Din iadul temniţelor comuniste
2 0 0 0
Consultant
Dan Staicu
Mulţumesc
pe această cale camaradului
CORNELIU
CONSTANTINESCU, din Elveţia,
pentru ajutorul dat în publicarea
prezentei cărţi.
Viitorii cercetători ai istoriei nu
vor găsi, în zecile de mii de dosare ticluite de securitatea comunistă,
mărturiile care sunt scrise în prezentul volum, deoarece acestea sunt
scrise în afara valurilor de minciuni comuniste.
Oculta comunistă a mizat pe dispariţia victimelor şi
astfel să rămână pentru istorie doar
"adevărurile" ticluite de securişti. Dar
s ocoteala de acasă nu s-a potrivit cu cea din târg.
Din oceanul de lacrimi şi sânge care a curs în cele patru
decenii de teroare roşie, doar câteva cupe s-au
putut colecta.
Din ce a rămas, câteva picături
amare cu mărturii se cuprind şi în acest volum.
Puhoiul cel mare de suferinţă şi de mărturii
ale suferinţei au dispărut în morminte odată cu victimele..
Mărturiile sunt aranjate pe închisori, având în faţă
şi câte un scurt comentariu pentru a pune în temă
pe cititorul neavizat.
Martorii prezentelor episoade, la data arestării -în
majoritatea lor- au avut vârsta între 17 şi 23 de ani, deci, tineri şi
foarte tineri, de aceea şi mărturiile conţin în ele vibraţia
tinereţii. Nu sunt tânguitoare, cu tot tragismul lor.
Gheorghe Andreica.
I N C H I S O A R E A J I L A V A Închisoarea Jilava a fost
destinată ca centru de triere al deţinuţilor şi ca
"depozit" pentru anchetele Ministerului de Interne.
În 1948 funcţiona încă cu vechea
administraţie. Vechiul director şi
vechii gardieni. Teroarea comunistă încă nu
se instalase. De aceea şi regimul a fost mai
blând, mai lejer pentru deţinuţi.
Această stare de lucruri n-a durat decât 5-6 luni.
-Primul episod al cărţii are loc în această
perioadă.
-Al doilea şi al treilea s-au petrecut în 1949 sub
"domnia" lui Moromet, în cel mai crunt regim de teroare.
-Al patrulea episod are loc în 1953 cu ocazia unei anchete
privind procesul "şurcaniadei". Din ordin, s-a aplicat un
tratament mai blând celor de sub anchetă.
MARTURIA LUI AUREL OBREJA privitor la închisoarea Jilava.
După terminarea anchetei la Ministerul de Interne, am fost
transportaţi la închisoarea Jilava şi introduşi în camera 24
"secret", ultima cameră pe coridorul secţiei a II-a a
acestei închisori.
În cameră am mai găsit încă
vreo 20 de persoane -toate foste mari somităţi ale vietii politice
româneşti.
L-am întâlnit acolo pe Dumitru Groznea, decanul baroului de
avocaţi Ilfov ; pe unul Simca -ziarist la "Universul" ; pe
generalul Zaharia, aghiotantul mareşalului Antonescu şi alţi
oameni valoroşi ce fuseseră radiaţi din viaţa ţării
şi aruncaţi în această beznă subpământeană.
Regimul de închisoare -în această perioadă- nu era
aspru cum avea să fie nu peste mult timp. Era destul de blând.
Oamenii mai aveau la dânşii chiar şi bani. Astfel că
dându-i gardianului 100-200 de lei, ne lăsa să circulăm dintr-o
cameră în alta până la numărătoarea de seară.
Cei mai influenţi bărbaţi ai vieţii publice
româneşti închişi pe secţia a II-a se aflau în această
cameră, de aceea aici se strângeau şi alţii spre a pune
Noi, elevii şi studenţii, eram în număr de vreo
treizeci, poate şi mai bine, deci majoritari.
Noi n-aveam un reprezentant mai răsărit printre noi,
doar pe unul Toma Simion, dar cu toţii stăteam cuminţi în banca
noastră fără să ne amestecăm în politică.
Ne-am retras într-un colţ al nostru, unde ne-am apucat de
carte, predând unul celorlalţi tot ce ştiam mai bine, învăţând
matematici, istorie, limbi străine, desenând, modelând statuete în săpun,
şi atâtea şi atâtea lucruri de mare folos. Tot, absolut tot, în afară
de politică, la care nici unul din noi nu avea chemare, nici talent şi
nici îndemânare, ba chiar simţeam cu toţii o oarecare greaţă
de ea.
Generalului Zaharia nu-i plăceau tinerii, de aceea ne şi
trata cu multă indiferenţă, dar noi ne vedeam de ale noastre,
învăţătură şi multă rugăciune.
