. De aceea, începuturile reeducării rămân cu totul necunoscute.
Ce s-a auzit însă si ce se stie? În vara sau în toamna lui 1948, s-a aflat în închisoare că Bogdanovici a avut un vorbitor, după spusele unora si ale lui Popa Ţanu (care era în celulă cu mine).
Vorbitorul însă nu fusese solicitat de el, ci înlesnit de cabinetul de partid Suceava si aprobat, bineînteles, si de la Bucuresti. Un vorbitor cu tatăl, care era prefect de Botosani în acea vreme. Se zvonea că acest vorbitor a avut loc numai între tată si fiu, fără ca alte persoane să fie de fată. În urma acelei discutii a luat nastere începutul reeducării de la Suceava. Cum în comunism nimic nu se putea face întâmplător, ci regizat si pus la punct în cele mai mici detalii, si acest vorbitor fusese aranjat din timp.
Tot din aceleasi zvonuri se mai spunea că tatăl lui Bogdanovici si-a implorat fiul să renunte la conceptia lui politică si să facă totul pentru a se salva fizic.
S-a aflat de la ajutoarele lui Bogdanovici (intimii lui) că, până la arestarea sa, el nu se întelegea cu tatăl său în materie de politică, deseori mama lui fiind aceea care intervenea să-i împace.
Se pune însă întrebarea: de ce Bogdanovici a luat o condamnare atât de mare, dacă acceptase să înceapă reeducarea?
După cele descoperite în demascările de la Pitesti si mărturisirile celor ce fuseseră acolo, nu el ar fi fost totusi initiatorul reeducării de la Suceava, pentru că, potrivit conceptiei sale, reeducarea trebuia să fie un act voit si consimtit si nicidecum un act de constrângere si de violentă. Dacă ar fi admis violenta, s-ar fi reabilitat si nu ar fi fost ucis. Cititorii îmi vor ierta faptul că anticipez, dar ceea ce mărturisesc este strâns legat de începutul reeducării de la Suceava si deci de cazul Bogdanovici.
Sunt poate, spun poate, singurul dintre studenti care înainte de moartea lui, printr-o întâmplare si prin neatentia lui Ţurcanu, l-am întâlnit pe Bogdanovici în timp ce era dus de la camera 4 spital, unde se dădeau declaratiile, la o celulă la parter; eu fiind luat în acelasi timp, de la camera 3 subsol si dus spre camera 4 spital, la etaj. Asa sa făcut că ne-am întâlnit pe scări, la jumătatea drumului dintre etaj si parter. Când am ajuns fată în fată, amândoi ne tineam de balustrada scării înguste de un metru. Pe mine nu mă sprijinea gardianul, dar el nu putea merge fără sprijinul acestuia; de aceea, când ne-am întâlnit, a trebuit să ne facem loc unul altuia, căci amândoi ne tineam de balustradă. Gardianul îl rezemă pe Bogdanovici de perete, sustinându-l să nu cadă, pentru a-mi face mie loc de trecere pe lângă balustradă. Gardienii erau în urma noastră si, când am ajuns unul lângă altul, ne-am putut privi în ochi.
Gardienii n-au intervenit, atât erau de îngroziti de ceea ce vedeau. Bogdanovici încă mai avea încredere în mine. La ora aceea nu căzusem din gratia divină, nu mă prăbusisem încă si de aceea a si fost posibilă comunicarea. Capul lui enorm, cu ochii adânc înfundati în orbite – atât mai era viu în el – te înspăimânta; se citea în ochi suferinta pe care o pricinuise miilor de camarazi.
Privirea aceea, a unui mort cu ochii încă vii, m-a urmărit până în clipa în care scriu aceste pagini si mă va urmări până voi muri. În momentul când privirile noastre s-au întâlnit, cu o voce muribundă, dar destul de clară, Bogdanovici mi-a soptit: „Frate! Asa se plătesc greselile!”.
Privirile noastre nu se puteau despărti, dar gardienii ne-au îndemnat într-un glas: „Hai!”.
După două zile Bogdanovici a murit, ucis în
mod sadic de Ţurcanu, Popa, Martinas si Livinschi. Şi nu cred că
a fost altul mai chinuit si torturat la
Bogdanovici fusese seful Universitătii din
Era de la Soroca, din Basarabia, iar în refugiul din 1940-1941, avea doar 12 ani. Din vara lui 1941, până în primăvara lui 1944, locuise la Soroca.
Nu el l-a denuntat pe Ţurcanu, cum au afirmat
unii, fără a cunoaste adevărul, ci Ştefan Caciuc, coleg de
clasă si de liceu la Câmpulung Moldovenesc si, mai apoi, coleg la
Facultatea de Drept din
Ţurcanu a făcut parte din F.D.C. numai în 1940-1941 si, după ianuarie 1941, nu a mai activat în Miscarea Legionară. În 1940 avea numai 14 ani.
Ţurcanu stia de activitatea legionarilor de la
liceul din Câmpulung Moldovenesc, până în 1944. După aceea, a
terminat liceul si s-a înscris la Facultatea de Drept din
Asa că, la
S-au întâlnit în 1946, cu ocazia unor examene, si Caciuc l-a întrebat pe Ţurcanu de ce nu vine la cursuri. Acela i-a răspuns că era căsătorit si că se ocupa de alte treburi. Întrebat din nou, care este atitudinea lui politică si dacă mai avea vreo legătură cu legionarii, răspunsul lui Ţurcanu a fost limpede, că nu vrea să mai aibă vreo legătură cu legionarii si că nu-l mai interesează această problemă.
„Ce faceti voi, vă priveste, eu sunt comunist! Sunt prieten cu fratii lui Emil Bodnăras si acestia mă sustin si mă ajută să fac carieră în diplomatie. Asa că aceasta este ultima dată când mai vorbesc si mă întâlnesc cu tine”, a relatat Caciuc. N-a precizat însă, dacă Ţurcanu ia spus sau nu că îsi începuse activitatea legionară în cadrul C.S.L.
Din aceste discutii cu Ţurcanu reiesea însă că el devenise comunist (poate chiar înainte de 1944), datorită relatiilor cu fratii Bodnăras. Şi un lucru rămâne limpede: la ora când Caciuc a discutat cu Ţurcanu, acesta avea promisiuni de carieră politică. Şi, mai spune Caciuc, aflat tot de la Ţurcanu, că în toamna lui 1948, când a fost arestat, el era pregătit de Ana Pauker, Ministru de Externe atunci, care voia să-l trimită ambasador în Iugoslavia.
Arestarea lui Ţurcanu se datora astfel unei greseli de neiertat a lui Ştefan Caciuc, care a declarat la anchetă, fără să fi fost fortat sau întrebat, despre cele discutate cu Ţurcanu, motiv pentru care acesta din urmă a si luat sapte ani de închisoare.
L-a denuntat pe Ţurcanu, spunea el, pur si simplu din necaz, la mijloc fiind o intrigă amoroasă privind fata cu care se căsătorise Ţurcanu.
Martorii oculari au asistat la cearta dintre cei doi, când, după procesul de la Suceava, Caciuc i-a spus lui Ţurcanu că sapte ani vor trece ca mâine; să fie multumit că nu a luat zece[11].
Asa se explică faptul că Ţurcanu a apărut la închisoarea din Suceava doar toamna târziu, când anchetele erau pe terminate.
Odată Ţurcanu arestat, comunistii s-au
gândit să-l folosească drept instrument pentru ceea ce avea să
se întâmple mai târziu la
Vorbitorul lui Bogdanovici cu tatăl său a avut loc înainte de arestarea lui Ţurcanu. Asa că s-ar putea că delegatii comunisti de la Bucuresti, care coordonau si verificau anchetele si declaratiile din închisoarea Suceava, dând de declaratia lui Caciuc în legătură cu Ţurcanu, să fi anuntat ei partidul. Şi, în urma acestei sesizări, partidul ar fi dat dispozitie de la Bucuresti prefectului Bogdanovici, să aibă o discutie cu fiul său, pentru ca actiunea lor să fie dusă pe două planuri. Unul, pus în aplicare de Bogdanovici-fiul, care rezistase cu toată tortura la care fusese supus (avea responsabilitatea unei Universităti întregi); în timpul anchetei am fost si eu confruntat cu Bogdanovici si am văzut cu ochii mei, pe fata si corpul lui, cu câtă sălbăticie fusese torturat. Cel de al doilea era actiunea directă a lui Ţurcanu.
Prin Bogdanovici-fiul se urmărea distrugerea unitătii tinerilor legionari, studenti si elevi, verificându-se prin aceasta cine rămânea pe pozitie fermă si cine se îndoia, îndoielnicii putând eventual trece de partea reeducării initiată si controlată de cabinetul de partid Suceava. Bogdanovici nu a fost decât victima si unealta prin care comunistii si-au pus în aplicare planul de a distruge unitatea tineretului legionar, semănând neîncrederea, suspiciunea si îndoiala.
În general acest plan si-a atins scopul; tinerii, în naivitatea lor, necunoscând ideologia comunistă, au crezut în momelile pe care le întindeau comunistii, devenind victime usor de manevrat.
Nu cunosc exact data când a venit Bogdanovici la Pitesti; ceea ce este sigur însă, e că aceasta s-a întâmplat înainte de 10 decembrie 1949, dată la care 90% dintre studentii legionari si nelegionari din tară au fost adusi la închisoarea din Pitesti.
Când a început reeducarea la Pitesti, Bogdanovici nu a
fost ucis imediat, asa cum au fost ucisi alti studenti legionari ci, după
sistemul comunist aplicat si lui Pătrascanu, l-au chinuit până în
iarna lui 1951. Cel care l-a denuntat a fost Popa Alexandru (Ţanu),
colegul si prietenul lui de la Soroca. Ţurcanu l-a tinut în viată pe
Bogdanovici, la ordinele lui Nicolski si la cererea rusilor, pentru ca acesta
să declare tot ce stia despre activitatea tinerilor legionari din
După arestare, în urma declaratiei lui Caciuc, planul elaborat de Moscova sau de ocultă[12] pentru distrugerea tineretului legionar a fost pus în aplicare până în cele mai mici amănunte prin Ţurcanu.
Initial, el trebuia să fie condamnat la doi, trei ani. Şi totusi, a fost condamnat la sapte ani de închisoare corectională; condamnare cu tâlc, căci, tot după plan, Ţurcanu trebuia folosit în acest timp.
În cazul lui, se mai impun câteva precizări. În
1946, când avusese acea discutie cu Caciuc, Ţurcanu era comunist,
făcea parte din biroul politic de la
După plecarea studentilor legionari cu mari
condamnări de la Suceava la Pitesti, cei rămasi acolo au remarcat
că Ţurcanu a lipsit un anumit timp din închisoare. Se bănuia
că a fost dus la Bucuresti sau chiar la Moscova, unde a semnat planul
viitoarelor demascări de la
Astfel că nu Bogdanovici a fost primul vinovat în acest complicat început. Bogdanovici, când a început reeducarea, credea probabil că face un joc politic – la rugămintea tatălui său – ca să se salveze fizic pe sine însusi si pe camarazii lui. De unde se vede limpede că nici el nu cunostea bolsevismul, desi era basarabean. A sfârsit până la urmă prin a fi ucis, la ordinul agentilor rusi, de către Ţurcanu.
Odată Ţurcanu arestat, actiunea lui
Bogdanovici a luat o altă turnură. Comunistii nu aveau nevoie atât de
reeducare, cât voiau să scoată de la tineretul legionar ceea ce nu
declarase la anchetă si, mai mult decât atât, tot ceea ce interesa
Securitatea privind reactiunea din
Ţurcanu n-a înteles sau n-a vrut să înteleagă că orice miselie duce la alte miselii si mai mari. De aceea, după ce s-au folosit de el asa cum au vrut, stăpânii cu care lucrase până atunci au dispărut, rămânând ca alti stăpâni să-i transfere, pe el si pe colaboratorii lui, de la Gherla la Jilava.
Acolo, izolati câte unul într-o celulă, ca să nu aibă legătură unul cu altul, au fost pusi să scrie cum au procedat, ce metode au folosit, cât timp au trebuit să-l tortureze pe fiecare tânăr până să cedeze, cum s-au comportat sefii legionari si ce metode li s-au aplicat celor ce nu au cedat. Până au fost terminate aceste rapoarte, în doi ani de lucru, s-au schimbat si stăpânii. Venind altii la conducere, acestia le-au pregătit procesul, servindu-se de propriile lor declaratii.
Şi când se asteptau să fie pusi în libertate, decorati si propulsati în posturi mari, stăpânii, în loc să-i felicite, să-i elibereze, le-au plătit nota, acuzându-i că, în complicitate cu cei din străinătate, au vrut să compromită si să ponegrească partidul. Numai că „banditii” n-au reusit să inducă în eroare partidul, care prin vigilenta lui a descoperit la timp complotul, urmând a-i pedepsi pe cei vinovati.
S-a zvonit apoi că ajutoarele lui Ţurcanu au vrut să-l linseze, dar au intervenit gardienii. Totul a fost bine regizat! Au fost izolati si tinuti până la proces, în cel mai mare secret; apoi, condamnati la moarte si după aceea executati prin împuscare.
Or să se întrebe unii cititori de unde stim toate
acestea dacă nam fost acolo. Răspunsul este simplu: un secret
rămâne secret atât timp cât el este cunoscut de unul singur; când e
cunoscut de două persoane, nu mai este secret. Voi reveni cu amănunte
atunci când voi vorbi despre Ţurcanu si colaboratorii lui, în
legătură cu
Jocul cu satana este foarte periculos, pentru că cei care-l servesc, din colaboratori, devin victime. Satana nu are scrupule, nici cuvânt, nici morală, nici sentimente, ci numai un scop bine precizat:
transformarea colaboratorilor în victime mai usor de manevrat.
Deci, pentru a preciza cine au fost autorii si cum a
început reeducarea la Suceava, tin să spun că cei care au acceptat-o
de bună voie au format si statul major al lui Ţurcanu la
Pe toti acestia i-am cunoscut personal si un lucru am constatat la ei:
acesti tineri, fie n-au avut timpul necesar, în conditii de ilegalitate, să-si facă educatia, fie au fost necinstiti de la început. Or, dacă în Biserică au fost „crestini” care au compromis-o, crezând în obrăznicia lor că-L înseală si pe Dumnezeu, de ce să ne mirăm că în toate colectivitătile umane, indiferent de natura si continutul lor, au fost si membri trădători, dezertori, lasi si interesati? Dar cum „un neam nu există si nu dăinuieste prin fricosi, lasi, dezertori si trădători, ci prin martirii, eroii si luptătorii lui” (Vasile Pârvan), asa si o colectivitate omenească nu dăinuieste prin acei ce s-au pus în slujba satanei, ci prin cei cinstiti din rândurile ei. Românul are o zicală: „Toate pădurile au uscăturile lor”. Tot astfel si asa-zisii „legionari” n-au fost decât niste unelte oarbe care, pentru interesele lor meschine[13], au acceptat un joc care le-a fost fatal.
Am afirmat si sunt convins că, înainte de a începe arestările plănuite de comunisti, adică din martie 1948, tot ceea ce s-a întâmplat în închisori, cu reeducarea de la Suceava si demascările de la Pitesti si Gherla, a fost impus, dirijat, controlat de oculta de la Moscova si de cea internatională, necrutându-se nimic pentru ca Miscarea Legionară să fie desfiintată.
Celor ce au aderat la Organizatia Detinutilor cu Convingeri Comuniste (O.D.C.C.), pentru a avea conditii preferentiale – un blid de linte în plus, luat din tainul celorlalti – li s-a promis că vor fi scosi din închisoare si că partidul va face din ei activisti de frunte. Câtă naivitate, câtă lipsă de judecată si câtă credulitate puerilă!
Iată si câteva nume de legionari, care au aderat
de bună voie la această actiune si care au avut un rol important în
demascările de la
S-a vânturat, printre detinutii legionari si nelegionari, ideea că numai Ţurcanu si Bogdanovici au fost vinovati, pentru că au acceptat să facă această reeducare si demascare. Se ignora însă si se trecea cu vederea, de către cei necunoscători si naivi, faptul că planurile comuniste nu depind de persoane. Nu! Planul trebuia îndeplinit, indiferent de persoana care era folosită.
Deci, fie-mi permis ca, după atâtia ani de închisoare si după cele văzute, auzite si trăite de camarazii mei si de mine, să pot afirma cu toată certitudinea si cu argumente că nu Bogdanovici sau Ţurcanu au fost aceia care au initiat si dus la îndeplinire această reeducare si demascare. Nu, deoarece era bine cunoscut faptul că în regimurile comuniste nici o pasăre nu zboară fără ca partidul să nu stie aceasta.
Astfel că planul acestei reeducări odată conceput si definitivat de Moscova, uneltele lui puteau fi nu numai Bogdanovici si Ţurcanu, ci oricare alt nume: Ionescu, Popescu, Dunăreanu, etc. Persoane pentru a duce la îndeplinire acest plan se puteau găsi atâtea câte voia partidul. Trădători, lasi si oportunisti se găsesc oricând, pe toate drumurile.
Planul conceput de Moscova si de oculta internatională, privind tinerii legionari din închisorile din România, s-a gândit, s-a definitivat si s-a dus la îndeplinire, până în cele mai mici amănunte, de agentii rusi, în colaborare cu Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu si cu seful Securitătii, generalul Nicolski, ajutat de colonelul Zeller.
Judecând astfel după fapte, nu voi gresi repetând că tot ceea ce s-a întâmplat în închisori, cu reeducarea de la Suceava si demascările de la Pitesti si Gherla, a fost impus, dirijat si controlat de agentii rusi.
Iar conducerea comunistă din România a acceptat aceasta, fiind străină de neamul nostru. Străini erau Teohari Georgescu (alias Burăh Tescovici), colonelul Zeller, colonelul Sepeanu, precum si Ana Pauker, Vasile Luca si Dej cu colaboratorii lui. Unii dintre noi erau convinsi că Nicolski, agentul Rusiei, a lucrat în mod secret numai cu agenti rusi. Posibil, deoarece în comunism totul era planificat, bine gândit si pus la punct de către acei care aveau răspunderea îndeplinirii scopului respectiv.