Dar de la un timp, generalul Zaharia ne studia continuu,
devenind mult mai atent faţă de noi decât la conferinţele
savante ţinute de politicieni notorii.
Într-o zi un caraliu îmi adusese pământ şi ipsos, iar
eu am modelat -cu răbdarea şi talentul deţinutului- o frumoasă
statuetă, care a încântat pe toată lumea şi mai ales pe
generalul Zaharia.
Mă întrebă atunci că cine sunt. Bănuia că
moştenesc talentul de sculptor de la cine stie ce oameni, care se trag din
familii de prinţ sau intelectuali cu vechime.
Dar eu i-am răspuns cât sunt de sărac, că mama şi
tata n-au avut bani să mă întreţină la şcoală şi
că în timpul refugiului din Ardealul de Nord, hoinărind prin
Generalul, luminându-se deodată la faţă, îmi zise
cu cea mai mare prietenie pe care n-am mai întâlnit-o la el de când eram
împreună:
-Cum, îl cunosti pe nea Mitică?
-Da, îl cunosc pe domnul general Dumitru Coroamă.
-Ştii că-i aici şi el?
-Nu. Şi inima-mi tresări în piept de bucurie că-l
voi vedea pe binefăcătorul meu, dar şi de mare întristare că
se găseşte în această beznă pe undeva prin apropiere.
-Merge în fiecare zi la infirmerie ca să facă nişte
injecţii. Dacă-l pândim cu atenţie de după geam, îl vedem
cu siguranţă.
Astfel, în jurul orei nouă, când ştiam că e
timpul scosului deţinuţilor la infirmerie pentru diferite tratamente
medicale, am stat la pândă împreună cu generalul Zaharia.
Deodată apăru un grup de deţinuţi, printre
care unul părea bătrân şi slab, având o mustaţă lungă
şi albă, iar părul pe de-a-ntregul cărunt.
-Uite-l, ăla este, cel cu mustaţa căruntă.
-Domnule general Coroamă, strigai eu.
Generalul înfiorat îşi întoarse pe loc capul spre geam.
Îmi recunoscuse vocea. Când m-a observat, m-a şi
recunoscut.
-Cum, şi tu eşti aici?
-Se putea, domnule general să nu fiu alături de
dumneavoastră?!
Se bucura generalul. Un zâmbet senin ca răsăritul de
soare îi înfăşura faţa şi-mi zise în treacăt:
-Să fii cuminte, să nu faci vreo prostie.
-Să n-aveti grijă de asta. De la dumneavoastră am
învăţat să fiu cel ce sunt.
Am formulat astfel răspunsul, anume ca să-i fac
bucurie generalului şi să aibă încredere în mine.
Doamne, Dumnezeule! Când l-am cunoscut pe acest sfânt -binefăcătorul
meu- era un bărbat voinic şi drept. Avea o mustaţă bogată
şi lung răsucită cu broazbe de fire cărunte.
Semăna bine de tot cu vestitul voevod Ştefan cel Mare.
Acum părea doar o umbră căruntă.
Oricât de tare am fost -fără să vreau- mă
trezii cum lacrimile îmi curg şuvoi.
Într-una din zile se adunaseră în această celulă
mulţi politicieni de renume. Fiecare dintre ei se pregătise cu o
scurtă conferinţă privind organizarea societăţii de
mâine, după căderea comunismului.
Din respect pentru vorbitori, noi am încetat cu programul nostru
şi am dat toată atenţia cuvântărilor rostite de
politicieni.
Ultimul vorbitor a fost Dumitru Groznea cu o expunere deosebit
de frumoasă.
Unul din profesori s-a adresat generalului Zaharia zicând:
-Domnule general, dumneavoastră n-aţi scos o vorbă
măcar. Tot timpul aţi părut foarte îngândurat. Spuneţi-ne
ceva şi dumneavoastră despre armată. La români armata are o
importanţă aparte. Cuvântul ei trage greu în balanţă.
Atunci generalul Zaharia tuşi, dregându-şi glasul;
ceilalţi făcură o linişte de mormânt:
-Domnilor, am ascultat cuvintele dumneavoastră frumoase
care mi-au încântat auzul. Nu pot să zic că vreunul ar fi fost de
prisos sau necuviincios pus în cuvântările aici rostite.
Sau că ce aţi spus n-ar fi bine.
Dar aţi omis ceva.
Ce să facem cu aceşti copii pe care cu toţii îi
vedem aici alături de noi? Ce ne facem cu Mişcarea Legionară?
După cum vedeţi, ei sunt majoritari în închisoare şi
sporesc lot după lot, aglomerând puşcăriile.
I-am urmărit de un timp să văd ce preocupări
au faţă de noi cei bătrâni. Nu i-am văzut decât învăţând
şi perfctionânduse mereu.
Se roagă lui Dumnezeu cu ardoare, în timp ce noi facem o
cruce sumară, un semn oarecare numai de formă ca să ne aflăm
în treabă.
Noi împărţim ministere, funcţii şi tot felul
de posturi mai mari sau mai mici în statul de mâine fără să ştim
dacă el va fi sau nu va fi.
Oricum am boteza noi aceste funcţii, ele tot
"ciolane" se cheamă -unele mai cărnoase, altele mai cu
zgârciuri.
Pe acesti copii nu i-am auzit niciodată că ar pofti la
asemenea treburi.
Domnilor, noi suntem viciaţi.
Domnule decan, eu zic că în caz că lucrurile se vor
schimba, să-i lăsăm pe dânşii în locul nostru. Noi să
stăm pe de 15 laturi tot cu vorba şi cu sfatul. La
vârsta noastră, aşa ne stă mai bine.
Să ştiţi, domnilor, că nimeni nu i-a urât
mai mult ca mine. Dacă mareşalul mi-ar fi dat ordin să-i împuşc,
i-aş fi mitraliat fără pic de îndurare.
Am avut o informare greşită asupra lor. I-am
considerat o ceată de derbedei fanatici care omoară fără
milă. I-am considerat oameni care-s ahtiaţi după pistoale,
visând numai la crime şi sânge.
Iată-i, îi avem în faţă aici lângă noi.
Constat că tot ce am ştiut eu despre acest tineret nu-i decât minciună
şi calomnie.
Acum constat că nu-s un mare apărător al democraţiei.
Din contra sunt un gonococ care distruge tot ce-i mai bun şi
mai tare în
Mare greşală am făcut faţă de Dumnezeu şi
faţă de aceşti tineri. Mulţumesc lui Dumnezeu că nu
m-au împins păcatele să ucid pe vreunul, aşa cum am vrut-o.
Noi de o lună de zile vorbim frumos, tot mai frumos.
De atâtea ori am vorbit contra lor, jignindu-i cu vorbe de ocară,
deşi împărţim aceeaşi osândă la şase metri sub pământ.
Pe ei nu i-am auzit niciodată ripostându-ne. Ei au rămas
mereu supuşi şi cu respect faţă de noi care-i hulim
întruna.
Asta nu vă spune nimic dumneavoastră?
Niciodată nu i-am întrebat pe dânşii ce vor, deşi
sunt - numeric- mai mulţi decât noi şi mult mai tineri.
Noi cei bătrâni am avut -cel puţin- nişte funcţii
de stat.
Bolşevicii pot spune -prin aceasta- că le-am fost duşmani.
Că am luptat împotriva lor. În această luptă am căzut învinşi.
Astăzi suntem prizonierii lor.
Acesti copii n-au făcut nimic. Nici măcar nu s-au bucurat
de tinereţe. N-au avut când.
Mă întreb: Tot ei sunt de vină? Sau noi?
Decanul, cugetând temeinic şi drept, le zise celorlalţi
bătrâni astfel:
-Pe domnul general îl cunosc. Eu zic că dumnealui judecă
lucrurile în profunzime. Are dreptate.
Până acum i-am tot hulit pe aceşti tineri. Hai să
le dăm şi lor cuvântul. Să se recomande cine sunt şi ce
vor. În felul acesta vom lămuri un lucru ce n-a fost lămurit
nicicând, deşi au curs pâraie de sânge şi nu ştim bine pentru
ce.
Cu toţii, fără excepţie, au lăudat
propunerea decanului.
Era printre tineri un student pe nume Dinu Mateescu.
Frumos ca un înger şi deştept ca un savant. Pe acesta
l-am rugat să spună câteva vorbe despre idealurile tineretului.
Despre concepţia Mişcării Legionare.
Toată cuvântarea lui Mateescu a durat vreo cinci minute.
Subiectul abordat a fost inteligenţa
faţă
în faţă cu moralitatea.
Mateescu a dezvoltat acest subiect, doar atât cât să le dea
un subiect de meditaţie bătrânilor pe cel puţin o lună de
zile.
Cuvântarea tânărului student a plăcut la toată
lumea. În ziua aceea nimeni n-a mai avut de zis nimic.
A doua zi generalul a venit la mine, luându-mă cu frumosul,
spre a-i spune tot ce ştiu despre Legiune.
Mi-a fost
Generalul a observat imediat sfiiciunea mea de a răspunde.
M-a descurcat tot el din situaţia penibilă în care mă găseam.
-Lasă reţinerile la o parte. Tu spune-mi tot ce ştii.