Deviza comunistilor era de altfel: plan să avem, că executori găsim destui; oameni să avem, că de condamnarea lor suntem siguri; decât să scape un vinovat, mai bine arestăm o mie de nevinovati[14].
*
Pe la sfârsitul lui martie 1949, circula un zvon prin închisoarea din Suceava, că vom fi transferati într-o altă închisoare, pe categorii de pregătire profesională, indiferent de apartenenta politică. Dacă atunci ar fi cunoscut cineva dintre noi felul în care se făceau planurile secrete în comunism, ar fi prevăzut de ce comunistii, prin această repartizare, voiau să facă ceea ce au si făcut.
Iată aici închisorile care au primit aceste categorii de detinuti:
– la Aiud, închisoarea cea mai mare din tară, au
fost repartizati intelectualii; – la Gherla, închisoare de categoria întâi, au
fost repartizati muncitorii si tăranii; – la Pitesti, închisoare de
categoria a doua, au fost repartizati studentii; – la Târgsor, o localitate la
vest de Ploiesti, au fost repartizati elevii de scoli secundare; – la Mislea,
localitate lângă Ploiesti, au fost repartizate femeile; – Jilava –
închisoare de tranzit, a fost rezervată unor scopuri speciale si secrete; – Suceava,
O închisoare aparte a fost cazarma din orasul Făgăras, transformată în închisoare pentru fostii politisti si jandarmi.
Această repartizare a dăinuit până în 1955, când închisorile au început să trieze detinutii după apartenentă politică.
La 15 aprilie 1949 am fost transferat de la
închisoarea Suceava la cea din
În a doua jumătate a lunii aprilie 1949, un lot de 80 de studenti legionari, dintre vârfuri si cu condamnări de la zece ani în sus, am fost transferati cu duba–tren, de la Suceava la Pitesti. Cum închisoarea din Suceava nu avea suficiente lanturi să ne lege pe toti, de la închisoare la duba–tren ne-au legat de mâini, unul de altul, câte trei. La tren ne-au dezlegat.
Când am ajuns la
Nu voi uita niciodată acest traseu, deoarece gara de la Pitesti era în centrul orasului, iar de la gară până la închisoare erau vreo 6 – 7 km.
După ce am plecat din gară si am ajuns la soseaua care ducea spre Curtea de Arges, coloana noastră ocupa toată lărgimea soselei, iar autovehiculele trebuiau să se oprească, să ne facă loc de trecere.
Trecătorii si cei din vehicule se uitau înmărmuriti la noi. Vedeau că nu eram nici soldati, nici civili obisnuiti, ci niste arătări, albi ca varul, tunsi si îmbrăcati cu fel de fel de haine, cu capul plecat în pământ si legati ca boii la jug. Ne miscam neputinciosi pe strada pietruită cu pietris de râu si în urma noastră, din târâsul picioarelor, se ridica un asa nor de praf, că cei din urmă nici nu se mai vedeau. Lumea nu pricepea ce era cu noi, pentru că toti eram tineri si cam de aceeasi vârstă. Văzând însă gardienii care ne escortau, si-au dat seama că eram detinuti. Îmi amintesc si acum, cum femei bătrâne îmbrăcate în costume nationale din Arges, îsi făceau cruce, spunând tare: „O, Doamne! Ce o fi cu tinerii acestia?” Am văzut femei plângând.
Asa am fost primiti de populatia din orasul
Majoritatea dintre noi eram condamnati la ani grei de muncă silnică si doar vreo zece la temnită grea.
Câteva cuvinte despre istoria acestei închisori.
Închisoarea din Pitesti se găseste lateral, spre vest, cam la 200 metri de soseaua care leagă Pitestiul de Curtea de Arges. Zidul care înconjoară închisoarea este înalt de cinci metri. Închisoarea se găseste pe această linie, unde Râul Doamnei, unit cu Râul Târgului, se varsă în Arges. Peisajul văzut de la etaj e de o frumusete încântătoare. Aici, câmpia Argesului se continuă cu dealurile subcarpatice, cultivate cu pomi fructiferi.
Închisoarea a fost construită din ordinul lui Armand Călinescu, slugă diavolească, si el însemnat de la natură, căci avea un singur ochi. În această închisoare, Armand Călinescu, în timpul cât era prim-ministru, plănuise să extermine tineretul legionar. El n-a ajuns să o vadă terminată, dar satana i-a dus planul la îndeplinire, satisfăcându-i dorinta. Duhul răului stăpânea acolo unde Miscarea Legionară, cu ceea ce avea ea mai pur, mai tineresc, trebuia să se afunde în mlastina disperării.
Cât priveste constructia, avea forma literei T. Încăperile erau împărtite în celule de 4/2 m si camere de 10/6 m. Coada T-ului avea etajele construite din două rânduri de celule, legate între ele cu o plasă groasă de sârmă, iar în fata celulelor – un culoar de un metru.
La parter si la subsol erau camere de 10/6 m. Capul T-ului era format din două rânduri de celule, fără plasă între ele, având un culoar de beton, unde se putea asigura cel mai perfect secret. În aceste celule trebuiau să fie izolati sefii tineretului legionar. La etajul întâi, în partea dreaptă a capului T-ului, se deschidea o cameră mare, numită camera 4 spital. Lângă această cameră era o celulă care îndeplinea functia de cabinet medical. În camera 4 spital încăpeau, în paturi suprapuse, cam vreo 50 de detinuti.
La subsol, în capul T-ului, se găsea bucătăria, spălătoria, baia si boxe de pedeapsă severă. La marginea unui rând de celule, se găsea WC-ul, iar la unirea T-ului cu capul lui, la fiecare etaj, se găsea o celulă de pedeapsă, numită „celula neagră”.
Închisoarea avea două scări de serviciu –
una la unirea cozii Tului cu capul lui, iar alta în coada T-ului, pentru
iesirea în curtile interioare.
După felul de constructie al acestei închisori, paza era sigură si secretul perfect. De acolo nu se putea evada. Zidul exterior, înalt de cinci metri, avea din 50 în 50 de metri câte un prepeleac cu un soldat de pază, cu armă automată si reflector. Evadarea era deci imposibilă din această fortăreată. Amintesc că Armand Călinescu era argesean si avea mosia nu departe de închisoare. Probabil asa vroia el să-i aibă pe tinerii legionari sub demonica-i „aripă ocrotitoare”.
După drumul parcurs de la gară până la închisoare si cele petrecute pe traseu, iată-ne ajunsi în fata închisorii, legati ca niste vite bune de dus la abator.
În fata închisorii era un platou ce nu se putea vedea din stradă.
Acolo paza ne-a permis să ne asezăm pe iarbă si, spre bucuria noastră, desi eram slăbiti si obositi, am putut discuta între noi. Pentru unii a fost ultima dată că am mai stat de vorbă împreună. Cu strângere de inimă mă întreb si acum, câti am intrat si câti am iesit de aici, si mai ales cum?! Câti din cei 80 au înnebunit, câti au fost ucisi, câti s-au prăbusit si câti au fost folositi ca instrumente de tortură împotriva celorlalti?!
După ce grefa a verificat dosarele, am fost repartizati câte patru la celulele de pe sectia de muncă silnică si temnită grea.
Această celulă, ca si celulele 59, 15 si 21 de la Suceava, a lăsat amprente de nesters în gândirea si inima mea.
Dacă aceste celule si celula 18 de la Pitesti n-ar fi fost cum au fost, nici gândirea si cunoasterea mea n-ar fi cum sunt. Şi atunci mă întreb, au fost un rău sau un bine pentru mine aceste celule?
Categoric, au fost un bine, o favoare pe care mi-a făcut-o Dumnezeu, ca să-mi arate calea ce duce la El.
În celula 18 am fost repartizat cu camaradul Iosub Mihai.
Acest cuvânt, camarad, folosit în închisoare, însemna pentru comunisti, activitate legionară. El a costat multe vieti, arest sever, procese, condamnări si depistarea, prin informatori, a celor care n-au renuntat la credinta lor în Miscarea Legionară.
Când am intrat, am găsit acolo doi tineri bucuresteni, apolitici, Petrovanu Miron si Negrescu Fag. Acestia au fost condamnati la 25, respectiv 18 ani, pentru faptul că în anul 1948, înaintea unui congres national al elevilor din România, care se tinea la liceul Mihai Viteazul din Bucuresti, dăduseră foc sălii de festivităti. Autorul a fost Petrovanu Miron.
Ce mi-a atras atentia, de la început, în această închisoare, a fost curătenia din celule, făcută în interior de detinutii politici, iar pe culoare, de cei de drept comun.
În celule erau paturi suprapuse, iar dusumeaua era din scânduri. Camerele aveau beton pe jos. Saltelele paturilor nu aveau cearceafuri, nici perne, ci o pătură uzată cu care ne acopeream. Cele două tinete, una pentru apă si alta pentru necesităti, erau confectionate din lemn de brad. Dimineata si seara eram scosi din celule, pentru desertarea tinetelor, pentru necesităti si să luăm apă în tineta pentru băut. Spălatul, dimineata, îl făceam în celulă, fără săpun.
Ce ne-a surprins de la început, până spre toamnă, a fost faptul că atunci când ieseam cu tineta la WC, usile celulelor pe toată sectia erau descuiate si zăvoarele trase, iar noi ieseam singuri din celule, ba, de multe ori, gardianul de pe sectia noastră, nea Georgică, se făcea că are alte treburi si ne spunea: „Batule! (băiatule) Eu sunt tata vostru, eu vă dau de mâncare, eu vă dau apă, eu răspund de voi, de-aia eu vă deschid celula, iar voi iesiti în ordine la WC, că eu am treabă”.
Prin această presupusă înlesnire se urmărea un scop bine precizat si descoperit în timpul demascărilor: să ne întâlnim la WC cu studenti de la diferite centre universitare, să ne cunoastem si să facem schimb de informatii si activitate, stabilind anumite întelegeri sau hotărâri, care aveau să facă apoi obiectul unor crunte torturi, ani de zile, pentru declararea lor. Privind retrospectiv, aceasta a fost o mare greseală, care pe multi i-a costat viata. Cât de naivi si nestiutori eram în materie de cunoastere a bolsevismului, a metodelor si scopurilor lui! Cât de perversi, fătarnici si ipocriti sunt satana si slujitorii lui!
Când am sosit noi, primul lot de la Suceava, majoritatea studentilor de la Bucuresti era deja aici. Camarazii de la Bucuresti si din celelalte centre universitare, cei cu muncă silnică, erau încarcerati la etajele doi si trei, iar la etajul întâi, cei cu temnită grea.
Bucurestenii au făcut impresie bună; erau numiti „aristocratii”.
În închisoare i-am găsit pe studentii condamnati de pe timpul lui Antonescu, care aveau deja făcuti 8 ani de detentie. Ne uitam la ei ca la niste sfinti... Dau câteva nume : Gafencu, Dragodan (Magistrul), Ianolide, Costandache, Dinescu etc. Ei ne-au informat despre viata din închisori si de modul cum va trebui să ne comportăm fată de pază si de administratia închisorii.
O caracteristică esentială a acestor camarazi era atitudinea lor de pace, ordine si disciplină, pentru a evita orice conflict cu administratia închisorii. Tonul acesta l-a imprimat cel care a impresionat prin trăirea, atitudinea si exemplul pe care l-a dat ca nimeni altul: Valeriu Gafencu. El va rămâne în amintirea detinutilor politici din România si, în special, a detinutilor bolnavi de tuberculoză de la sanatoriul penitenciar Târgu Ocna, ca un sfânt.
Până si cei mai înrăiti, în fata lui Gafencu uitau cine sunt.
*
Se apropiau Sfintele Pasti, pe la sfârsitul lui aprilie. Iar noi ne pregăteam să sărbătorim primul Paste în închisoare. Camarazii arestati de pe timpul lui Antonescu memoraseră un repertoriu bogat din poeziile lui Radu Gyr. Ne-am pus să le învătăm pe de rost.
Atunci s-a petrecut un fapt cu totul iesit din comun, în care s-a demonstrat încă o dată, dragostea si unitatea de nezdruncinat a acestor tineri, hotărâti să nu facă nici un compromis în lupta lor împotriva comunismului.
Cu o zi sau două înainte de Pasti, un camarad din Bucuresti al cărui nume, din discretie, prefer să nu-l dau, a primit, pe căi lăturalnice, un pachet cu alimente. De remarcat că nu aveam voie să primim nici un pachet de Pasti. Nu mai retin ce greutate avea pachetul, dar nu trecea de zece kilograme. În acest pachet erau puse, cu grijă, si prescuri pentru anaforă, de luat cu ocazia Pastilor. Din acest pachet s-au înfruptat toti studentii, legionari si nelegionari, fără deosebire, de la muncă silnică si temnită grea. N-a rămas nici unul din închisoare care să nu primească ceva. Cantitatea a fost simbolică, dar efectul moral al acestui gest ne-a impresionat în asa măsură pe toti, încât ne-a sustinut în drama care a urmat. Pentru ca cititorul să aibă o imagine clară despre modul cum s-a împărtit acest pachet, voi spune că un ou rosu s-a împărtit în 24 de părti, si în plus cu o bucătică de coajă rosie, ca simbol al marii sărbători.
Trăirea acestui gest de neuitat marca pentru
moment dragostea, unirea si frătia celor
închisi atunci la
Cele petrecute cu prilejul Pastelui din 1949, la închisoarea Pitesti, m-au îndemnat să mă gândesc serios si să înteleg ce însemna să ai „inima bună”, asa cum ne îndemnase odinioară bădia Ghită Bărbieru, în celula 121 la Suceava. Luni de zile m-a muncit acest lucru. Noaptea nu aveam somn, căutând în adâncul sufletului să înteleg ce înseamnă pentru om a avea inimă bună, mai ales în conditiile acelea. Târziu am înteles că a avea inimă bună însemna prezenta lui Dumnezeu în om. Pentru ca omul să-L simtă pe Dumnezeu, trebuie să si-o curete conform îndemnului dat de Iisus:
«Fericiti cei curati cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu». Deci, această inimă bună se poate dobândi oriunde s-ar afla omul pe pământ – depinde numai de el. În conditiile de detentie, unde tentatiile sunt mai mici dar suferintele aproape de nesuportat, inima poate fi usor „măturată” de tot ceea ce ar împiedica si ofensa prezenta lui Dumnezeu în lăuntrul ei.
În concluzie, am înteles prin inimă bună
prezenta lui Dumnezeu într-o inimă curată, si primul pas pentru a o
dobândi l-am făcut în celula 18 de la Pitesti, unde am aflat „cheia” cu
care să încui
dacă-mi aminteam de lucrurile frumoase pe care le
trăisem, mă durea inima, căci nu le mai puteam avea;
dacă-mi aminteam de lucruri urâte, îmi reprosam că le-am făcut.
Deci, si într-un caz si în altul – suferintă. (Poporul are o vorbă:
„A murit de inimă rea!”, adică din cauza deznădejdii.) N-as vrea
să fiu înteles gresit: de fapt nu părăsisem lumea din care
veneam, ci-i „încuiasem” doar
Atmosfera din celula 18 era plăcută, pe cât se putea; cei doi tineri bucuresteni erau foarte impresionati de cele petrecute de Pasti.
În luna mai am scris acasă o scrisoare, de numai cinci rânduri, si am primit una la fel. Scrisorile care au avut mai mult de cinci rânduri nu s-au dat detinutilor, ci au fost rupte. După citirea lor, am avut ordin să le predăm gardianului. Tot în această lună, am avut voie să primim un pachet de rufe, de maximum 3 kilograme. A fost prima si ultima oară, în 15 ani de închisoare, când am putut avea legături cu ai mei.
*
Există oare în lumea aceasta, în afara lagărului comunist, vreun detinut politic care, în 15 ani de detentie, să aibă o singură dată legături cu ai săi, printr-o carte postală de numai cinci rânduri?
De aceea tin să spun încă o dată, pentru a afla si altii, ceea ce s-a petrecut în închisorile din România: în 15 ani de închisoare, cât am fost închis împreună cu alti detinuti politici, am scris o singură dată acasă si am primit răspuns tot o singură dată. Am mai primit si unul sau două pachete, dar aceasta numai în anii 1948-1949. N-am primit si n-am citit, în 15 ani, nici o carte sau ziar. Cei ce au aderat la reeducarea de la Suceava, în 1948-1949, au primit câteva tipărituri de doctrină comunistă.
În cincisprezece ani n-am avut nici un fel de hârtie sau ceva de scris. Cei care au fost prinsi cu o mină de creion sau cu hârtie au fost crunt pedepsiti; unora li s-a tras chiar moartea din aceasta. Asa că tot ceea ce am învătat, primit si transmis în 15 ani, s-a făcut numai cu ajutorul memoriei.
N-am stiut de ai mei si nici ei de mine, timp de 14 ani. N-am primit nici un medicament, în tot timpul celor 15 ani de detentie.
Fumătorii n-au primit nici o tigară. În ceea ce priveste hrana, ca valoare calorică ea a variat între 600 si 1000 de calorii, iar ca valoare nutritivă era deosebit de slabă, provenind din ceea ce era refuzat la aprozare.
Cine ar fi putut crede, în lumea liberă, toate acestea? Nimeni, decât Dumnezeu si noi, cei care am trăit această experientă. Ce intelectuali din lumea aceasta ar putea să creadă si să înteleagă că scriitori, poeti, oameni de stiintă, filozofi si alte categorii de intelectuali, si-au conceput acolo operele numai în gând, fixându-le doar în memorie?
Cine să creadă că baladele si poeziile de zeci de strofe ale lui Radu Gyr, Nichifor Crainic si ale altora, au fost scrise cu condeiul gândului si al memoriei?
Cititorul de bună credintă din lumea liberă, ca să dea crezare celor mărturisite de mine, să meargă în România comunistă, unde mai trăiesc fosti detinuti politici care pot să adeverească acest fapt[15].
Întâlnindu-mă cu un venerabil profesor universitar, după ce am iesit din închisoare, acesta m-a întrebat în ce conditii am făcut cei 15 ani de osândă. Cum îl cunosteam din 1937, i-am schitat conditiile de mai sus. După ce i le-am însirat, venerabilul profesor a dus mâna la tâmplă, apoi, picat parcă dintr-o altă lume, ca să nu mă jignească, a exclamat:
– Eu nu înteleg si nu pot admite asa ceva, în epoca în care trăim. La aceasta i-am răspuns:
– Da, domnule profesor, dar dumneavoastră uitati că noi trăim în comunism, si dacă vă voi povesti toate supliciile si torturile la care au fost supusi ani de zile legionarii, ce ati spune?
– Nimic, replică dânsul, si te rog să mă ierti, pentru că faptul mă depăseste.
– Atunci vedeti, domnule profesor, dacă dumneavoastră, om de cultură si de stiintă, din vârful piramidei, nu întelegeti aceste lucruri, atunci cum o să înteleagă sau o să ne creadă omul de rând?
Dar cei străini, care n-au trăit în comunism? Asa că, sunteti de acord cu mine că anumite fapte, dacă nu le-ai experimentat pe propria piele, nu le vei întelege niciodată?
– Şi atunci, cum de ai rezistat în astfel de conditii?
– Credinta în Dumnezeu si nădejdea în mila si ajutorul Lui!
La răspunsul meu, profesorul a tăcut si nici
nu mi-a spus cât credea sau cât nu credea el în Dumnezeu. Era printre putinii
profesorii universitari care nu se făcuse membru de partid. Mai era si
unicul caz din
M-am despărtit de domnia sa, cu certitudinea că trăise degeaba sub comunism.
Prin luna iunie 1949, cei doi tineri bucuresteni au fost scosi si dusi într-o altă celulă, iar în locul lor au fost adusi alti doi camarazi, Costache Oprisan, seful Frătiilor de Cruce pe tară si Alexandru Munteanu, seful studentilor legionari de la Facultatea de Teologie din Sibiu.
De data aceasta, eram în familie si puteam discuta orice.
Oprisan era legionar vechi. Înainte de 1940, în
perioada guvernării legionare, avusese o functie administrativă, iar
după lovitura de stat a lui Antonescu din ianuarie 1941 plecase în
Germania unde fusese internat în lagărul de exterminare de la Buchenwald.
Întors în tară în 1945, primise functia de sef al F.D.C. pe
Pe lângă faptul că Oprisan era unul dintre sefii cu mare răspundere, inteligenta îl plasa cam în vârful piramidei intelectuale românesti. Cu pregătirea lui filosofică si geniul lui de poet îi impresiona enorm pe cei din jur.
Era fiu de răzes, din judetul Tecuci. Se înscrisese la Facultatea de Litere si Filozofie din Cluj, unde îi uimise pe profesorii lui.
Datorită vastelor sale cunostinte, acumulate în
timpul sederii în
La 30 de ani, Oprisan era de invidiat. Era, ca Pascal, un matematician strălucit si un gânditor si logician de temut. Pentru ca timpul să treacă cu folos, l-am rugat să ne tină un curs de istoria filozofiei.
Expunerile lui nu erau făcute ex cathedra, ci de la suflet la suflet si atât de plăcute si atrăgătoare încât, opt ore pe zi, parcă uitam de foame si de lumea de afară.
Cele 11 luni, cât am stat cu Oprisan în celulă, au fost pentru mine lunile cele mai plăcute din închisoare.
Am fost legat de Oprisan pentru că, din cauza
unei turnătorii ordinare, pe care o voi expune în continuare, am intrat si
eu odată cu el în iadul demascărilor de la
Oprisan, pe lângă filozof, era si poet. Parte din poezia lui a fost memorată si scoasă din închisoare. Iată una dintre aceste poezii salvată de la disparitie, gratie memoriei supravietuitorilor.
Don Quijote O, Doamne! Murmură Don Quijote Şi mâna i se-apleacă, cu lancea, tremurând, O, singura-mi iubire, schimbată în robot!
Şi lancea i se-nfinge, cu vârful în pământ.
Misterul cast al vietii, închis în fierul mort!
De-aceea te răpiră din vechiul tău castel… Fluidul inefabil să-l schimbe în resort si trupul eteric, în monstru de otel.
Şi tristul Don Quijote coboară de pe cal.
De-acu, unit cu tine, pe veci am să rămâi, Iubirea ta celestă s-o caut în metal, Să-mi dai, pe totdeauna, sărutul cel dintâi.
Se miscă-ncet inelul destinului, pe cer, Şi semnul suferintei, firavii pesti răsar; Prin somn mai plânge Sancho pe platosa de fier Şi, coplesit de gânduri, stă stoicul măgar.
O, minte ispitită de-ntelepciunea vană!
Descartes, iluminismul, cu ieftine spoieli… Tu-o să-ncerci si astăzi, să-mi scurmi aceeasi rană Şi să-mi strecori în suflet, aceleasi îndoieli.
M-a ispitit de tânăr, lumina ta desartă, Cu palidu-i orgoliu, să-mi stingă geniul bun; Şi mi-am privit în suflet, sub limpezimea-ti moartă Cum, una câte una, minunile apun.
Dar inima mea stie, că zidu-acesta 'nalt, Cu liniile-i drepte 'năltându-se spre cer, Sub strania-i tăcere, sub blocuri de bazalt, Sub simpla-i geometrie, ascunde un mister.
De-aceea vrea destinul, trecând aceste porti, Sub limpezimi de piatră, să-i pipăi geniul rău.
Lumina lui căzută, ca s-o ridic din morti, Cu sângele si carnea, plătind păcatul meu.
*
Începând cu august 1949, ni s-a impus un regim alimentar foarte sever. Planul pe care-l aveau comunistii în legătură cu noi, studentii legionari de acolo, începea să se pună în aplicare printr-o înfometare sistematică, printr-o slăbire la maximum a fortelor fizice.
Ajunsesem prin octombrie, că abia puteam să ne miscăm prin celulă.
În acest timp, majoritatea studentilor legionari din
tară fuseseră adusi la
Pregătirea demascărilor a început deci printr-o înfometare atroce. Ciorba era limpede si sfertul de pâine redus la jumătate. Nu ne mai scoteau la aer si la baie, si relativa libertate, care se instalase cu un scop bine chibzuit, a fost suprimată. Astfel, iesirea cu tinetele ca să le vărsăm la closet, care ne permitea să ne întâlnim cu alti camarazi, a fost brusc suprimată. La fel, au fost schimbati gardienii de pe sectie si înlocuiti cu altii proaspăt angajati.
Teroarea foamei ajunsese atât de acută, încât îti trebuia un efort de vointă supraomenesc ca să te poti stăpâni. Este de semnalat, că pe sectiile de muncă silnică si temnită grea foamea a fost totusi suportată cu stoicism.
La 26 octombrie 1949, de ziua Sfântului Dumitru, ziua
mea onomastică, gardianul nou venit pe sectie a deschis
Am fost lăsat câteva minute în hol, apoi acelasi ofiter m-a condus pe un coridor, unde, după pozitia usilor, mi-am dat seama că erau birourile de anchetă. Cum am intrat în birou am văzut un civil asezat nu pe scaunul de la birou, ci chiar pe birou, în stil american.
După fizionomia si culoarea fetei si a părului aducea a rus sadea, cum am crezut la prima vedere, dar, vorba poetului: „urechea te minte si ochiul te înseală”. În momentul când a început să vorbească m-a derutat total. Vorbea o limbă românească perfectă, limba literară a unui om cult din Bucuresti. Şi eu, care îl crezusem rus basarabean… Avea ochii albastri, fruntea potrivită, nasul borcănos si o statură mijlocie de atlet. După înfătisare părea deci rus, iar după limbă, român curat.
Primul cuvânt ce mi l-a adresat a fost: „O, ce mustată răsucită ai, mosule, semeni cu Ştefan cel Mare”. Într-adevăr, remarca era obiectivă: camarazii îmi spuneau că după mustată semănam cu Domnul Moldovei. M-a invitat apoi să iau loc pe un scaun lângă fereastra cu gratii. Mi-a pus câteva întrebări: dacă am fost în Rusia ca luptător si dacă am fost decorat. Am răspuns afirmativ, constatând că-mi cunostea bine dosarul.
Apoi m-a întrebat cum am trecut de anchetă si de ce am luat o condamnare atât de mare, întrebare la care am ridicat doar din umeri.
Mi-a întins o tigară pe care am refuzat-o, nefiind fumător. Pe birou era un cosulet cu nuci, pe care le crăpa cu un briceag; scotea miezul, îl curăta si-l mânca. A făcut această operatie tot timpul cât am stat de vorbă cu el. Mi-a oferit si mie, dar l-am refuzat. La remarca lui că nu voiam să mănânc de la comunisti si îl refuz ca si cu tigara, i-am răspuns că asa e.
Ca urmare, atât atmosfera cât si vocabularul s-au schimbat pe loc.
După alte câteva întrebări banale: cu cine stau în celulă, cum mă simt, cum este masa, m-a întrebat ce functie avea Oprisan, la care eu i-am răspuns că el trebuie să stie mai bine ca mine. A schimbat tonul: „He! He! Stai cu sefi mari, Mustată”. Iar la întrebarea: „Ce discutati, Mustată?” I-am răspuns că despre femei.
– Discutati si voi, legionarii, despre femei?
– Da, câteodată.
– Altceva nu mai discutati?
– Ba da! Amintiri din facultate.
– Ah! Am uitat că sunteti studenti!
La întrebarea dacă stiam câti studenti erau în închisoare, i-am răspuns că eu nu sunt directorul închisorii ca să stiu. Dar pe sectia unde eram eu? a continuat el. A urmat acelasi răspuns negativ din partea mea, spre revolta lui oarecum retinută.
– Dar nu v-a lăsat gardianul să vă întâlniti la WC?
Întrebare la care nu i-am mai răspuns. Mi-am dat seama că stia ce se petrecea pe sectie. Presupunerea mea, că nu întâmplător ne-au lăsat să ne întâlnim la WC, era adevărată: făcea parte din planul lor.
M-a întrebat apoi dacă am scris acasă, si la răspunsul meu afirmativ a făcut remarca insidioasă că ne-au făcut înlesniri. I-am replicat:
– Nu au fost înlesniri, domnule anchetator!
– Nu sunt anchetator!
Această afirmatie mi-a dat de gândit. După modul cum punea întrebările si cum îmi urmărea mimica, am fost convins că era un politist versat si cunoscător al psihologiei relatiei anchetatoranchetat.
Vocabularul si întrebările cumpănite
trădau faptul că nu era un politist oarecare. Înclin să cred si
acum că a fost unul din sefii mari, care cunostea planul de
desfăsurare a demascărilor, iar prezenta lui la
După ce si-a dat seama că discutia cu mine nu ducea la nici un rezultat, m-a atacat frontal:
– Măi, banditule! (cuvânt care mi-a rămas si acum în urechi) Tu ai impresia că mă duci pe mine, de-mi răspunzi asa? Tu nu stii unde te afli? Tu stii cine sunt eu? Această expresie i-a scăpat; am mai întâlnit-o la comunistii care voiau să intimideze si să-si dea importantă. I-am răspuns că nici nu mă interesa, fapt care l-a enervat mult.
– Bă, banditule! Eu vă cunosc până în pânzele albe si stiu ce este în capul vostru de banditi!
N-am răspuns. Eram convins că era la curent cu doctrina legionară si cu modul nostru de a fi, al relatiilor dintre noi. Într-un cuvânt, individul ne cunostea pe noi, în timp ce noi nu-i cunosteam pe ei. După cele afirmate însă în legătură cu noi, am început să fiu mai retinut si mai atent la întrebări si răspunsuri. Voia să mă provoace, amintindu-mi de unele greseli din trecutul nostru, pentru ca astfel să mă facă să vorbesc.
Văzând că nu mai scoate nici un răspuns de la mine, a schimbat tonul:
– În închisoarea aceasta, voi banditilor, sunteti la ora aceasta în jur de 80% si căutati să-i convertiti si pe ceilalti, atrăgându-i în tabăra voastră ca să-i faceti legionari.
I-am răspuns cu un „nu” categoric.
– Cum nu? mi-a răspuns el. Ce ai făcut cu Petrovanu si Negrescu?
– Cu acesti tineri am discutat numai probleme de conceptie crestină, pentru că eu sunt crestin.
Auzind că sunt crestin, a revenit cu întrebarea:
– Esti medicinist, cum poti crede în lucruri care nu se văd?
– Sunt atâtea care nu se văd si totusi există. De pildă mintea, gândul, pe care dumneavoastră nu le puteti vedea si totusi vreti să ni le cunoasteti.
– O să vă stiu si gândurile, replică el.
Rog cititorul să retină această afirmatie la care voi mai reveni.
Încă un argument că se pregătea ceva.
Am reluat discutia spunându-i că notiunea de credintă este un concept care operează acolo unde cunoasterea fizică cu metodele ei nu poate pătrunde. A abătut discutia de la această temă.
La întrebarea lui, dacă mai sunt legionar, i-am răspuns printr-o altă întrebare:
– Pentru ce am fost condamnat, nu ca legionar?
– Dumneavoastră stiti acest lucru?
– Dar s-ar putea să nu mai fii, accentuă el.
– Nu se poate, i-am răspuns eu. La care el mi-a tăiat-o net:
– O să trăim si o să vedem.
Iarăsi, afirmatii care mă îndreptăteau să bănuiesc că era pus la cale ceva ce trebuia să se întâmple neapărat.
Dialogul continuă:
– S-ar putea să nu mai fii legionar!
– Adică cum să nu mai fiu, dacă sunt?
– Nu te grăbi, s-ar putea să vină timpul!
Deci, certitudinea că acel ceva va veni sigur. Afirmatia „s-ar putea să nu mai fii legionar”, m-a dus cu gândul la reeducarea de la Suceava, pe care trebuia să o acceptăm cu sila. Era însă o discutie cu totul străină de ceea ce voia el să afle de la mine.
– Ai să poti rezista 15 ani în închisoare, continuă el, pentru că regimul alimentar pe care-l aveti acum n-o să vă dea posibilităti să terminati toată pedeapsa?
– Au fost sfinti care au trăit 40 de ani în pustiu, mâncând un posmag pe zi si o cană cu apă si nu au murit. Dimpotrivă, erau perfect sănătosi si la trup si la minte, dovadă că au scris ceea ce au scris. Asa o să trăim si noi.
– Sfintii erau în pustiu, dar voi sunteti în mâna noastră.
Văzând că discutia nu avea nici un sens, a atacat direct.
– Mă banditilor! Tu uită-te aici la mine, de beton armat să fiti, si tot o să vă muiem.
Cu asta, a spus totul. Şi azi îmi răsună în urechi si n-am s-o uit cât voi mai putea gândi. Ne astepta constrângerea prin violentă, izvorâtă din cea mai diabolică ură. Nici azi nu stiu dacă această afirmatie a fost scăpată sau spusă cu intentie, ca să mă facă pe mine să înteleg că soarta noastră era în mâinile lor.
– Nu este metal care să nu se topească atunci când îl pui la temperatura lui de topire, a adăugat el.
În semn de încheiere mi-a spus:
– Vezi, că o să-ti bărbieresc mustata!
– Când n-o să mai fie voie, o voi bărbieri singur!
– Avem metode să facem din voi tot ce vrem noi!
– În ceea ce priveste trupul, sufletul însă este inabordabil.
– Pentru noi, ateii, este abordabil, pentru că tine de trup!
– Ţine de trup, dar este de esentă divină!
– Asta s-o crezi tu!
Discutia a luat apoi sfârsit cu afirmatia următoare:
– Banditule, în problema voastră noi ne tinem de cuvânt.
Putin iritat, i-am răspuns pe un ton ofensator:
– Adică cum?
– Ai să vezi cum! De beton armat să fiti si tot o să vă muiem...
Cu această amenintare discutia a luat sfârsit. Am plecat fără să dau bună ziua.
Am iesit din biroul de anchetă (o simplă
celulă) si am plecat încet, fără să fiu însotit de cineva,
până la
*
Erau de retinut acele afirmatii ale anchetatorului, pentru că nu fuseseră rostite întâmplător, ci erau de fapt esenta planului făcut de comunisti pentru nimicirea Miscării Legionare.
Aflând aceste amenintări, s-a născut între noi un mare semn de întrebare. L-am rugat pe Oprisan să le judece cu puterea lui de analiză si să ne spună dacă ar putea deduce din ele ceea ce ne astepta.
Pe atunci nu cunosteam încă pedagogia bâtei a lui Macarenko si nu bănuiam că aceste amenintări se refereau la metoda pe care ne-o vor aplica comunistii, nu atât ca să capitulăm, ci ca să fim distrusi. De unde să bănuim că cea mai barbară violentă va fi folosită împotriva noastră si că această violentă va fi exercitată la început numai de Ţurcanu cu încă cinci detinuti, sustinuti de administratia închisorii.
Planul cu metodele lui Macarenko a fost încredintat lui Ţurcanu pentru că numai el s-a angajat la îndeplinirea si executia lui până în cele mai mici amănunte. Cei care, la rândul lor, îl primiseră de la consilierii rusi – bineînteles cu asentimentul conducătorilor comunisti români – si l-au dus la îndeplinire, au fost: generalul Nicolski, colonelul Zeller (pe care l-am cunoscut personal) si Ţurcanu. Cei doi din urmă au sfârsit asa cum am relatat; doar Nicolski se mai află în viată. Oficial însă, comunistii au actionat o singură dată: la 10 decembrie 1949. După aceea, unealta oarbă, care le-a aplicat metodele si le-a dus la îndeplinire planul, a fost Ţurcanu.
După relatarea mea, Oprisan ne-a cerut un timp de gândire.
Ne-a spus să fim atenti si calmi.
Astfel, din toti camarazii de pe sectia de muncă silnică a etajului doi, eu am fost ales să-mi bat capul cu declaratiile făcute de anchetatorul meu. Probabil pentru că stăteam în aceeasi celulă cu Oprisan. Peste câteva zile, datorită lui nea Florică gardianul, am putut comunica tuturor camarazilor de pe sectia noastră cele petrecute. Nu stiu dacă au mai fost si alti camarazi la anchetă, ca mine, dar declaratia de război fusese făcută: „De beton armat să fiti si tot o să vă muiem”.