Nu vreau să aud învăţăturile voastre de la cei mai în vârstă.
Vreau să le ştiu numai de la tineri.
Oricât de virtuos ar fi un om, cu timpul pe umerii săi se aşează
un strat de păcate mai grele sau mai uşoare care-i umbresc virtuţile.
Voi, tinerii, n-aţi avut când să fiţi năpădiţi de
cenuşa păcatelor. De aceea de la voi vreau să învăţ.
La voi virtutea e vie şi strălucitoare.
...
În discuţii interminabile şi deosebit de plăcute
am petrecut câteva zile cu acest general atât de cult şi cumsecade.
Dar într-o zi a trebuit să ne facem bagajele şi să
ne despărţim.
Un număr de aproximativ 20 de elevi eram transportaţi
disciplinar de la închisoarea Târgşorul Nou spre Jilava, în preajma sărbătorilor
de iarnă 1949.
N-am făcut nici un rău la închisoarea minorilor din
Târgşorul Nou, nici un act de indisciplină. Singura noastră vină
a fost că un grup de ticăloşi, veniţi din închisoarea
Suceava, detinuţi ca şi noi, supuşi preaplecaţi ai lui şurcanu
(vestitul călău al studenţilor din închisoarea Piteşti), ne
trecuseră pe o listă, etichetându-ne ca oameni periculoşi şi
cu influenţă în rândul elevilor deţinuţi.
Din acest motiv, la sfârşitul anului 1949, călcam din
nou pragul închisorii Jilava.
Nu mai recunoşteam Jilava cea din anul 1948, unde am stat
imediat după arestare.
De la coborârea din dubă ne-am îngrozit. Urlete, ţipete,
fluierături. Prin privirile cele injectate de ură nimicitoare, 18
gardienii
semănau mai mult a diavoli proaspăt sosiţi din infern spre a mai
face unul şi aici pe pământ.
Ne-au introdus în spălătorul cel mare, din drerapta de
la intrare, în întregime din beton şi rece ca ghiaţa, poruncindu-ne să
ne dezbrăcăm în pielea goală. Şi-aveam la noi atâtea
lucruri de artă lucrate în os la Târgşor: Crişti, Madone,
cruciuliţe, una mai frumoasă decât alta, ba chiar câte un os întreg
de picior de bou sculptat în întregime în basorelief pe toate părţile,
-toate făcute cu migală, în care sufletul nostru era întipărit
pe de-a-ntregul.
Toate aceste obiecte, de mare valoare peste timp, au fost călcate
cu cizmele şi apoi zdrobite cu un ciocan pe rând, făcându-le praf, şi
odată cu asta şi visele noastre în ziua de mâine.
Apoi a început umilirea prin percheziţia făcută
la pielea goală, mâinile sus pe perete şi picioarele răscrăcănate.:
-Cască gura, beleşte ochii, beleşte p..., cască
curu`!
În fluierături şi urlete am fost introduşi în
camera 5 bis, unde mai găsirăm câţiva ofiţeri şi trei
politiceni, în total vreo şapte persoane. Noi, elevii, ne-am grupat cu toţii
într-un colţ al camerei, văzându-ne de treburile noastre: matematici,
poezii, desene şi modelaje în săpun.
Pe data de 5 noiembrie 1949, în timp ce pe celelalte secţii
se auzeau strigăte de groază urlând în disperare, uşa se
deschide şi fură introduşi în cameră o serie de oameni în
vârstă, printre care şi Edi Tomescu şi Mircea Vulcănescu.
Figura acestuia din urmă m-a impresionat mult. Părea ca o biserică
construită din fier-beton, care a ars în întregime şi n-a mai rămas
decât acel schelet magnific la care să privească lumea ca la o minune.
Se vedea în el bărbatul frumos la făptură, cât şi la
suflet.
Un al treilea bărbat care fu introdus cu acest grup era
Puiu Lăzărescu -politician din cale afară de naiv. Încerca să
mă convingă pe mine, cel pe de-a-ndoaselea convins, că vom
executa maximum trei luni de puşcărie.
-Pe ce vă bazaţi, domnu` Puiu, că vom scăpa?
-Mi-a spus avocatul că ori cedează ruşii, ori
începe războiul.
-Cum puteti crede asta?! De ce să înceapă războiul?
Pentru mine? Pentru dumneata? Pentru noi cei câţiva din
această închisoare? N-aţi auzit că am fost vânduţi la
-Aici dumneata să nu vorbeşti nimic! Dumneavoastră,
tinerii, vă pricepeţi la matematici, la pictură, la sculptură,
la orice, în afară de politică. Aici numai eu am dreptul să
apreciez. Scăpăm în maximum trei luni. Să fie clar!
Am tăcut. Nu mai aveam ce răspunde. El era încă
nejudecat, urma să fie de acum înainte. Atitudinea lui băţoasă
mi-a plăcut, doar fundamentul ei cu "vin americanii" era şubred.
Şi totuşi a trebuit să-l previn pe acest viteaz naiv să fie
atent, să nu vorbească orice, fiindcă prin celule, peste tot,
sunt turnători şi informatori ai administraţiei, care,
turnându-te, poţi da de mari nenorociri înaintea sosirii americanilor ca să
ne scape.
Bătrânul era chelios. N-avea păr decât în jurul cefei,
dar acesta era destul de lung şi ar fi trebuit să fie tuns.
Intră în cameră un caraliu care îndată ce-l văzu,
se şi legă de interesanta lui frizură, care de mult trebuia să
fie tunsă.
-De ce nu te-ai tuns, bă banditule?
Dar el, băţos şi plin de sine, îi răspunde
cu îndrăzneală, repezindu-l oarecum:
-Mie mi-a cerut procurorul eliberarea, aşa că nu mă
tund.
Gardianul n-a mai zis nimic, ci a plecat tăcut, lăsându-l
pe Puiu Lăzărescu cu a lui aliură dârză şi sincer
admirat de noi, ceilalţi, pentru atitudinea lui plină de tărie şi
temeritate.
După stingere, se deschise
-Ca-a-are-i ă-ă-la ce-e nu vrea să-să-se
tu-u-ndă?
întreabă Maromet, care era şi destul de bâlbâit.
-Eu, -răspunse Puiu Lăzărescu cu îndrăzneală
neghioabă.
-Dă-ă-te jos!
În timp ce bătrânul politician se cobora de pe prici,
Maromet îl apucă de ciuful din spate, trântindu-l de la înălţime
la pământ şi în faţa tuturor începu să sară cât era el
de lung cu cizmele pe acest om ajuns mai mult schelet decât ceea ce poate fi
numit trup. Îi sări pe faţă cu cizmele, strivindu-i obrazul cum
ai strivi o coropişnită greţoasă ce-ţi iese-n cale.
Bietul Puiu Lăzărescu cu greu se târî până sub
prici şi apoi înlemni acolo.
Maromet îl apucă de-un picior şi astfel îl târî cu
capul bălăgănind încoace şi încolo, până-n spălător,
unde au turnat câteva găleţi de apă peste el, apoi strivit, îl
aduce înapoi în celulă.
Peste câteva minute
-Ca-are-ţi a-au-uzi nu-umele, fu-u-tu-ţi du-umnezeii mă-ă-tii
de ba-andit! să-ă sa-ari jos de pr-pri-ici!
Ştiam că urmează bătaia şi inima se
împietrise în mine.
Printre noi era şi un tânăr evreu pe nume Seinhorn
Rubi.
Acest Rubi era fiu de rabin de prin
Siguranţa comunistă descoperi cine a fost turnătorul
şi băgă pe bietul Rubi la zdup, şi încă în camera
celor trimişi la Jilava disciplinar.
De pe listă îl strigă şi pe Rubi, stâlcindu-i numele,
Maromet.
-Du-umne-e-zeii mă-ă-tii de ba-andit...şi jap!
Virgil Maxim fu şi el pe listă, astfel că şi
el coborî în lovituri şi, tot cu lovituri nemiloase, ajunse pe coridor.
-Titi Stoica, dumnezeii mă-tii!
Când îmi veni şi mie rândul, mi-am pus mâinile pe cap cum mă-nvăţase
altul care trecuse prin astfel de focuri şi am trecut alergând printre
caralii. Lovituri am luat destule, dar cine mai avea timp să distingă
care-i lovitură de ciomag sau de picior cu cizmă grea?
Astfel strigară pe zece din cameră, ultimul fiind Nicu
Bardac, tot elev venit odată cu mine de la Târgşorul Nou. Când vru
caraliul să-l lovească pe acesta cu maşina de tuns în spate, el
se feri cu iuţeală, iar caraliul nimeri cu mâna în prici, sângerându-şi-o
bine.
Printre cei zece trimişi la supliciu erau şi trei ofiţeri.
Unul mai tânăr, cu grad de căpitan, pe nume
Prelingeanu, care avea şi o piele fină şi albă ca a unei
domnişoare de pension şi un altul cu grad de maior pe nume Ghiţescu.
Pe coridor, ceva mai încolo, aştepta o altă echipă
de gardieni înarmaţi cu pari să trecem prin dreptul lor şi să
ne facă încălzirea, dar interveni ceva şi n-am mai trecut pe
lângă această haită de lupi, ci au primit ordin ca să ne
bage pe toţi la "neagra".