Oprisan ne-a spus asa: „Dragi camarazi si prieteni, voi stiti bine, Corneliu Codreanu a început primul la noi lupta împotriva comunismului. De aceea, cei care-l urmăm si ne-am înrolat în lupta lui, trebuie să fim pregătiti – nu fizic, pentru că nu vom putea, ci spiritual – pentru cea mai grea luptă pe care comunismul ne-o pune în fată. Nu pot vedea clar metoda pe care ne-o vor aplica, dar cred că va fi metoda violentei, căutând să distrugă în noi credinta, unirea, frătia si camaraderia”.
Oprisan, ca si noi dealtfel, n-a bănuit însă că violenta va fi exercitată de unii din camarazii nostri, folositi ca instrumente oarbe de cei care făcuseră planul.
După acea anchetă am fost cuprins de o neliniste asemănătoare celei a călătorului care vede la orizont declansarea unei furtuni, căreia nu-i cunoaste puterea de distrugere, dar pe care o asteaptă îngrozit.
După transmiterea pe sectie a celor spuse, multi dintre camarazi au cerut explicatii si lămuriri. Oprisan însă le-a spus: „Fiti pregătiti pentru lupta care se va da în mlastina disperării. Fiecare va iesi din înclestarea acestei lupte singur, neajutat decât de mila lui Dumnezeu si de ce are mai bun în el. Lupta va fi de lungă durată si cine va avea tăria si răbdarea, convins fiind că ea este dreaptă, se va prăbusi si iar se va ridica. Astfel că nu ne mai rămâne decât să ne ascutim săbiile duhovnicesti ale dragostei, ale unirii si ale camaraderiei”.
*
Pe la începutul lui decembrie 1949, gardianul de pe sectie a trecut din celulă în celulă si ne-a spus să facem curat, căci va veni o inspectie a M.A.I.-ului, de la Bucuresti. Într-adevăr, după vreo două zile, până în prânz, nea Florică ne-a anuntat că inspectia era pe celular si va trece si pe la noi.
Abia terminase gardianul să ne prevină, că si ajunseseră la sectia noastră: erau doi ministri adjuncti ai lui Teohari Georgescu.
Regulamentul închisorii prevedea că, atât la închidere
cât si la deschidere, dimineata si seara, cel care era de serviciu pe
celulă trebuia să se alinieze lângă
Când s-a deschis
Cum purtam mustată, ministrul nici n-a ascultat raportul meu, ci s-a legat de mine, întrebându-l pe director cine a dat voie detinutilor să poarte mustată. Acesta, pretextând că nu primise ordin în acest sens, a dat pe loc ordinul ca începând de a doua zi să fie rase mustătile.
După ce s-a închis
Se apropia ziua de 10 decembrie, pe care studentimea o sărbătorea în România veche. Vizita celor doi ministri nu fusese întâmplătoare.
Iată începutul
demascărilor de la
A circulat zvonul, în preajma demascărilor, cu o zi–două înainte de începerea lor, că în noaptea de 10 decembrie Ţurcanu Eugen, Popa Alexandru, zis Ţanu, Mărtinus, Cantemir si încă alti trei al căror nume nu l-am aflat, au fost scosi din închisoare si dusi întrun zăvoi de pe malul Argesului, unde li s-a spus că în acea noapte vor forma echipa care îi va împusca pe toti sefii legionari din închisoarea Pitesti. Întrebati dacă sunt de acord, au răspuns toti că sunt gata pentru această faptă.
Au fost dusi apoi la locul unde trebuia să aibă loc executia, li s-au distribuit arme si gloante, asteptând să vină victimele. Cei care au regizat această înscenare au fost convinsi că Ţurcanu si echipa lui erau hotărâti să execute orice ordin pe care l-ar fi primit. Primul pas era făcut; nu mai rămânea decât ca unealta pregătită să înceapă executarea planului.
Înainte de 10 decembrie au fost adusi în camera „4 spital”, de care am mai amintit, în jur de 30 de studenti, dintre vârfuri, majoritatea legionari, precum si grupul lui Ţurcanu: Popa Ţanu, Mărtinus, Livinschi, Leonida, Prisăcaru, Cantemir, Virgil Bordeianu si câtiva elevi de la Câmpulung Moldovenesc. Ţurcanu si grupul lui nu s-au descoperit că ar fi fost reeducati, dimpotrivă, îl bârfeau pe Bogdanovici si pe cei care aderaseră la reeducarea de la Suceava, cu intentia de a-i trage de limbă pe cei din cameră, ca să vadă în ce ape se scăldau.
Cum totul era regizat, Ţurcanu a provocat un
scandal si a început încăierarea între grupul lui si ceilalti studenti. În
timpul încăierării s-a spart un geam. Acesta era semnalul pentru
administratie să intervină. S-a bătut la usă si în momentul
următor, directorul Dumitrescu si locotenentul Marina, cu vreo 30 de
gardieni, au pătruns în cameră. Directorul si ofiterul politic
Nu se mai stia dacă erau oameni vii sau cadavre. N-a fost de ajuns atât, ci au fost scosi cei nereeducati pe coridor, iar grupul lui Ţurcanu si gardienii au început din nou să-i bată atât de crunt, că nu erau decât bălti de sânge pe jos.
Studentii legionari, alesi dintre vârfuri, au fost dusi apoi în celulele mortii de pe capul T-ului si chinuiti de Ţurcanu, peste un an de zile, cu cele mai cumplite si sălbatice torturi.
Iată câteva nume dintre acesti martiri: Pop Cornel, Măgirescu Eugen, Popescu Aristotel, Păvăloaia Constantin, Pătrăscanu Nuti, Caziuc, Voinea Octavian, Şoltuz Laurentiu, Juberian, Parizianu Gheorghe, Străchinariu Constantin, Dan Lucinescu etc. Asa se explică prăbusirea acestor camarazi, cu exceptia lui Parizianu. Ei nu pot fi judecati: când acuzi pe cineva, trebuie să te situezi în pozitia lui, iar când este vorba de tortură, să mărturisesti cinstit dacă ai fi putut suporta supliciul pe care l-a suportat cel pe care îti arogi dreptul să-l judeci.
Începând cu această dată, directorul
Dumitrescu si
El avea dublura cheilor de la toate camerele si celulele închisorii. Lam văzut de zeci de ori, cu smocul de chei în mână, autoritar si temut, băgând groaza până si în gardieni.
Demascarea de la Pitesti a durat de la 10 decembrie 1949 până în luna septembrie 1951. Acesti tineri care au fost izolati, numai Dumnezeu stie ce suferinte au îndurat, luându-li-se si posibilitatea de a se sinucide.
Din
10 decembrie 1949, administratia si gardienii din închisoarea
Pe la sfârsitul lui decembrie, au fost adusi în celula 18 Grigoras Ion si colegul meu de facultate, Lunguleac Ion.
Când a venit în celulă, nu stiam că acesta din urmă acceptase, de bună voie, reeducarea de la Suceava. Pentru că-l stiam suferind de maladia lui Basedow, mă gândeam totusi că era în stare de orice ticălosie, ceea ce s-a si văzut de altfel, mai târziu.
Dacă judecăm însă din punct de vedere fiziologic, Lunguleac nu avea nici o vină. El, săracul, pentru o gamelă de arpacas, făcea orice i s-ar fi cerut.
Când a intrat în celulă, l-am bănuit că era trimis special să vadă ce spunea Oprisan. De aceea, i-am pus în gardă pe Oprisan si pe Sandu Munteanu, să nu mai discute nici o problemă în legătură cu Miscarea Legionară. Iosub, care era prieten cu Lunguleac, l-a primit în pat si era singurul care vorbea cu el. Lunguleac încerca să-l tragă de limbă, doar-doar o afla ceva.
Crăciunul lui 1949, spre deosebire de cel din 1948, a fost trist si viciat de prezenta lui Lunguleac. În seara de Crăciun s-au cântat câteva colinde de către Sandu Munteanu, Grigoras si Iosub; ei aveau voce frumoasă. Printre altele, au cântat si colindul lui Radu Gyr, pe melodia „O, ce veste minunată”. Acest colind, cântat în conditiile pentru care a fost făcut, era atât de înduiosător, că-ti dădeau lacrimile.
Anul Nou 1950 l-am petrecut, de asemenea, cu strângere de inimă; duhul satanei, care stăpânea închisoarea Pitesti, întretinea o atmosferă de groază.
Pe la sfârsitul lui ianuarie, Lunguleac a fost scos de mai multe ori din celulă pentru câteva ore. Când se întorcea în celulă, nu spunea unde a fost. Din momentul acela mi-am dat seama că era turnător, fapt care i-a creat printre noi o atmosferă insuportabilă. Nimeni nu mai discuta cu el, nici chiar Iosub, care-i era prieten. Lunguleac nu era rău din fire, dar boala care-l rodea îl împingea să facă orice blestemătie. Cât am stat în închisoare, nu am întâlnit alt detinut politic care să suporte atât de greu foamea. Era, pur si simplu, înnebunit de foame.
Pe la jumătatea lui ianuarie, Lunguleac a fost scos din celulă.
După plecarea lui, am respirat cu totii usurati, iar în celulă s-a restabilit calmul si armonia.
Eram atât de slăbiti, mai ales Oprisan, că mă întrebam cum mai avea energie să se miste, atunci când îsi tinea prelegerile de istoria filozofiei.
Pe lângă foamea ce ne rodea, mai era si frigul, pentru că doar seara ni se dădea un pic de căldură.
Ceea ce caracteriza perioada 26 octombrie 1949 – martie 1950, era lipsa totală de informatii, constatare pe care am făcut-o după ce unii camarazi din sectia noastră de muncă silnică, cu condamnări mari, au dispărut de pe sectie; nici măcar nu bănuiam unde erau dusi.
În martie, Oprisan a terminat cursul de istoria filozofiei. Ne-a vorbit de Nae Ionescu si de scoala filozofică românească si a promis să tină si un curs de filozofia culturii.
Ţin
să spun că la
Prin demascare, ei n-au căutat altceva decât continuarea anchetei, dar nu prin agramatii si neisprăvitii pe care-i angajaseră în Securitate când au înfiintat-o, la începutul anului 1949, ci prin detinutii însisi. Astfel Nicolski, prin Ţurcanu si ajutoarele lui, a aplicat cele mai groaznice torturi ca să declari tot ceea ce stii, si ce nu stii, despre tine si despre altii, convinsi fiind că la anchete se spusese foarte putin.
Răfuiala a fost numai cu tineretul legionar. Numai acesta a fost vizat în planul lor, nu un altul, neorganizat. Ceilalti tineri care au fost arestati, au fost cazuri individuale. Comunistii cunosteau bine organizarea si activitatea tineretului legionar printre studenti si elevi.
Ce tineret, al altor grupări politice, a fost, din punct de vedere numeric si al organizării, comparabil cu tineretul legionar? Nu avea cine să se opună comunismului, cum s-a opus acest tineret, plătind lupta cu cei morti prin torturi, cu cei ce au ales sinuciderea[16] pentru a rămâne integri, cu rezistenta dusă până la jertfa supremă.
Îmi permit să-l întreb pe domnul Ierunca[17], dacă stie dânsul câti morti, nebuni si sinucigasi au fost acolo din rândurile tinerilor nelegionari? Eu stiu, el scrie din auzite.
Dacă n-ar fi fost tineretul legionar în închisoare, nici demascarea n-ar fi avut loc. Au fost dintre aceia care n-au luat nici o singură palmă si au spus totul, trecând de partea lui Ţurcanu si Popa Ţanu. Îi stim pe toti.
Comunistii lui Stalin, oculta internatională, precum si
cea natională, ne cunosteau prea
bine si nu erau deloc de acord cu conceptia noastră. De aceea au vrut
să ne distrugă. Miscarea Legionară îsi are originea în conceptia
crestină despre lume si viată si, atât timp cât va dăinui
Biserica Crestină pe pământ, atât va dăinui si Miscarea
Legionară. Ea a voit să transpună conceptia crestină în
politică, baza relatiilor dintre oameni constituind-o dragostea, onoarea,
unirea si buna convietuire.
Miscarea Legionară a vrut să creeze un tip de om crestin, de felul lui Mota, care în toate manifestările si actiunile sale să nu facă decât ceea ce-i place lui Dumnezeu. Ea a luat nastere si a pornit de la Icoană. „Am iubit pe Hristos si am mers bucuros la moarte pentru El”, mărturisea Mota, pe drumul jertfei de sine[18].
Miscarea Legionară îsi propune iubirea de neam si semeni, aceasta neînsemnând însă ură pentru alte neamuri, neamul rămânând, în conceptia ei, unitatea de bază a comunitătilor umane.
Dumnezeu a lăsat neamurile ca entităti sociale. Dacă n-ar fi asa, El n-ar fi ales un neam în sânul căruia să Se întrupeze. Noi, oamenii, am fost creati după chipul si asemănarea lui Dumnezeu; de aceea trebuie să-L iubim, să păzim poruncile Lui, să-I facem voia si ce-I este plăcut, să ne iubim unii pe altii, să trăim în pace, în armonie, în întelegere si într-ajutorare reciprocă. Ce este mai plăcut lui Dumnezeu decât iubirea între frati, întelegerea si pacea dintre ei?
În concluzie, nimeni si nimic în lumea aceasta nu mă va putea convinge că, dacă n-ar fi fost tineretul legionar în închisori, comunistii ar fi recurs vreodată la demascări. Ei stiau că singura conceptie organizată si disciplinată, care li se opunea cu toată tăria, era aceea a Miscării Legionare.
Comunistii urmăreau totodată ca să renuntăm la credinta în Dumnezeu si la conceptia crestină despre lume si viată. E de remarcat faptul că majoritatea tinerilor nelegionari pe care i-am întâlnit si i-am cunoscut în închisoare erau, fie atei, fie indiferenti fată de credintă.
Se mai urmărea si scoaterea din inima tinerilor legionari a mitului despre Căpitan si Legiune, si apoi declararea în fata camarazilor că nu esti legionar, aducând cele mai grave injurii Căpitanului, Legiunii si sefilor legionari, deci: discreditarea ta în ce privea conceptia politică. Nici semănarea discordiei între legionari si neîncrederea unuia în celălalt nu erau neglijate. La fel, neîncrederea în tine si în posibilitătile tale intelectuale si morale.
Apoi, se urmărea scoaterea din constiintă a mitului luptătorului legionar; distrugerea personalitătii în ceea ce avea omul mai bun în el; folosirea tinerilor legionari ca turnători, atât în închisori, cât si în afara lor; transformarea prin tortură a fiecărui tânăr legionar în asa hal, încât să-l facă din victimă tortionar.
Acesta a fost planul comunistilor aplicat prin
demascările de la
Şi iarăsi o întrebare: ar putea un om, o colectivitate umană sau o familie să trăiască sau să existe fără încredere reciprocă?
Comunistii au actionat nu asupra trupului ci, prin el,
asupra sufletului, asupra constiintei omului. De aceea sustin si voi sustine cu
tărie si convingere că drama de la
După ce voi termina de mărturisit faptele trăite, văzute si auzite de mine si de camarazii mei, voi încerca, pe cât îmi va fi cu putintă, să spun care dintre toate aceste obiective prezentate mai sus au fost atinse si înfăptuite de comunisti.
Metoda folosită în demascări, în ceea ce priveste tortura fizică, a fost luată din „Poemul pedagogic” al criminalului pedagog bolsevic Macarenko, pe care au experimentat-o în U.R.S.S. cu detinutii de drept comun; metoda diabolică de tortură sufletească a fost elaborată si pusă la punct de capetele satanizate ale ocultei moscovite si internationale. Esenta acestei metode era: bătaia, tortura continuă, neîncetată, sine die, cu cea mai mare intensitate. Cel torturat nu trebuia să stie când va lua sfârsit această tortură. Malraux făcea remarca, în scrierile lui, că nici un om nu poate rezista unei torturi neîncetate si prelungite, fără termen si fără nădejdea unui sfârsit.
*
Pe la jumătatea lunii martie 1950, cu câteva zile înainte de a fi scosi din celula 18 si transferati în camera 2 parter, camaradul nostru Iosub Mihai, un tânăr curat ca o fecioară, a avut câteva nopti la rând mai multe cosmaruri care ne-au dat de gândit.
Visa numai tineri legionari omorându-se între ei,
sânge, reprosuri, tineri fugind unii de altii si, ceea ce era mai
îngrijorător, faptul că noi, cei din celula 18, luam parte la aceste
actiuni, în special el însusi, eu si camaradul Oprisan. Timp de câteva zile la
rând, dimineata, ne povestea aceste vise si cosmaruri si, mai mult decât atât,
ne spunea că are niste presimtiri tot atât de sumbre cum le avusese la
Presimtirile lui, datorită curătiei sale sufletesti,
aveau să se adeverească întocmai, ca si acelea ale mamei lui,
făcute de dânsa cu o zi sau două înainte de a muri, când le-a spus
surorilor lui următoarele: „Dragele mamei, voi spuneati că Mihai se
va face doctor, dar el nu se va face niciodată doctor”. Şi
într-adevăr, Mihai Iosub n-a ajuns doctor, pentru că a fost ucis la
Din cauza celor întâmplate ulterior n-am retinut ziua când am fost scosi din celulă.
Într-o dimineată, nea Florică, gardianul
nostru, a deschis
Am fost dusi pe scara de la coada T-ului, pe unde eram scosi la aer, si am fost opriti în fata camerei nr. 2 de la parter. Şi acum, când scriu si-mi amintesc, mă cuprinde o groază de parcă as intra iar în camera aceea.
De acolo se vedea prin plasa de sârmă până la etajul trei. Nu se auzea nici un zgomot si nici o miscare.
Cum stăteam lângă
Ştiam că această cameră era încăpătoare si cei condamnati la muncă silnică cu ani multi nu stăteau în camere, ci numai în celule.
Camerele erau locuite de cei cu condamnări mici si corectionale. A venit apoi un alt gardian cu cheia, s-a uitat pe o listă si ne-a identificat pe toti înainte de a ne invita să intrăm.