Nu ne-am speriat noi de "neagra", deoarece am mai stat
în astfel de celule de pedeapsă, numai că de data asta ne porunciră
să ne dezbrăcăm la pielea goală. Totul afară era îngheţat
tun (era prin luna februarie) şi în această cameră se vedea gheaţă
groasă şi se simtea un miros împuţit, stătut, de nedescris.
Fecale pe jos, vomă, urină, toate amestecate şi
îngheţate. Vedeam ghiaţa groasă şi mi se păru cam de
20 de centimetri.
După ce se închise
-Ce facem, fraţilor, că dacă stăm locului,
s-a zis cu noi, îngheţăm. Astfel, cu o mână pe umărul
celuilalt şi cât mai apropiaţi unul de altul, am început manejul, un
fel de fugă la trap mărunt în jurul pereţilor, ţinându-ne
mereu cu o mână de umărul celuilalt şi cu una de perete. De sute
de ori ne-am învârtit, până nu am mai putut. Forţele se epuizau şi
inexplicabil de unde altele le luau locul.
Am început să ne ţinem în braţe doi câte doi şi
să ne frecăm pe spate să mai punem sângele -cât mai curgea prin
vine- în mişcare. Am epuizat şi asta. Parcă trebuia să stăm
jos, că nu mai puteam. Am pus palmele sub fese ca să nu stăm
direct pe gheaţă şi, apoi, unul pe genunchii celuilalt. Ne-am
cuprins cu braţele unul pe celălalt în formă de colac şi
astfel ne învârteam din nou la pas mărunt.
Rubi -mai "haios"- zise cu accentul lui specific
evreiesc:
-Ia te uită jidanii cum se iubesc cu lejunarii!
Şi toţi am pufnit în râs cu tot necazul ce-l aveam.
-N-ai grijă, Rubi, -răspunse un altul- Te facem şi
pe tine legionar. Aceasta-i prima probă şi cea mai uşoară,
mai sunt nouă şi primeşti cămaşa verde.
-"Oi-vei", -făcu evreul. Şi asta ne-a mai
înveselit.
De necrezut! Două zile am fost ţinuţi în starea
asta. Mă tot gândesc acum, când toate au trecut, de unde am avut atâta forţă
ca să rezistăm? De unde ne-a venit căldura ce o pierdeam cu fiecare
secundă?
Doamne Dumnezeule, mare e Numele Tău! Cred că dintre
toate vietăţile lumii, nici una nu e mai rezistentă la supliciu
precum e omul.
Tot timpul auzeam strigăte de disperare. Dar în a treia
seară, ţipetele erau parcă şi mai groaznice. Pe coridoare
se auzeau tropote de cizme ce călcau grăbit şi apăsat pe
cimentul răsunător. Din depărtare se auzeau bubuituri, cum ai
lovi cu un par într-o saltea.
Rubi şi Ghiţescu spuneau că bat oameni. Era ceva
groaznic.
Paşii au trecut de noi şi iarăşi se dădu
stingerea. Dar după stingere apăru Maromet cu trupa lui de bătăuşi
şi cu ciomagul la subţioară.
-Afară, bandiţilor!
Ni s-a permis să îmbrăcăm ismenele şi cămaşa.
Am fost duşi în spălătorul de lângă intrare, unde ni s-au
pus ochelari de tablă la ochi. Eu am strâns şi încreţit fruntea
spre a face să pot vedea pe unde calc şi i-am zis discret ofiţerului
Ghiţescu:
-Domnule maior, lasă-mă pe mine să merg în
frunte, că eu cunosc toate coclaurile pe aici, dar el îmi răspunse
dârz şi neînfricat:
-Să mă las condus de tine, un copil neştiutor,
eu, cel care am fost pe front printre gloanţe şi schije?
-E mare deosebire, domnule Ghiţescu, acolo ştiai
unde-i duşmanul şi de unde vin gloanţele; aici nu ştii de
unde vin loviturile.
-Nu-mi dai tu lecţii!
Tocmai atunci un ţigan spurcat îl apucă pe Ghiţescu
de ceafă şi -tot lovindu-l cu pumnii şi cu cizmele- îl duse la
locul supliciului.
Când
-Lăsati, domnu` gardian, şmecheria asta, că eu
cunosc această închisoare ca-n
Drept urmare, nu m-a mai învârtit, ci m-a dus direct la locul
supliciului, undeva în reduit, în faţa camerei 3 sau 4.
Pe reduit erau camere mari, în care încăpeau în mod normal
cam 100 de oameni, dar administraţia închisorii înghesuia şi câte
trei-patru sute de oameni.