Îmi amintesc că era într-o sâmbătă si, fără să vreau, mi-a venit în minte că sâmbătă era si ziua în care au început demascările. Şi azi mă simt cuprins de un fior de groază când mă gândesc la aceasta si parcă as trăi frica mortii.
Cum am intrat, de la prima vedere am întâlnit figuri cunoscute, iar cel despre care aveam să aflăm peste câteva ore ce rol avea în cameră, ne-a spus cu glas mieros: „Luati loc pe ciment în colt, lângă geam, si vă puneti bagajele acolo până ce vom aranja cu paturile”.
Pe Ion Munteanu atunci îl cunoscusem, dar auzisem multe lucruri frumoase despre el; ceea ce îl caracteriza, pe lângă inteligentă, era o corectitudine dusă până la exces. A făcut greseala să-l întrebe pe cel ce ni se adresase: „Dumneata esti seful camerei?” si acesta i-a răspuns afirmativ. Nu era altul decât Prisăcaru, coleg de an la Facultatea de Agronomie din Iasi cu Popa Alexandru, unul dintre cei care aderaseră de bună voie la reeducarea de la Suceava, din grupul celor sase pregătiti pentru executarea tinerilor legionari si care luaseră parte la cele întâmplate în camera 4 spital.
Printre cei din cameră i-am observat si pe Virgil
Bordeianu si pe Cantemir. Pe acestia îi cunosteam din libertate. Mai cunosteam
câteva figuri de elevi din Câmpulung. Unii dintre elevii de la Câmpulung si
Suceava aderaseră la reeducarea din acest ultim oras si, în loc să fie dusi direct la
Târgsor, fuseseră adusi la
Elevii adusi la
Iată încă un argument în convingerea mea
fermă că planul demascărilor a fost pus la punct chiar înainte
de arestări. De ce au fost adusi elevi la
Datele sunt sigure, fără dubiu, verificate la Aiud si în special în lagărul de la Poarta Albă de către unii camarazi care au avut condamnări până la zece ani. În 1958, când a avut loc cel de-al doilea mare val de arestări, cu ocazia plecării trupelor sovietice din tară si a intrării în faza finală a procesului de colectivizare a agriculturii, acesti camarazi si cei ce au luat parte la demascările de la Pitesti, Gherla, Târgsor, Canal, au fost internati în lagărul de la Poarta Albă, din Delta Dunării.
Cum stăteam în colt, pe bagaj, Oprisan m-a chemat lângă el si m-a întrebat în soaptă dacă cunosc pe cineva din această cameră. Iam răspuns afirmativ si i-am dat si nume. M-a întrebat apoi dacă era vreunul care a acceptat reeducarea la Suceava. I-am arătat pe cei trei care stăteau pe patul de lângă perete si vorbeau între ei; le-am dat si numele. Atunci Oprisan mi-a soptit: „Dragul meu, aici se întâmplă ceva groaznic. Uită-te la ce se vede pe fetele acestor tineri”. M-am uitat cu atentie: într-adevăr, Oprisan avea dreptate. În acel moment, m-a cuprins frica.
După discutia cu Oprisan, a venit la mine Virgil
Bordeianu (o coincidentă de nume; nu eram rude, dar eram din acelasi judet
si ne cunoscuserăm la
Ceea ce m-a surprins a fost că, desi a dat mâna cu mine, nu m-a îmbrătisat ca de obicei.
Tot în acest timp, Iosub Mihai s-a dus printre paturi si, spre surprinderea lui, pe un pat de jos l-a descoperit pe Gioga Parizianu (eroul etuvei de la anchetele de la Suceava), înfăsurat într-un cearceaf ud. I se vedea numai capul umflat si vânăt. Când Iosub l-a întrebat ce face, Gioga, abia putând deschide gura, i-a spus: „Mihai, du-te de aici”.
Iosub a venit la mine si mi-a povestit tremurând cum Gioga, Străchinaru si alti camarazi, vreo doisprezece insi schiloditi, erau înveliti în cearceafuri ude, în aceeasi situatie cu Gioga. Iosub a continuat, spunându-mi: „Frate, ce se întâmplă aici? Ţi-o repet, am presimtiri îngrozitoare”.
Munteanu, auzind discutia noastră, s-a sculat de la locul lui să se ducă printre paturi, să vadă dacă cunoaste pe cineva de la Cluj. A întâlnit pe câtiva, dar n-au stat de vorbă cu el. Întorcându-se la locul lui, ni s-a adresat apoi mie si lui Oprisan: „Ce-i în camera aceasta, domnule? Mă îngrozeste atmosfera de aici!” Comsa, care lucrase în cadrul F.D.C., s-a dus si el printre paturi si a recunoscut mai multi elevi de la liceele din Câmpulung, Suceava si Rădăuti, cu care lucrase. Acestia l-au înconjurat cu căldură, recunoscându-l ca sef, si i-au pus tot felul de întrebări. Dar când i-a văzut pe Străchinaru si Lates, fostele lui ajutoare, înveliti în cearceafuri, parcă ceva l-a retinut să le răspundă si s-a întors imediat la grupul nostru de lângă geam.
În fata acestui spectacol si a atmosferei ce domnea, nu-ti puteai da seama ce se întâmplă. Intuiai mai degrabă că se pregătea apropierea unei năprasnice furtuni.
Noi, cei cinci nou veniti în cameră, fusesem asezati într-un loc unde am remarcat că nimeni nu ne privea. Eram însă convinsi că toti cei din cameră fuseseră informati cine eram.
Zăvorul se deschise apoi cu zgomot si doi
detinuti de drept comun lăsară hârdăul cu mâncare la
Spre surprinderea noastră, hârdăul cu mâncare, care de obicei
rămânea în
Primul a fost Ion Munteanu care, cu corectitudinea lui obisnuită, observând că pentru unii polonicul rădea fundul hârdăului cu ce era mai gros, iar altora le ajungea doar apa chioară de deasupra, i-a atras atentia celui ce împărtea masa că nu o face corect. Prisăcaru, care observa scena, i-a răspuns: „Nu te interesează pe tine”. Munteanu, care era un tânăr cu mult bun simt, i-a replicat: „Te rog să te porti cuviincios si civilizat”, la care Prisăcaru i-a răspuns brutal: „Ai să vezi îndată cât de civilizat sunt eu!” Nu aveam asternut, cimentul era gol, iar noi eram asezati pe bocceaua în care aveam lucrurile. Când mâncam, simteam parcă ceva nevăzut, făcând rotocoale prin cameră.
N-a trecut nici o jumătate de oră de când am terminat masa, că Prisăcaru, Cantemir si Virgil Bordeianu s-au apropiat de coltul nostru si cu un ton martial ne-au apostrofat: „Bă! Voi mai sunteti legionari?” Toti am răspuns în cor: „Da! Suntem legionari, ce să fim altceva, că doar pentru asta am fost condamnati!” Munteanu s-a ridicat si le-a spus: „Dar dumneavoastră nu mai sunteti legionari? Pentru ce ati fost arestati si condamnati, nu ca legionari?” Cei trei au răspuns: „Noi nu mai suntem legionari, banditilor!” La care Munteanu i-a zis lui Prisăcaru: „Eu nu sunt detinut de drept comun, ci un detinut politic, legionar. Iar dacă dumneavoastră nu mai sunteti legionar, atunci iesiti la raport la director, să vă pună __________în libertate”.
„Banditule, sare Prisăcaru, pe noi o să ne pună regimul în libertate, iar tu o să mori aici, în închisoare!” Munteanu îi replică:
„Aceasta nu o stii dumneata, dacă eu voi muri în închisoare”.
Soarta le-a fost asa: Prisăcaru a căzut victimă unei minciuni si a fost executat, desi avea o condamnare mică, iar Munteanu a iesit teafăr din închisoare.
De când intrasem în cameră si până când cei trei s-au apropiat de coltul nostru, Oprisan, cu firea lui meditativă si totdeauna retinut, nu a scos nici un cuvânt. Prisăcaru ni s-a mai adresat o dată, întrebându-ne dacă mai suntem legionari sau nu, desigur cu acelasi vocabular, ca de la stăpân la argat. După aceea a dat semnalul celor pregătiti de el pentru atac – erau în număr de vreo 30 – si le-a strigat[20]: „Pe ei!” Din clipa aceea si până spre ziuă mi-am pierdut cunostinta. Cei 30 ne-au lovit atât de crunt cu bocancii, cu ciomegele, cu pumnii, încât dimineata în coltul nostru erau numai bălti de sânge pe ciment.
Niciodată până atunci nu-mi pierdusem cunostinta atât de mult timp, nici chiar în groaznicele torturi de la moriscă si pat din timpul anchetei. Nici atunci si nici acum nu stiu cât ne-au lovit cei 30 de bătăusi. Mi-amintesc doar că mi-a venit să urinez, dar nu am putut să mă ridic în picioare, ci m-am târât pe brânci până la tinetă, si atunci mi-am dat seama că nu mai puteam misca. Nu rămăsese parte din corp care să nu mă usture si să nu mă doară. M-am târât înapoi, la locul meu si, pentru că nu vedeam bine, fata fiindu-mi umflată, nu mi-am putut da seama ce se întâmplase cu ceilalti camarazi.
Îmi amintesc doar că se făcuse ziuă si că lumina soarelui pătrundea în cameră. Am deschis ochii si când am văzut în ce hal erau prietenii mei, m-am îngrozit. Nu mai arăta nici unul dintre ei a om. Doar capete umflate, fete negre si ochi ce abia se mai vedeau în orbite. Pe ciment, numai sânge; de asemenea si hainele noastre erau numai sânge. Ceea ce îmi provoca usturimi de-mi venea să urlu, era faptul că izmenele si cămasa, din cauza rănilor, se lipiseră de corp.
Am încercat să-mi adun gândurile, să fac un efort de vointă si să judec cele întâmplate, dar mi-a fost imposibil. Îmi amintesc numai că, atunci când s-a împărtit masa, nici unul dintre noi nu s-a putut ridica. Chiar dacă ne-am fi ridicat, nu am fi putut mânca. Prisăcaru, în cruzimea lui, a ordonat celui ce împărtea masa: „Astăzi banditii ăstia nu primesc nimic”.
După ce toti ceilalti au luat masa, iar noi zăceam întinsi pe ciment ca niste cadavre, l-am auzit ca prin vis pe Prisăcaru dând din nou semnalul: „Pe ei!” Şi iarăsi cei 30 s-au năpustit asupra noastră si eu am lesinat.
M-am trezit când unul m-a lovit cu piciorul în coastă, zicându-mi:
„Banditule, tine gamela!” Am întins mâinile să iau gamela, dar mâinile nu m-au ajutat si am scăpat-o, vărsând pe jos continutul. Din nou am simtit picioare în coaste si am auzit o voce care striga:
„Banditul refuză masa!” Am răspuns că nu o refuz, dar nu pot tine gamela.
Nu-mi amintesc dacă în după-amiaza acelei zile bătaia s-a repetat. Înclin să cred că cei trei, văzând în ce hal ne aflam, s-au temut să nu moară vreunul dintre noi.
Cimentul fiind rece, parcă îmi făcea bine, potolindu-mi arsita ce o aveam pe corp. Nu era loc care să nu mă doară. Sângele închegat si lipit de cămasă si izmene plesnea la cea mai mică miscare, provocându-mi usturimi insuportabile. Şi atunci am înteles de ce camarazii mei nu se mai miscau.
Cei din „comitet” nu ne-au permis să punem nici măcar o batistă udă pe fată.
După câteva zile, am fost luati, sprijiniti de cei din preajmă si dusi pe un pat lângă perete, ca să fim cu fata către ceilalti. Atunci am aflat că în cameră se formase un comitet din Prisăcaru, Cantemir si Virgil Bordeianu si că ei acceptaseră de bună voie să nu mai fie legionari si să lupte împotriva acelora care mai sustineau că sunt încă si că vor fi până la moarte; că la Pitesti, Ţurcanu Eugen si nu „banditul” Bogdanovici conducea actiunea de demascare; că nu de reeducare avea nevoie regimul comunist, ci de distrugerea noastră.
În urma celor întâmplate, Munteanu, care nu mai avea ochelarii, sparti de bătăusi, cu fata umflată si neagră de vânătăi, a mai avut totusi tăria si curajul să-i spună lui Prisăcaru: „Cine ti-a dat dumitale puterea să faci ce ne-ai făcut?” La care Prisăcaru i-a răspuns: „Regimul comunist, care are încredere în noi, si ai să vezi tu ce putere am eu!” S-a dezbrăcat apoi de haină, a chemat patru gealati care să-l tină pe Munteanu de mâini si de picioare, ordonând să i se aducă si un servet ud. L-a dezbrăcat pe Munteanu, i-a pus servetul ud pe fese si a început să-l lovească cu o furie sălbatică. Munteanu s-a văitat de câteva ori, dar până la urmă n-a mai miscat. Prisăcaru le-a spus apoi celor ce-l tineau să-l arunce în colt, pe ciment.
Atâta barbarie si atâta ură nu se puteau explica. Cum se putea ca unui om care nu ti-a făcut nimic, care te-a întrebat civilizat, în loc să-i răspunzi la întrebare, să-l lovesti cu atâta cruzime, până vezi tâsnind sângele din el?
După aceea, Prisăcaru ni s-a adresat nouă: „Să vedeti voi, banditilor, ce putere am eu, pentru că din cauza voastră, a celor care mai sustineti că sunteti legionari, ne tine si pe noi regimul la închisoare; dar o să vă aducem noi, banditilor, în stare nu numai să spuneti că nu sunteti legionari, ci să blestemati chiar si ziua în care vati născut”.
O clipă mi-a trecut prin minte că acum îmi va veni mie rândul.
Şi de data aceasta am ghicit că cel care îmi va administra tortura va fi Virgil Bordeianu. Într-adevăr, acesta s-a sculat de pe pat, zicându-mi:
„Vino, tizule, să vezi ce prieteni buni suntem noi amândoi si să vezi cum îti voi administra o îmbrătisare pe care nu o vei uita niciodată”.
La un semnal, patru matadori m-au întins pe locul unde fusese Munteanu, după care, adresându-se celor din cameră, Bordeianu spuse: „Uitati-vă la banditul acesta, avem acelasi nume, am fost prieteni buni afară si să vedeti voi cum se îmbrătisează prietenii”.
Când m-am uitat în cameră si i-am văzut pe toti adunati în fata paturilor, afară de cei bătuti, pentru prima dată mi-a trecut prin minte, fulgerător, un gând si mi-am zis: „Doamne, acestia nu sunt oameni, sunt curat diavoli” [21]. Numai un om posedat de puterea satanei putea să se arunce asupra ta, cel care până ieri îl considerai frate, prieten si camarad bun, fiind în stare să faci orice pentru binele lui. Parcă si azi îl văd pe Virgil cum îsi schimonosise fata semănând perfect cu a unui demon care te îngrozea.
Am observat pe fetele celor din cameră aceeasi groază. Virgil a mai strigat încă o dată, ca să fie bine auzit: „Toată lumea să fie atentă aici, să vedeti îmbrătisare de prieteni. Atunci o să vă creadă si regimul, când cel mai bun prieten al vostru si chiar un frate o să vă facă ceea ce fac eu cu prietenul meu”. Întorcând capul, abia am mai avut puterea să-i spun: „Ce ti-am făcut eu tie, Virgile?” La care el mi-a răspuns: „Stai să vezi ce mi-ai făcut”.
Nu mai puteam rationa, parcă trăiam un cosmar. Totul mi se părea ireal, iar puterile fizice mă părăsiseră. În acea clipă mi-a trecut prin minte ce bine ar fi să mor. Sunt momente în viată când îti doresti moartea din toată inima si moartea nu vine.
Mi s-a pus servetul ud de la brâu în jos. Doar primele lovituri le-am simtit. După aceea n-am mai stiut nici când am fost aruncat pe ciment, nici cât timp a trecut până m-am trezit din lesinul în care căzusem. Ceea ce am pătimit eu de la Virgil Bordeianu în acea zi, au pătimit si ceilalti camarazi ai mei de pe ciment. Când m-am trezit, am văzut că toti eram desfigurati; trupurile nu le mai simteam; cimentul rece pe care eram întinsi ne făcea bine.
*
Îmi amintesc că în sâmbăta care a urmat s-a produs si inevitabila cădere.
Am fost ridicati de pe beton si, sprijiniti, ne-au dus în fata comitetului care conducea torturile, sub comanda lui Prisăcaru.
L-au întins pe Oprisan, un adevărat cadavru, pe un pat. La ordinele lui Prisăcaru, unul din cameră i-a legat picioarele cu o funie.
Apoi am fost luati pe rând toti cei patru rămasi, Munteanu, Iosub, Comsa si cu mine. I s-a întins lui Munteanu un ciomag să-l lovească pe Oprisan la tălpi, deoarece corpul era tot o rană.
Munteanu a lovit, dar nu mai avea putere. Nu judec tăria loviturilor, ci faptul în sine, că a lovit. Cu voie sau fără voie, el a acceptat să lovească si începutul prăbusirii a fost inevitabil.
A fost pus apoi Iosub să lovească. A lovit si el de câteva ori tălpile lui Oprisan. După aceea a scăpat ciomagul din mână, spunând că el nu mai poate lovi. Atunci s-a repezit la el Cantemir, l-a lovit cu un centiron peste cap si cu pumnul în burtă. Iosub s-a prăbusit si a fost dus în lovituri de picior până în colt, sub geam.
Acum îmi venea rândul mie. Când mi s-a dat ciomagul în mâini (nici atunci nu mi-am dat seama, nici altă dată nu mi-am amintit ce am gândit si am judecat în acea clipă), l-am auzit pe Prisăcaru strigând: „Loveste-ti mentorul, banditule, că te-a învătat filosofie si este un mare sef legionar”.
La spusele lui Prisăcaru în legătură cu filosofia, mi-am dat seama că Oprisan, Iosub si cu mine ne găseam acolo datorită lui Lunguleac, care fusese adus special în celula 18 de la etajul doi, cu misiune. Lunguleac s-a apropiat si m-a izbit în fată cu atâta putere, că din câteva lovituri m-a doborât la pământ. Apoi, tot el mi-a pus ciomagul în mână, zicându-mi: „Loveste-ti profesorul, banditule[22], că de nu, te omor eu aici”.
Ştiu că am lovit, dar nu din cauza amenintării, ci a confuziei care mă învăluise, incapabil fiind de a mai rationa. Că am lovit tare sau nu, nu mai are nici o importantă, ci faptul că am lovit pe omul cel mai drag, de la care învătasem atâtea. Am lovit omul pentru care as fi fost altfel capabil să merg la moarte. De aici a început căderea.
I-a venit rândul si lui Comsa Ieronim. I s-a dat
ciomagul si i sa ordonat să-l lovească pe Oprisan la tălpi.
Comsa, care lucrase sub sefia lui Oprisan, fiind seful Frătiilor de Cruce
din
Refuzul lui i-a zguduit pe toti cei din cameră. Cred că era primul caz de acest fel pe care-l văzuseră. Atunci i s-a ordonat lui Oprisan să-l lovească pe Comsa. Acesta a zis că nu este capabil nici să ridice bratele.
În urma acestui dublu refuz, Comsa a fost legat de picioare si au fost chemati unii dintre elevii de liceu, frati de cruce, să-l lovească. În urma gestului de mai înainte al lui Comsa, doi dintre elevi au refuzat ordinul; si ce au pătit cei doi bieti copii pentru actul lor de solidaritate, numai ei stiu. Iar Comsa, după ce a fost crunt bătut la tălpi, a fost aruncat în colt, pe ciment.
Nu stiam ce înseamnă să mă revolt împotriva mea însumi dar, văzând gestul lui Comsa si al lui Oprisan, si mai ales al celor doi elevi, am încercat acest sentiment pentru prima dată si m-am desconsiderat ca pe nimeni altul.
În clipa aceea n-am cerut ajutor si tărie de la Dumnezeu si am rămas singur, după cuvintele Mântuitorului: «Fără Mine, nu puteti face nimic». Atunci mi s-a întunecat mintea si satana s-a folosit de slăbiciunea mea si m-a împins spre cădere.
Asa cum n-am să uit niciodată ochii lui Bogdanovici, atunci când m-am întâlnit cu el pe scară, tot asa n-am să uit ochii lui Oprisan, pe când zăceam în colt, pe ciment.
Dacă n-ar fi fost atitudinea lui Comsa, a lui Oprisan si a celor doi elevi, as fi putut crede că toti studentii au fost niste criminali. Dar ei m-au trezit la cea mai crudă realitate.
Nu stiu ce a mai făcut Oprisan după ce m-am
despărtit de el; stiu doar că a fost atât de torturat si chinuit la
M-am mai întâlnit cu Oprisan la Gherla, când lucram la ateliere. Îl salutam, cu un deosebit respect, dar nu mă puteam uita în ochii lui. N-am avut niciodată tăria să mă duc să-i cer iertare.
Singurul, dintre cei care m-au torturat pe mine si a avut remuscări, venind să-mi ceară iertare, a fost Costache Păvăloaia.
Se zice că prima greseală este cel mai greu de făcut, pentru că din momentul când ai făcut-o, lantul greselilor a fost declansat si căderea nu mai poate fi oprită.
În mintea mea se desfăsura un proces, al cărui continut era următorul: dacă Ieronim Comsa, Oprisan, precum si cei doi elevi, au avut curajul si tăria să refuze să lovească, iar eu m-am supus ordinului din slăbiciune si neputintă, însemna că eu aveam să ajung chiar mai rău decât Virgil Bordeianu. Şi în acele momente de descumpănire am jurat, în sinea mea, să încerc si iarăsi să încerc, cât timp voi mai putea, să nu mai lovesc si să cer numai ajutorul lui Dumnezeu, să mă întărească si să-mi dea putinta de a răbda.
După ce au fost desfigurati Comsa si cei doi elevi, Prisăcaru i s-a adresat lui Lunguleac, să ne arate el cum trebuie să lovească.
Îmi mai amintesc că parcă îmi părea si bine atunci când Lunguleac a început să mă lovească cu toată tăria la fund si la tălpi.
L-am iertat atunci sincer pentru tot. El mă făcuse de fapt să-mi ispăsesc neputinta si slăbiciunea. În loc să lesin ca după celelalte maltratări, precum bătaia de la Virgil Bordeianu, loviturile lui Lunguleac mi-au dat tărie să înteleg că ceea ce se întâmpla era lupta satanei împotriva noastră, luptă dată prin cei care ne torturau.
În timp ce Lunguleac mă bătea, mă întrebam cine e nebun: eu, sau toti ceilalti? Cu acest gând, după ce loviturile au încetat, am avut tăria să mă duc pe picioarele mele si să mă arunc pe ciment, alături de Oprisan.
Au urmat apoi câteva zile de relativă acalmie,
până când s-a deschis
S-a uitat prin cameră si s-a oprit în fata lui
Oprisan, desigur la indicatiile lui Prisăcaru. L-a prins apoi de
bărbie, îndreptându-i fata spre el, si a început să-l ameninte: „Tu,
banditule, esti dintre ajutoarele lui Pătrascu? Eu am să te omor cu
mâinile mele!” Apoi a întrebat care-i Comsa. Acesta nu mai avea putere să
se ridice. L-a lovit cu picioarele, apoi l-a întors cu fata în sus, s-a aplecat
asupra lui, l-a apucat de haină si l-a ridicat zicându-i: „Tu esti Comsa?
Tu ai otrăvit cu Miscarea Legionară atâtia elevi de liceu din
Adresându-se apoi lui Virgil Bordeianu, l-a întrebat care este „tizul” lui. „Măi, tu esti ăla misticul? m-a zguduit el. O să te scape din mâinile mele …” si a pronuntat o expresie scârboasă la adresa Preasfintei Fecioare Maria. M-a lovit cu pumnul în cap atât de tare, încât mi s-a părut că-mi intră capul în cosul pieptului; m-am rostogolit pe ciment. Pe Iosub l-a scăpat din vedere.
După felul cum cei din cameră amutiseră, iar cei din comitet se linguseau ca niste cătelusi pe lângă el, am fost convins că acesta era vestitul Ţurcanu. De altfel, nu am întârziat să aflu din gura lui Prisăcaru, care i-a pronuntat numele cu supunere. S-a dus apoi printre paturi, desigur ca să-i vadă pe cei înveliti în cearceafuri. Nu stiu ce le-a făcut, dar a doua zi li s-au luat cearceafurile si după câteva zile au fost dusi în fata comitetului de tortură si judecati, cerându-li-se să spună tot, să declare ce nu declaraseră la anchetă, în legătură cu cei din libertate si din închisoare. Şi astfel, primul obiectiv din planul comunistilor în ceea ce priveste ancheta celor nedeclarate începuse să prindă contur.
Când Ţurcanu a ajuns la
L-am mai întâlnit după aceea de mai multe ori, chiar între patru ochi, si am putut să-l studiez mai bine, atât fizic cât si sufleteste.
Era un bărbat frumos, iesit din comun, cu capul
mare, cu trăsături fine, fruntea lată, buze senzuale, părul
castaniu spre blond, ondulat si nasul de tip clasic, grecesc. Ochii, mari,
exagerat de mari, albastri, foarte expresivi. Când se încrunta, te
înspăimânta. Bărbia, specifică tipului voluntar. Râdea rareori
si râsul lui era plăcut, atrăgător. Corpul, bine proportionat,
părea al unui atlet de performantă. Când îti dădea un pumn sau o
Mai era apoi si de o inteligentă iesită din comun si cu o memorie formidabilă. Îsi aducea aminte de tot ceea ce declarase fiecare student la Bucuresti si la Gherla.
Era atât de satanizat că nu mai stiai ce să crezi despre el. L-am asemuit unui înger căzut. Vointa de putere cu orice chip îl adusese la nebunie. Devenise o brută degradată si satanizată. Pe unde trecea el, prin camerele de tortură, pe coridor, la camera 4 spital, unde se scriau declaratiile obtinute prin chinuri, Ţurcanu răspândea în jurul lui o groază si o frică încât tot ce era viu înmărmurea[23].
De multe ori când îl vedeam, îmi aduceam aminte că era căsătorit cu o fată frumoasă si că avea o fetită.
Inteligenta lui era orbită de betia puterii, de dorinta de a se ridica deasupra altora, indiferent prin ce mijloace. Şi din cauza acestei orbiri, sau poate pentru că nu cunostea comunismul în esenta lui, Ţurcanu devenise un instrument orb de care se foloseau comunistii.
Iar răsplata au fost niste rafale de armă care i-au ciuruit atleticul corp. Sângele celor pe care i-a ucis a cerut judecată de care să nu poată scăpa. Şi omul ticălos a căzut victimă propriei ticălosii.
După executarea
lui, sotia a primit un act de deces provenit de la
S-a zvonit la Aiud si mai târziu în libertate, că
înainte de a fi fost ciuruit de gloante, Ţurcanu ar fi strigat: „M-au
înselat bolsevicii si eu i-am crezut, si de tot ceea ce s-a întâmplat la
Înainte ca Ţurcanu să plece atunci din camera 2 parter, i-a cerut lui Prisăcaru si celor din echipa lui să vină la camera 4 spital, unde au stat vreo două ore.
Când cei trei din comitetul de tortură s-au
întors în cameră, erau toti schimbati la fată. O furie demonică
le stăpânea fiinta. Ca stăpâniti de delirul nebuniei, abia intrati în
cameră, au si pus mâna pe ciomege, strigând la ceilalti să iasă
dintre paturi si să se grupeze lângă
Eram atent să văd dacă mai era cineva
care nu voia să lovească. Şi, spre surprinderea mea, afară
de cei doi elevi, care nu-l bătuseră pe Comsa, mai erau vreo cinci,
sase tineri, dintre care cunosteam si eu pe unul, care nu au acceptat să
lovească. Prisăcaru le-a spus acestor tineri refractari să
treacă lângă
Ceilalti s-au bătut între ei până la sânge. Prisăcaru, după ce a considerat că era îndeajuns, a ordonat oprirea bătăii.
Spectacolul acesta ne-a cutremurat pe cei de pe ciment întratât, că nu mai stiam ce să credem. Cei 30 care se năpustiseră asupra noastră erau pusi acum să se omoare între ei[24]. Doamne Sfinte, ce grozăvie!
Eram sigur că venea si rândul nostru. Într-adevăr, a fost scos dintre paturi Gioga Parizianul, sustinut de doi insi si adus în fata comitetului de tortură. A fost chemat Iosub Mihai să-l bată pe Gioga, dar acesta a răspuns că nu mai avea putere să bată. Atunci i s-a ordonat lui Gioga să-l bată pe Iosub; a refuzat însă si el să o facă, zicând că nu se mai putea tine pe picioare. Prisăcaru si-a luat atunci el însusi această sarcină. S-a dezbrăcat de haină, a luat un ciomag si a început să-i bată la fund si la tălpi când pe unul, când pe altul, până ia lăsat nemiscati. În acest timp, l-am auzit pe Virgil Bordeianu care-i cerea lui Prisăcaru să nu-i mai lovească pentru că le tâsnea sânge din fese. Fiara satanizată, dezlăntuită, a continuat însă, până ce acestia nau mai reactionat. După aceea Iosub a fost târât de picioare până în colt lângă noi, iar Gioga în patul lui.
Mă întrebam, de unde mai aveau acesti tineri puterea să reziste la atâtea torturi? Gioga a fost cel mai rezistent camarad pe care l-am întâlnit în închisoare.
A venit si rândul meu. Am fost chemat si în acelasi timp a fost adus si Ticută Străchinaru, pe care-l cunosteam din libertate. Când lam văzut m-am îngrozit: nu-l mai recunosteam. Băiat înalt si frumos, de o finete si gingăsie feciorelnică, era acum într-un hal de nedescris.
Mi-am zis: „Câtă bătaie o fi luat acest tânăr, de nu mai seamănă cu cel de ieri?” Străchinaru nu mai putea să vorbească.
Prisăcaru i-a ordonat să-l bată pe „banditul mistic”.
Străchinaru a dat din cap în semn de refuz. Atunci mi s-a ordonat mie să-l lovesc pe Străchinaru si am refuzat si eu. Prisăcaru a ordonat după aceea lui Virgil Bordeianu să mă ia în primire, iar lui Cantemir să-l lovească pe Străchinaru. Era a doua oară că Virgil Bordeianu mă lovea crunt la tălpi si la fese, crăpându-mi pielea si umplând patul de sânge.
Prisăcaru, văzând atunci cum curgea sângele, a oprit bătaia[25].
Tălpile mi se umflaseră într-un hal fără de hal si aveam impresia, atunci când mă loveau, că-mi băteau cuie în ceafă. Nu stiu ce fortă m-a întărit că n-am lesinat ca de obicei. Am fost târât apoi de picioare până la coltul nostru, pe ciment. Oprisan, Munteanu si Comsa fiind atât de zdrobiti, n-au mai fost bătuti. Cei înveliti în cearceafuri, adusi ca să se bată între ei si refuzând să o facă, au fost zdrobiti de cei din cameră.
Nu este adevărat că toti cei trecuti prin
demascările din
Dar să fie limpede pentru toată lumea că n-au fost doi care să se comporte la fel. Fiecare s-a comportat si a actionat în functie de „genele” lui sufletesti, de zestrea lui morală si în primul rând de credinta lui în Dumnezeu, de dragostea fată de El si de semenul lui.
Toti acei care afirmă contrariul n-au înteles nimic din ce au trăit acolo.
Sunt români, pretinsi mari filosofi, care au scris si
mai scriu încă despre
Singurii care au autoritatea, calitatea, dreptul si
datoria de a vorbi despre cei morti în această dramă cumplită,
sunt numai aceia care au trecut pe la Pitesti si Gherla, cei care au fost
torturati ani de zile, fiind în centrul acestei drame, si nu cei care au trecut
marginal pe acolo, spunând totul la prima palmă primită. Apoi, cei
care au trecut prin
Şi ar mai fi încă ceva: cel care scrie, să o facă cu frică de Dumnezeu, pentru că El este singurul Care va sti dacă scriitorul spune adevărul sau nu. Cei care au fost ucisi, care s-au sinucis, preferând moartea în loc să se lepede de credinta lor, care au înnebunit, le-au pătimit pe toate numai ei stiu cum, pentru că si-au mărturisit deschis si fără echivoc credinta lor în Dumnezeu si în Legiune.
Cine m-ar putea convinge de contrariu, atunci când eu singur am văzut cu ochii mei si am auzit cu urechile mele toate acestea, nu numai la camera 2 parter, ci si când am intrat pentru a doua oară în demascări, la camera 3 subsol?!
*
Cei din comitetul de tortură, când erau chemati de Ţurcanu, se întorceau cu fetele schimonosite de spaimă. Chemarea nu avea alt scop decât să bage groaza în ei, pentru ca, la rândul lor să o transmită celor din cameră.
Nu stiu cât timp a mai trecut până ce ni s-a permis să ne punem comprese cu apă rece pe răni. Stau si astăzi si mă cutremur, ce fortă nevăzută a dat atâta putere acestor tineri, să poată rezista! Şi încă un fapt de necrezut: acolo, în acel mediu neigienic, nu am văzut timp de trei luni nici o rană infectată.
În săptămânile care au urmat au mai încetat
bătăile, deoarece Ţurcanu pregătea loturi de tineri pentru
a face demascarea la Canal, Gherla, Târgsor, Târgu Ocna si Ocnele Mari. Înainte
de a pleca din
Cei demascati trebuiau să declare tot ce stiau despre ei si despre altii; să-i declare pe toti aceia din afara sau din interiorul închisorii care erau împotriva comunismului, precum si toti acei ce ar fi putut interesa cât de cât regimul comunist.
De aceea, în următoarele săptămâni am asistat la declaratii de acest fel, în fata comitetului de tortură si a celor din cameră. Aceste demascări trebuiau de altfel să-i determine pe ceilalti să spună tot, văzând că nimic stiut sau nestiut nu se poate tăinui.
Vreau să mai spun că una dintre cele mai mari lipsuri pe care le-au avut tinerii legionari cât si cei nelegionari, ba chiar si oamenii în vârstă, a fost că, în închisoare si chiar în libertate, n-au cunoscut metodele satanei pentru a se mentine la putere: teroarea, frica, minciuna, diversiunea, neîncrederea si armata de informatori.
Folosirea informatorilor, vânduti si ticălosi, este una din cele mai teribile arme pentru mentinerea la putere a comunismului.
„Greseala” noastră, a tinerilor legionari, cu urmări cumplite, a fost aceea că ne-am comportat în închisoare la fel ca în libertate, având deplină încredere în camaradul nostru, deschizându-ne inima fată de el si spunându-i tot ce am făcut si n-am declarat la anchetă.
Şi, mai mult decât atât, i-am divulgat pe cei pe care-i cunosteam ostili regimului si rămasi în libertate. Numai asa au putut fi implicate în acest angrenaj o sumedenie de persoane. Iar noi am pus pe tavă comunistilor ceea ce ei poate nu ar fi putut afla nici în ani de zile.
De la faza de tortură colectivă s-a trecut la cea individuală, strict legată de ceea ce ai declarat sau nu. Înainte de a declara în scris la camera 4 spital, în fata lui Ţurcanu si a unora din ajutoarele lui, trebuia să declari înaintea comitetului de tortură si a celor prezenti în cameră. Am asistat la astfel de declaratii publice timp de o lună si jumătate, de la orele sapte dimineata până la zece seara. Procedeul avea un scop bine definit în planul comunistilor, acela de a te discredita în fata camarazilor tăi, spulberând din mintea si sufletul multora mitul de erou si martir legionar. Ce putea fi mai grav decât să îti pierzi încrederea în camarazii tăi?
Şi iată cum, prin această metodă satanică, lantul solid care ne lega si ne tinea uniti se desfăcea verigă cu verigă si, odată rupt, distrugerea unitătii si încrederii reciproce a fost realizată.
Desi tineretea favoriza memoria, totusi nu-ti puteai aminti sigur ce ai spus sau ce n-ai spus unora si altora.