Uşile de la intrare erau deschise, anume ca să
timoreze întreaga închisoare.
Înainte de a ajunge la locul torturii, auzii nişte ţipete,
atât de groaznice, încât avui impresia că sunt ale unui porc pe care
atunci îl înjunghie. Acest soi de tortură avu un efect maxim asupra
întregii închisori. În ce mă priveşte -deşi eram numai cu izmenele
şi cămaşa pe mine şi totul îngheţat în jur, nu simţii
frig, ci, din contră, căldură.
La locul torturii era prezent ofiterul politic Vişinescu,
care conducea toată operaţiunea. Acesta mă cunoştea pe mine
de data trecută.
Răcnete se mai auzeau şi în altă parte. Aceasta
însemna că sunt mai multe echipe care torturează deţinuţii.
-Cum te numeşti, bă?
-Obreja Aurel, domnule locotenent major ; vreau să ştiu
de ce m-aţi adus aici?
-Ia uite, bă, că mai şi întreabă! Dumnezeii
mă-tii!
Şi mă prinse de cap răsucindu-l astfel că mă
trezii imediat lungit la pământ. Un gardian se aşeză cu dosul pe
cap, unul pe spate, unul pe mijloc, iar unul pe câlcâile de la picioare. În
felul acesta a rămas descoperită partea trupului de la brâu până
la ouăle gleznelor.
În graba mare, privind spre lista cu victimele pe care o avea în
faţă Vişinescu, am observat că fiecare victimă avea de
primit un număr de lovituri dinainte stabilit în dreptul fiecăruia.
Prima lovitură a fost atât de dureroasă, încât am avut
impresia că m-au tăiat în două cu o bardă lată. Reacţia
la durere a fost atât de mare, încât trecu de urletul normal pe care trebuia să-l
scap din gâtlejul strivit de greutatea caraliului care-mi stătea pe cap. Şi-am
scos din mine un râs de om nebun. A doua lovitură a fost la fel de
dureroasă, a treia la fel, şi aşa şi celelalte. Parcă
mă tăia-n bucăţi mărunte cu o bardă lată şi
tăioasă tare.
Ghiţescu mă prevenise, căci el ştia cum se
bate, să-mi pun mâinile sub burtă în formă de cruce şi nu
cumva să le scot spre a le duce la spate, că astfel ar putea să-mi
zdrobească noadele de la degete şi asta-i mai rău decât bătaia
pe care o primeşti.
Eu n-am urlat, deşi ar fi fost mai bine să urlu, poate
scăpam mai uşor.
Atunci îmi fulgeră prin minte supliciul lui Horea când a
fost tras pe roată... şi-o lovitură-două le-ndurasem mai uşor.
Văzând că aceştia nu se mai opresc, cu un efort
disperat mi-am relaxat întregul corp ca şi cum aş fi murit. Gardianul
care-mi stătea pe cap simţind relaxarea, le zise în şoaptă
celorlalţi:
-A murit. Nu mai loviţi.
Au mai lovit ei de câteva ori, apoi s-au ridicat de pe mine.
Veni politrucul Vişinescu şi, lovindu-mă cu cizma
peste picioare, îmi zise:
-Scoală, banditule!
Dar eu nu m-am sculat. Atunci gardianul care îmi stătuse pe
cap se apleacă înspre urechea mea şi-mi şopteşte încet de
tot:
-Scoală băiete că ăştia te omoară.
Această şoaptă mi se păru atât de blândă,
încât în acel moment valora cât glasul mamei mele când mă alinta ca să
adorm şi m-am ridicat încet, mai mult cu ajutorul lui, căci îmi
ziceam în sinea mea: dacă aceştia observă că mai am puţină
tărie în mine, sunt capabili să mă bată până mi-o
zdrobesc pe toată.
Care cum scăpa de bătaie trebuia să treacă
printr-un "tunel" format din mai mulţi caralii de-o parte şi
de alta, toţi cu pari în mână, care loveau cu toată tăria,
la-ntâmplare, care pe unde nimerea. Rostul acestor lovituri era în primul rând
umilirea la care eram supuşi şi numai în al doilea rând avea rol de
tortură.
Eu mergeam prefăcându-mă pe jumătate mort, dus de
braţ de acel gardian care-mi şoptise la ureche să mă scol.
Pe sub ochelari am observat cum gardianul care mă ducea făcu
semn celorlalţi care aşteptau să nu mă lovească, dar
eu credeam că mă va lăsa din mână şi voi fi lovit şi
mai tare, astfel că instinctul de apărare iar prinse curaj şi
forţă, fiind gata de fugă. Dar gardianul fu corect şi nu
m-a lăsat din mână.