Mi-a venit în minte cazul lui Caziuc, fostul sef al
Facultătii de Agronomie din
Ţurcanu îl întrebă pe Caziuc dacă mai avea ceva de declarat, la care acesta îi răspunse că nu.
Cum memoria nu-l mai ajuta, când a fost pus fată în fată cu colegul său, a uitat că îi spusese acestuia, într-o împrejurare oarecare, că el avea îngropat în grajdul tatălui său un butoi cu cărti, reviste, ziare si alte materiale de doctrină legionară. La insistenta lui Ţurcanu, Caziuc a răspuns din nou negativ. Atunci Ţurcanu a ordonat fostului coleg al lui Caziuc să spună ce stia de la acesta. Toti cei din cameră erau îngroziti de ce se va întâmpla. Fostul coleg, adresându-se lui Caziuc, i-a amintit că în atare împrejurare si în locul cutare, i-a spus că a ascuns în grajd materialul mai sus amintit.
Declaratia aceasta a căzut pe capul lui Caziuc ca un trăznet si nu a mai putut nega evidenta.
Caziuc, până a nu fi dus în camera 2 parter, fusese torturat groaznic într-o celulă a mortii de pe capul T-ului.
Toti cei din cameră, înspăimântati, asteptau deznodământul, care nu a întârziat să vină. Şi Ţurcanu le-a spus celor de fată următoarele: „Banditilor! Până o să muriti, tot o să mai aveti ceva de declarat. De aceea regimul si noi nu avem încredere în voi, oricât ati spune voi că nu aveti nimic de declarat. Pe banditi ca voi, legionari încarnati, nu trebuie să-i crezi niciodată, căci numai morti nu veti mai avea nimic de spus. Acest mare bandit si legionar, pe care-l aveti în fata voastră, ori de câte ori l-am întrebat, mi-a răspuns că a declarat totul, că nu mai avea nimic de ascuns. Uitati-vă acum la el!” În adevăr, Caziuc avea imprimată pe chip spaima celui condamnat la moarte si această expresie nu i-a dispărut timp de trei ani de zile. Ba, mă urmăreste si pe mine azi, de parcă ar fi a mea, nu a lui.
Caziuc intrase printre primii în demascări si fusese mult torturat de Prisăcaru si Cantemir. Acum, asteptam cu totii, înmărmuriti, să vedem ce va face Ţurcanu. Acesta a cerut de la Prisăcaru un ciomag si să ude un servet. S-a dezbrăcat până la cămasă si si-a suflecat mânecile, cerând o funie. Dezbrăcat cum era, mi-am dat seama cât era de voinic si atlet.
I-a legat picioarele lui Caziuc, ordonând celor din comitet să se urce pe el si să-l tină de mâini si de cap. A început să-l lovească la tălpi până ce acestea s-au detasat de bocanci. În fine, i-a dat jos pantalonii, i-a pus servetul pe fese si a început să-l bată cu aceeasi sălbăticie cu care îl mai bătuse o dată si Zaharia, în camera 3 subsol.
Cu toate că-i curgea sângele siroaie din fese, n-am auzit nici măcar un geamăt de la Caziuc. După ce l-a torturat, i-a dezlegat picioarele. Caziuc arăta ca mort; îsi pierduse cunostinta. Şi atunci Ţurcanu l-a prins de gulerul cămăsii si l-a strâns de gât strigând ca un nebun: „Banditule, acum te omor!” Dar cum să-l mai omoare, când acesta era deja pe jumătate mort. A continuat să-l strângă de gât, sub privirile noastre îngrozite, lovindu-i fata cu pumnul, până a desfigurat-o. Toti credeam c-a murit Caziuc. Ţurcanu l-a luat de picior, târându-l după el, si l-a aruncat pe ciment în coltul nostru.
L-am văzut atunci pe Ţurcanu dezlăntuit si turbat ca cea mai crudă fiară si mi-am zis în sinea mea că numai o fiintă în care sălăsluieste duhul satanei putea face asa ceva[26]. M-a cuprins o milă atât de puternică de Caziuc, încât îmi venea să mă duc să-i sărut picioarele si rănile.
Când, mai târziu, am plecat din acea cameră, rănile lui Caziuc nu se vindecaseră încă; poate că tineretea l-a scăpat atunci de la moarte, nu stiu. I se mai puneau comprese cu apă rece pe răni, iar cu ochii abia mai vedea.
Demonstratia făcută de Ţurcanu în fata a 45 de tineri din camera 2 parter băgase însă groaza în toti. După aceea, înainte de a pleca, ne-a mai amenintat o dată cu moartea, dacă ne va mai prinde că nu am declarat totul.
În luna iunie 1950, Caziuc a recunoscut că a ascuns acel material, dând o declaratie, la care s-a mai adăugat si declaratia colegului său care-l denuntase, precum si a unui elev, pus de Ţurcanu. A fost eliberat în 1954, după ce făcuse 6 ani de închisoare.
În 1956 a fost arestat iar, pe baza celor trei declaratii si a acuzatiei că a primit ordin de la Nicolae Pătrascu, în timpul cât era în închisoare, să înceapă organizarea legionarilor rămasi în libertate. De asemenea, a mai fost acuzat că stia de asa-zisul ordin al lui Vică Negulescu primit, chipurile, de la Horia Sima, ca tinerii legionari să facă demascările de la Pitesti. În urma celor relatate mai sus, Caziuc a fost inclus în procesul lui Vică Negulescu si condamnat la muncă silnică pe viată. A murit într-o celulă, la secret, în închisoarea din Aiud.
După plecarea lui Ţurcanu, s-a asternut în cameră o tăcere de mormânt. Citeai pe fata tuturor groaza mortii.
În ceea ce mă privea, gândindu-mă la ce va trebui să declar, constiinta mi s-a răvăsit, cuprinsă de o stare atât de apăsătoare, încât îmi ziceam că as fi fost mult mai fericit dacă as fi murit atunci.
Când m-am uitat la Caziuc, am văzut că semăna cu un cadavru cianozat. Pe fetele tuturor se citea groaza că asa ceva ne astepta si pe noi. Nici una din bătăile pe care le-am văzut în acea cameră n-au atins cruzimea, sălbăticia si violenta cu care a fost torturat Caziuc.
În fata cazului lui Caziuc sau a altora asemănătoare am ajuns la convingerea, pe care mi-o mentin si acum, că toate declaratiile, tot ce s-a spus în legătură cu activitatea, relatiile din afară si din închisoare, precum si toate cele spuse în legătură cu persoana proprie si a altuia, s-a spus numai de frica mortii. Dacă moartea ar fi venit imediat, ar fi fost mult mai usor, dar tortura continua sine die, teribilă. Iar când nu mai aveai pe nimeni să te mângâie si să-l stii alături de tine, trecerea timpului devenea insuportabilă.
M-am convins că tortura continuă si fără sperantă de a lua sfârsit cândva, îl punea pe cel torturat în pozitia de a declara tot ce stia si ce nu stia. Ba, de multe ori, am văzut că cei de la muncă silnică au spus lucruri cu atât mai neadevărate cu cât voiau să scape mai repede de torturile ce-i asteptau.
Indiferent însă ce atitudine s-ar fi adoptat, nu se scăpa asa usor, conform principiului demascărilor: „Pe bandit nu trebuie să-l crezi niciodată; în bandit să nu ai încredere, pentru că el nu este niciodată sincer. Banditul încearcă întotdeauna să ascundă ce stie, să inducă în eroare, si de aceea banditul trebuie demascat până ce moare”.
Toate acestea le-am auzit din gura lui Ţurcanu, transmitândule astfel sefilor de comitete în cei trei ani de demascări.
Cât am stat în camera 2 parter, îmi făcusem si eu un plan: ce să spun, cât, si despre cine. Mă deruta faptul că nu stiam exact ce le spusesem celor cu care stătusem în celulă si mai ales lui Iosub, care aflase atâtea lucruri în legătură cu activitatea mea din libertate.
Ce m-a surprins însă în aceste declaratii publice, era cantitatea de informatii pe care le avea acest tineret în legătură cu cei din libertate. Declaratia publică trebuia să cuprindă două lucruri: în primul rând, că nu mai erai legionar si că nu mai voiai să auzi sau să stii ceva de Legiune. Declaratia trebuia completată cu înfierarea Legiunii si denigrarea sefilor Legiunii si a camarazilor tăi. În al doilea rând era lepădarea de credinta în Dumnezeu, de conceptia crestină de viată, de morala crestină, trebuind să hulesti si Biserica[27].
Spre sfârsitul sederii noastre, a celor cinci, în camera 2 parter, s-a întâmplat un fapt deosebit cu Iosub Mihai. (Am aflat mai târziu că cei cu condamnări între 2 si 6 ani erau pregătiti să fie dusi la Canal, unde trebuia să se continue demascările, iar unii dintre ei să fie recrutati ca informatori si turnători. Regimul vroia să stie tot ce se petrecea în acest lagăr al mortii care a fost Canalul Dunăre-Marea Neagră.) Pe noi, cei cinci, care aveam peste 10 ani de condamnare, nu ne-au obligat să facem imediat declaratii în această cameră, deoarece Ţurcanu stia sigur că din toti cei de la muncă silnică nu va scăpa nici unul care să nu declare tot ce stia si ce vroia el.
Singurul dintre noi care a început să-si facă declaratia era Iosub Mihai. Eu eram foarte atent să văd ce va declara în legătură cu mine. Însă el n-a mai ajuns să declare ce stia despre activitatea mea din libertate, precum si ce am discutat cu el cât am stat împreună, pentru că a intervenit o nouă situatie. Cei din comitet voiau să stie, înainte de a pleca Lunguleac la Canal, cu cine a avut Iosub relatii, cine a stiut că era urmărit de politie ca legionar si la cine a stat cât timp a fost fugar. Iosub a făcut greseala să creadă că Lunguleac nu era atât de alterat, încât să spună niste lucruri care, pentru Iosub, erau fără importantă. În momentul când Prisăcaru l-a întrebat pe Iosub cu ce persoane a avut legături în afară de familie, cât a stat fugar la părintii lui până ce a fost arestat, acesta a spus că el n-a avut nici o legătură. Prisăcaru l-a chemat atunci pe Lunguleac dintre paturi si Lunguleac l-a denuntat:
– Măi banditule, nu am fost eu cu tine la popa din satul tău si când te-a întrebat de ce nu esti la examene, căci era sesiune, tu i-ai spus că se arestează legionari si de aceea ai fugit de la Iasi si ai venit acasă să nu fii si tu arestat?… Iosub a negat că ar fi fost la preot împreună. Ca si în cazul lui Caziuc, Prisăcaru l-a mai întrebat o dată dacă cele spuse de el erau adevărate. Iosub a negat, din nou.
În acel moment, Prisăcaru a fost cuprins de furie ca un câine turbat. A luat un ciomag si a început să-l lovească pe Iosub pe unde apuca. Au sărit toti cei din comitet pe el si l-au lovit, până ce Iosub a lesinat si nu mai misca. L-au luat apoi si l-au aruncat cu capul de ciment, iar Prisăcaru l-a lovit cu bocancii în burtă, de parcă era o minge de fotbal. Le-a spus celor din cameră că nu avea voie nimeni să se apropie de el. Văzând că nu-si revine din lesin, l-au udat cu apă pe cap si l-au lăsat toată noaptea cu capul pe ciment.
A doua zi dimineată, Iosub abia misca. Crezusem că a murit.
Cei din comitet, văzând că încă miscă, l-au luat si l-au pus pe o pătură în coltul nostru.
Timp de trei luni, cât am fost torturat în celula 2 parter, nu neam spălat si nu ne-am schimbat rufele. Răspândeam în jurul nostru un miros de nu te puteai apropia de noi.
A doua sau a treia zi, s-a deschis
S-a îndreptat spre noi si ne-a ordonat ca aceia citati să-si ia bagajul si să-l urmeze, adică: Munteanu, Comsa, Bordeianu Dumitru si Iosub.
Cum Iosub nu se putea misca, i-a chemat pe doi din cameră să-l ia de subsuori si să meargă toti după el. Când am iesit din această cameră nu era nimeni pe coridoare, de la parter până la etajul trei. Ţurcanu, cu smocul de chei în mână, mergea înaintea noastră. La etajul doi, nu ne-am dus în celula din care plecasem, ci la numărul 16, o celulă goală.
După ce am intrat, Ţurcanu ne-a chemat pe coridor unul câte unul, în afară de Iosub. Pe mine m-a luat deoparte, m-a prins cu mâna de gulerul hainei, m-a ridicat si m-a izbit de perete cu atâta putere, că am avut senzatia că mi s-au desfăcut toate ciolanele din încheieturi.
După ce mi-a spus: „Măi banditule si misticule, o să mergi din celula asta într-o altă cameră, iar acolo, dacă vei scoate o vorbulită în legătură cu locurile pe unde ai fost, ce ti s-a întâmplat si ce ai văzut, nu vei scăpa din mâinile mele decât mort. În camera unde vei merge, îi tragi pe toti de limbă, afli de la ei tot ceea ce n-au declarat la anchetă, totul în legătură cu activitatea lor din libertate si din închisoare. Ai înteles ce ti-am spus si ce trebuie să faci?" I-am răspuns: „Da, domnule Ţurcanu", la care mi-a răspuns:
„Mars în aia a mă-tii si intră în celulă!" A doua sau a treia zi, Iosub avea dureri mari de cap si de ficat.
L-am rugat pe Munteanu, care era medic, să-l consulte. Îi era frică să nu fie acuzat că a constatat cauza mortii lui Iosub, în urma torturilor la care a fost supus de Prisăcaru. La insistentele lui Iosub, care abia mai putea vorbi, Munteanu a acceptat. Când i-a pipăit ficatul, am observat pe fata lui Munteanu o mimică deosebită. Nu s-a pronuntat însă cu privire la durerile de cap, crezând că e ceva trecător.
Au mai trecut vreo două zile dar Iosub nu-si mai revenea.
Avea mari dureri. Munteanu, observând pozitia lui în pat, în formă de cocos de puscă, specifică meningitei, a fost cuprins de spaimă si diagnostică că era pierdut. La auzul sentintei, m-am apropiat de Iosub, la care tineam mult, si am început să-l mângâi pe fată.
Presimtind că nu va mai scăpa, mi-a soptit încet că nu-i părea rău de ce a făcut în viată si că, din ce a spus în fata comitetului, în timpul bătăii, nimic nu a fost adevărat.
Starea lui se înrăutătea pe zi ce trecea. Din cauza bolii si a slăbiciunii nu mai putea vorbi si nici nu se mai putea ridica din pat.
Am chemat gardianul, cerându-i să fie dus la medic, dar acesta a refuzat, spunând că avea ordin să nu ducă pe nimeni la medic.
A doua zi dimineata, l-au adus si pe Gioga în celulă. Cu venirea lui s-a mai destins atmosfera. Eram acum împreună trei colegi de an. Iosub s-a bucurat putin când l-a văzut pe Gioga si i-a spus că nu va mai scăpa, căci l-a ucis Prisăcaru.
Cum starea sănătătii lui se agrava, am insistat pe lângă nea Florică, gardianul care mai avea ceva uman în el, să-l ducă la cabinetul medical. Asa că a fost dus la vizită si s-a raportat cazul.
Cum nici un detinut nu era dus la cabinetul medical
fără aprobarea lui Ţurcanu, e sigur că acesta a fost si el
prevenit. Directorul închisorii, gardienii si chiar ofiterul politic
Toti tremurau de frica lui.
Cu aprobarea lui Ţurcanu, Iosub, sprijinit de gardianul nea Florică si de Gioga, care m-a rugat să-l las să-l conducă el, a fost dus la cabinetul medical. Sanitarul nici nu s-a uitat la el, pesemne asa era ordinul, si l-a dus într-o celulă de alături. Când s-a întors, Gioga mi-a transmis ultimele cuvinte ale lui Iosub, care îi spusese că va muri.
După câteva zile, a venit nea Florică si a cerut bagajul lui Iosub, insistând să punem în acest bagaj tot ce avea de la penitenciar.
Odată bagajul făcut, l-am întins lui nea Florică, iar acesta mi-a spus încet, să nu audă cei din celulă: „A murit băiatul. Să nu spui nimănui că ti-am spus eu. Ştiu că ai fost cel mai bun prieten al lui. Înainte de a muri ti-a strigat numele". Apoi, ca pentru el, nea Florică a soptit: „A mai murit unul!" Iată, dragi camarazi, cum a stiut unul dintre noi să moară, cu credintă în Dumnezeu si în Legiune.
Pentru toti cei care l-am cunoscut pe Iosub, amintirea si jertfa lui au fost un imbold si un exemplu. Asa a stiut să moară un tânăr legionar, în floarea vârstei, ucis fără milă de cei fără de Dumnezeu si fără de lege[28]. Iosub a fost primul pe care l-am văzut ucis.
După câteva zile, mergând cu tineta împreună cu Gioga, în care aveam mare încredere, i-am spus că a murit Iosub. L-am văzut atunci pe Gioga cum îi curgeau lacrimile si nu se putea stăpâni.
Atunci am priceput de ce Gioga tinuse să-l petreacă pe Iosub pe ultimul drum. Şi asa s-a împlinit si prezicerea mamei lui Iosub că el nu se va mai face niciodată medic.
Dacă puteai suporta torturile de la anchetă, era pentru că atunci când te întorceai în celulă, îi găseai pe camarazii tăi, care te înconjurau si erau alături de tine. Fiind torturat de dusmanii tăi, suferinta o suportai cu bărbătie. În camerele de tortură însă, te chinuiau până la moarte colegii, prietenii si camarazii cu care pornisesi la luptă. Şi în toate camerele de la parter si de la subsol, s-a petrecut acelasi lucru ca în camera 2 cu tinerii studenti.
Pe la sfârsitul lui iulie, când nea Florică ne escorta cu tinetele la W.C., uitându-se pe geam, vorbea asa ca pentru el, dar să auzim si noi: „Au început să plece unii".
Eram convinsi că cei cu condamnări mici, de până la cinci ani, erau demascati si pregătiti, unii pentru Canal, unii pentru Târgsor, iar altii pentru Gherla.
Pe la sfârsitul lui iulie, nea Florică a deschis
Ne-am făcut bagajul, ne-am uitat unul la altul cu înteles si neam urat de bine, asa cum o făceam când ne despărteam altădată. Nea Florică m-a scos pe mine primul din celulă si am simtit o strângere de inimă. Parcă vedeam înaintea ochilor o nouă cameră de tortură, cu alte figuri, cu alte metode de tortură si cu alte stări ale chinului.
După ce am iesit, nea Florică a încuiat
Pe acela nu-l mai văzusem; se vede că era un
nou angajat. A deschis
Când se făceau mutări mari prin camere în vederea demascărilor, Ţurcanu nu apărea pe coridoare, ca detinutii să nu bănuiască scopul mutărilor. De aceea, mutările le făceau numai gardienii sefi de sectii.
Camera 3 subsol a rămas pe ecranul constiintei mele ca o pată ce nu se va sterge decât odată cu moartea mea.
M-am uitat prin cameră să zăresc vreo figură pe care s-o fi întâlnit si în camera 2 parter, dar n-am recunoscut pe nimeni.
Era obiceiul în închisoare, dar numai în camerele mari, să se aleagă un sef de cameră care răspundea de ordinea si disciplina detinutilor si de relatiile acestora cu administratia. Chiar în dupăamiaza acelei zile se făcea alegerea sefului. Cum eu aveam o misiune de la Ţurcanu, în ceea ce mă privea, trebuia să refuz orice propunere.
(Atunci mi-am pus întrebarea: cui să mă destăinui si cui să cer sfatul?
Pentru că cel mai bun sfătuitor, cel mai de încredere si cel mai bun prieten putea fi pus în ziua următoare în fata celei mai cumplite torturi, pe care, nemaiputând-o suporta, ar fi trebuit să spună totul despre mine si atunci suferinta era dublă, a lui si a mea. Aceasta a fost marea noastră tragedie, a tineretului legionar, la Pitesti si Gherla.
Deci cui să mă destăinui? Nimănui! Rămăsesem singur, ca naufragiatul pe o scândură în largul mării. Săptămâni întregi m-a muncit constiinta: ce atitudine să adopt?) Revenind la alegerea sefului de cameră, s-au propus mai multe nume. Majoritatea fiind studenti din Corpul Studentesc Legionar Iasi, acestia voiau să-l aleagă sef pe unul dintre ai lor. Având doi colegi de facultate în această cameră, eu am propus pe unul din ei, pe Măgirescu Eugen. Când acesta s-a văzut în situatia de a fi ales sef de cameră, a făcut o contrapropunere – să mă aleagă pe mine – invocând faptul că eram un ins cu experientă, că fusesem pe front si aveam autoritate, calm si justete în aprecieri. Deci eu eram cel mai nimerit pentru a ocupa această functie. Cu toate că am refuzat categoric, nu am putut schimba hotărârea majoritătii.
În fata acestei situatii, am luat hotărârea să accept alegerea, pentru a-mi duce chiar mai bine la îndeplinire un anumit plan gândit.
Aveam să plătesc pentru asta cu vârf si îndesat.
Unii dintre camarazii care mă cunosteau m-au întrebat de ce am lipsit mai multe luni de pe sectie, unde am fost si ce s-a întâmplat cu mine. Le-am spus că fusesem tinut împreună cu Oprisan si Iosub într-un regim de izolare sever, pentru că ne-a turnat Lunguleac.
Problema de constiintă care mă muncea si pe care trebuia să o rezolv în cel mai scurt timp posibil era ce trebuia să fac, tinând seama de dispozitiile date de Ţurcanu, adică să nu vorbesc nimic, dar să trag de limbă.
Am încercat să tac. Să spun, să nu spun unde am fost si ce s-a petrecut acolo, cui i-ar fi folosit? Până la urmă am ajuns la concluzia că nu aducea nimănui nici un folos, nici mie si nici celor din cameră.
Fiind convins până în măduva oaselor că eram adusi în această cameră pentru demascări, m-am gândit să nu le tulbur oamenilor linistea până ce nu va începe drama.
Al doilea ordin al lui Ţurcanu – să-i trag de limbă – rămânea cea mai spinoasă problemă de constiintă. Eram pus în situatia să dau curs ordinului, numai că, în acest caz, aveam să-mi reprosez toată viata acest lucru. Dar nici să mă eschivez nu-mi dădea mâna. Am căutat să mă folosesc de o ambiguitate, întrebându-mă dacă Ţurcanu o fi având sau nu puterea să tină minte tot ceea ce spusese sau nu mai multor sute de tineri. Mi-am zis că era imposibil să retină totul. Deci m-am hotărât să evit să-i fac pe altii să sufere. Şi odată hotărârea luată, am pus-o în aplicare. În ruptul capului nu voi trage de limbă pe vreun camarad sau coleg nelegionar, si nici nu-l voi angaja pe nici unul în actiuni pe care le consideram fără rost, în conditiile de închisoare în care ne aflam.
În camera 3 subsol, până în ziua în care au început demascările, a fost o relaxare si o armonie de neuitat. Asa cum fusese si pe sectiile de muncă silnică, era o oarecare libertate, îngăduită cu un anumit scop. Şi anume, atunci când mergeam cu tinetele la W.C., ne mai puteam vedea si puteam vorbi între noi. Cu acest prilej, am aflat cine dintre camarazi se găseau în cele patru camere de la subsol.
Numai că aceasta era linistea dinaintea furtunii celei mari.
Obsedant pentru mine era că, de câte ori se deschidea usa camerei, tresăream, văzându-l parcă pe Ţurcanu cu droaia de matadori, tăbărând în cameră si lovind în dreapta si în stânga. Asa se făcea deschiderea demascărilor. Din această cauză lunile care au trecut de când venisem în acea cameră, până la demascări, au fost pentru mine mai mult decât un cosmar.
Am considerat ca fiind o mare greseală sedintele legionare pe care le făceau unii camarazi, adunându-se într-un colt, fapt pe care am căutat să-l înlătur, dar nu am reusit.
Cel care a venit la mine, eu fiind sef de cameră, si mi-a cerut dezlegarea si participarea la acestea, a fost bunul meu prieten, camarad si coleg de la medicină, Ionică Pintilie. Cu el activasem în libertate, îl cunosteam bine si se legase între noi o strânsă prietenie.
Era mai tânăr decât mine, avea o constitutie delicată de intelectual, si eram convins că nu va putea suporta torturile fizice. Rămăsese de mic orfan de amândoi părintii si fusese crescut de o rudă care nu avea copii. Era înzestrat cu o inteligentă exceptională si fusese unul din cei mai buni studenti ai Facultătii de Medicină din Iasi. Fusese crescut de părintii adoptivi în cea mai curată si de nezdruncinat credintă în Dumnezeu.
Înmănunchia în fiinta lui daruri de neegalat. Era de o curătie morală si de o bunătate înnăscute, aproape un înger pe pământ. Îi număram pe degete pe cei pe care i-am întâlnit în închisoare asemenea lui Pintilie.
Datorită atâtor daruri cu care îl înzestrase Dumnezeu si pe care nu a vrut să le altereze, a sfârsit prin a fi asasinat prin torturi care au depăsit orice imaginatie.
Aveam încredere în el mai mult decât în mine si de aceea l-am sfătuit frăteste să renunte la sedinte. Ştiam ce se va întâmpla si am încercat din toate puterile să-l opresc. Pintilie, însă, îsi avea misiunea lui pe pământ si pesemne cerul îl chema ca să îngroase rândurile martirilor crestini. El conjuga atât de armonios credinta si morala crestină, dragostea de Dumnezeu si de aproapele lui, setea de nepotolit pentru cunoastere si credinta în Miscarea Legionară, încât si azi îl văd ca pe un sol trimis din altă lume. Pentru cei care l-au cunoscut, si pentru mine, Pintilie reprezenta prototipul omului ideal.
N-a vrut să mă asculte: chemarea lui era una, iar slăbiciunea mea, alta. Sunt însă convins că, oricum, tot sfârsea ca un martir, pentru că acesta-i era destinul.
L-am rugat să nu spună nimănui pozitia mea în legătură cu sedintele si, dacă vrea, să-l întrebe si pe camaradul Dinescu, care făcea închisoare de pe timpul lui Antonescu. Nu stiu dacă s-a dus sau nu la Dinescu, dar am observat că acesta nu lua parte la sedintele lor.
De la data când venisem în cameră si până când au început demascările, ca sef de cameră, n-am observat între cei de acolo, legionari sau nelegionari, nici cea mai mică animozitate sau discutii în contradictoriu. Câtă armonie si bună întelegere era între oameni când duhul dragostei si al încrederii îi unea! Când mă duceam însă cu gândul la camera 2 parter, mă cutremuram.
În calmul dinaintea furtunii toti aveau preocupări intelectuale.
Fiecare punea la dispozitia camaradului sau colegului cunostintele sale cu o bunăvointă rar întâlnită altfel. Câte lucruri bune si frumoase nu se învătau! Aveai impresia unei săli de curs, unde fiecare pe rând era si profesor si elev. Un lucru care m-a impresionat adânc a fost disciplina colegilor nelegionari care s-au încadrat si ei, astfel încât nu s-a iscat nici cel mai mic conflict. Un alt fapt care mi-a rămas plăcut în amintire: nu se petrecea nimic în cameră, fără să mi se ceară părerea.
La acea dată, multi dintre noi nu primiseră nici un fel de rufărie sau haine, nici de acasă, nici de la penitenciar. Multe flanele si ciorapi de lână se rupseseră si necesitau reparatii. De aceea, gândindu-mă cum să le vin în ajutor camarazilor, am învătat să tricotez. Descoperind pe unul care stia acest lucru, am învătat si eu, în foarte putin timp. Observând că pe vizetă nu se putea vedea din afară decât a treia parte din cameră, m-am gândit că în partea ascunsă puteai să-ti vezi linistit de lucru. La început am învătat cu andrele de lemn, apoi am recurs la un gardian mai cumsecade pe care l-am rugat să-mi procure niste sârmă, sub pretext că trebuia să repar ceva la prici. Imediat ce am obtinut acest material, mi-am confectionat cinci andrele, le-am ascutit de ciment si astfel nu a rămas nici unul din cameră căruia să nu-i fi reparat ceva. Şi astfel, în afară de sef de cameră, devenisem si fată în casă.
Se apropia ziua de 26 octombrie, Sfântul Dumitru, ziua mea onomastică. Cu un an înainte fusesem chemat si anchetat de acel personaj suspect despre care am vorbit mai înainte. Şi acum, când stiam că din zi în zi putea să se dezlăntuie furtuna demascărilor, aveam parcă o presimtire sumbră.
Cu două-trei zile înainte de această dată, au venit la mine câtiva camarazi si mi-au propus ca, de ziua mea, să primesc terciul lor drept cadou. La insistentele lor, am acceptat, cu o conditie, si anume să-l restitui altădată. Dar ei s-au sfătuit si au venit din nou la mine, insistând si mai mult să nu-i refuz, căci s-ar simti ofensati dacă le-as restitui alimentul-cadou. Am considerat că, refuzând, le-as putea leza sentimentele si am acceptat darul. Ce m-a surprins la data aceea a fost că Măgirescu era si el printre acesti camarazi.
De la sărbătoarea de Sfântul Dumitru a anului 1950 din închisoarea Pitesti si până în momentul când scriu aceste rânduri, nici o altă zi a numelui meu n-a atins intensitatea trăirii de atunci. Nu terciul acela banal pe care l-am savurat mă uluise, ci sacrificiul pe care l-au făcut pentru mine. Dar, ca să termin cu terciul, această slăbiciune am plătit-o mai târziu foarte scump. Şi ceea ce m-a durut foarte mult a fost tortura suportată de bietii oameni pentru gestul lor.
A doua zi, s-a deschis usa si a apărut un gardian cu o hârtie în mână, întrebând care era Măgirescu Eugen. În astfel de situatii, Ţurcanu nu se arăta, pentru a nu se descoperi. El venea numai în celulele sau camerele unde se făcea demascarea. La auzul numelui de Măgirescu, în calitate de sef de cameră, trebuia să confirm identitatea celui chemat; m-am apropiat de usă si am întrebat gardianul dacă cel chemat trebuie să-si facă bagajul. Acesta mi-a răspuns că nu, si faptul mi-a dat de bănuit. M-am apropiat de Măgirescu si m-am uitat în ochii lui. La început s-a înrosit, apoi a devenit alb ca varul. Pur si simplu nu mai avea glas. După plecarea lui m-am gândit că l-or fi dus undeva într-o celulă de tortură, ca să fie pregătit pentru demascare. Se mai întâmplase si cu altii să fie dusi fără bagaj, iar mai târziu să vină gardianul după el.
Cei din cameră n-au bănuit nimic, căci nu-si puteau imagina deloc ce se petrece în închisoare. Secretul era atât de bine păstrat, încât numai cei ce treceau prin demascări stiau despre ce este vorba.
Iar când erau dusi ca să tragă de limbă pe cineva, cum era cazul meu, nu scoteau o vorbă, divulgarea secretului pedepsindu-se exemplar.
Iar planul prevedea ca toti să trecem prin demascări.
Ştiam că Măgirescu fusese angajat în actiuni destul de grele care apăsau pe umerii lui si de aceea credeam că s-ar fi putut să fie dus la anchetă. Neîntorcându-se la masa de prânz, l-am rugat pe Păvăloaia, care dormea lângă el, să-i retină mâncarea.
Dar el n-a venit nici la masa de seară, ci abia înainte de stingere, pe la ora 10. Cum a intrat în cameră, m-am uitat la el si am constatat că era cu totul schimbat la fată. Bietul om trăia la ora aceea o dramă interioară pe care numai el o cunostea. M-am dus la el, pentru că îl stiam om cinstit si atasat de Legiune si l-am întrebat prieteneste unde a fost, ce s-a întâmplat si de ce este tulburat.
Măgirescu mi-a dat însă un răspuns care nu m-a satisfăcut. Din acea clipă am început să-l bănuiesc de duplicitate, lucru care s-a dovedit a fi perfect adevărat. Aveam siguranta că mă mintea si că toată comportarea lui de până atunci nu urmărea decât să salveze aparentele. Din clipa aceea, m-am răcit fată de el. Inteligent si bine pregătit, a observat si el schimbarea mea.
A doua zi, tot după terci, a fost luat din cameră Costache Păvăloaia si, putin după aceea, Măgirescu împreună cu un alt camarad, venit acolo cu o lună înainte. Se numea Petrică Cojocaru si era student la Politehnica din Timisoara. După plecarea lor din cameră, am fost convins că toti acestia trecuseră prin demascări si că fuseseră adusi în camera 3 subsol cu un scop bine precizat de către Ţurcanu si anume, să ne iscodească. Mă interesa dacă si altii din cameră aveau să fie chemati, dar nu a mai fost chemat nimeni în afara celor trei.
Timp de trei zile i-au tot luat si nu veneau înapoi decât seara târziu. Dar, ca să înlăture orice bănuială, nu veneau sau plecau toti deodată, ci pe rând. M-a surprins faptul că, desi trecusem prin demascări, eu nu fusesem chemat. Asteptam, din clipă în clipă, si-mi venea să cred că numai mila lui Dumnezeu mă ocrotea, pentru că nu voiam să le fac rău celor din cameră, trăgându-i de limbă. Mai aveam convingerea că cei trei spuseseră destul despre mine, pentru ca Ţurcanu să-si facă o imagine clară în legătură cu pozitia mea. De asemenea, eram convins că cei trei îi încondeiaseră pe toti cei din cameră, astfel că Ţurcanu avea să stie cum să actioneze împotriva fiecăruia dintre ei. Am observat că, atunci când se întorceau seara târziu, purtarea lor fată de ceilalti era foarte schimbată; sigur complotau si împotriva mea.
Ceea ce mă îngrozea era gândul la cum o să plătesc pentru că nu mi-am tras de limbă camarazii. Nu stiu de ce, dar doream din toată inima ca deznodământul să se petreacă mai repede, de vreme ce odată tot trebuia să se întâmple.
Atitudinea celor trei, atât fată de mine, cât si fată de cei din cameră, mi-a întărit convingerea că si ei trecuseră prin demascări.
Cum trecuseră, însă, nu aveam nici o idee, dar îi vedeam parcă în comitetul de tortură pe care urma să-l numească Ţurcanu în camera 3 subsol.
Ce mă preocupa însă cel mai tare atunci, era cum avea să înceapă reeducarea aici. La ora aceea încă nu stiam cum începuse demascarea la camera 4 spital. Ştiam doar că la camera 2 parter noi fuseserăm doar cinci iar ei vreo treizeci, raportul de forte fiind clar în favoarea lor.
La camera 3 subsol, majoritatea zdrobitoare fiind cei care nu trecuseră încă prin demascare, mă întrebam ce metodă va folosi Ţurcanu cu ei. Îi va lua pe fiecare pe rând si-i va duce în celulele de tortură, zdrobindu-i în bătăi, sau va veni cu o ceată de bătăusi înarmati cu ciomege? Am mai spus că Ţurcanu era atât de voinic si de atletic, încât putea numai el singur să bată o cameră de neputinciosi ca noi. Nu era nevoie decât de un pumn pentru a ne doborî. Lucrul acesta îl văzusem în camera 2 parter, în cazul lui Caziuc.
Cititorul o să se întrebe, poate, de unde aveau acesti tortionari din comitet atâta putere fizică. Răspunsul este simplu. Bătăusii mâncau pe săturate. Am văzut la camera 2 parter cum erau pregătiti, chiar îngrăsati, pentru a-si exercita „meseria", în timp ce victimele erau înfometate ca să nu mai fie capabili de nici o rezistentă fizică.
Transformati în schelete ambulante, ne puteau snopi din bătăi cum voiau ei. Deci, Ţurcanu si sefii comitetelor de tortură aveau un regim alimentar special si aceasta am verificat-o la camera 3 subsol, când lam văzut pe Zaharia, seful comitetului de tortură de aici, cum pleca în fiecare zi la o anumită oră si se întorcea apoi cu fata roză a omului ce s-a ospătat bine. Or, în aceste conditii, „era de ajuns o bâtă pentru un car de oale”, noi f