Am fost dus din nou la "neagra" şi a trebuit să
mă dezbrac de izmene şi cămaşă şi numai gol puşcă
să intru în acea cameră. La
Am fost ultimul care am intrat. Ceilalţi urlau şi
blestemau în gura mare. Am început şi eu să urlu şi să-i
blestem pe călăi. Căpitanul Prelingeanu a muşcat din murdăria
ce ne înconjura, de durere, iar ofiţerului care mă înfruntase cu
treburile de pe front, i-am plătit-o, zicându-i şi întrebându-l dacă
aşa a fost şi pe front ca aici. Gemu, scrâşnind din dinţi, şi
nu mi-a răspuns.
Dintre toţi cei de faţă, eu şi cu Nicu
Bardac am fost cei mai rezistenţi şi ne-am văitat cel mai puţin,
deşi eram cei mai tineri.
* Un fenomen ciudat mi s-a întâmplat în timpul bătăii.
Aveam impresia -atunci când primeam loviturile- că sufletul
din mine iese tot până la gură şi apoi e tras de un cauciuc
înapoi -şi tot aşa până la ultima lovitură.
În groaznicele condiţii în care stăteam nu se mai
putea rezista multă vreme. Moartea ne adulmeca pe aproape. Dar spre
norocul nostru, la miezul nopţii, ni se deschise
Un gardian mergea în faţă cu un felinar, iar altul în
spate cu alt felinar ; astfel încadraţi am intrat în cameră unde aşteptau
cei 60 de oameni, căci în total eram 70 de persoane.
Cel care a întocmit lista cu noi a fost turnătorul Vlădescu,
un ţigan tovarăş de luptă cu Gheorghe Gheorghiu- Dej şi,
în primă fază, se lăuda că ar fi fost şi el prin
comitetul central al partidului comunist. Avea pretenţia că-i mai
capabil decât Gheorghiu-Dej, numai că, descoperit c-a dat informaţii
fostei siguranţe, a ajuns la Jilava unde şi-a găsit sfârşitul.
Eram la Jilava în închisoare imediat după sosirea lui
Maromet, pe la începutul anului 1949.
În cameră, majoritatea era formată din tineri elevi şi
studenţi, făcând parte din "Frăţiile de cruce",
ceilalţi deţinuţi - constituind minoritatea- erau, câţiva
ofiţeri de jandarmi, alte cadre militare, funcţionari şi o
organizaţie sionistă de evrei.
Şeful sioniştilor era Eduard Kaner, de meserie avocat.
Bărbat solid, frumos şi foarte deştept. Mai era şi
un pianist pe nume Berstein David, cu care mă împrietenisem la cataramă
şi toată ziua, de dimineaţă până seara, discutam numai
şi numai despre artă. Subiectul părea atât de vast, încât ne grăbeam
ca nu cumva să ne apuce punerea în libertate înainte de a-l epuiza.
Numai că bietul Eduard Kaner, om mult mai solid decât toţi
ceilalţi se topea văzând cu ochii şi ajunsese să se poată
cu greu ridica din pat. Cu fiecare zi care trecea, minutarul ceasului din urmă
parcă îl auzeam bătând din depărtare şi tot mai tare.
Nu era glumă. Omul dăduse într-o distrofie năruitoare
şi putea uşor să contracteze o boală de plămâni şi
să moară rapid, sau să mai întârzie puţin şi să
moară din alte motive, la baza cărora era foamea cea cruntă.
Toată lumea mă alesese pe mine şef de cameră,
astfel că luându-mă în serios, l-am sfătuit pe Kaner să iasă
la raport la comandantul Maromet.
Spre a evita o stâlcire în bătăi -pentru inviorarea
funcţiilor vitale- l-am sfătuit să spună, primul lucru, că
este evreu şi numai apoi să ceară regim îmbunătăţit
sau trimiterea la infirmerie.
Zis şi făcut. Nu era de aşteptat ci, când
deschise gardianul
Sosi Maromet cu ciomagul lui noduros la subţioară şi
cu vreo câţiva haldăi după dânsul.
-Ci-i-ne-i a-acela ca-a-re vrea ra-a-port?
-Eu, domnu` comandant.
-Ce-e vrei ba-anditu-u-le!?
-Să trăiti, domnu` comandant, eu sunt evreu şi am
stat în lagărul de la Auschwitz şi iată că am scăpat
cu viaţă, dar de aici de la comunişti nu scap. Îsi desfăcu
cămaşa, arătându-şi coastele mari ce puteau fi numărate
chiar şi din ochi şi pielea ce le acoperea semănând mai mult cu
o pieliţă-ntinsă şi gata de rupt.
Maromet se uită crunt la el, întrebându-l ce-i cere.
-Să fiu dus la infirmerie sau să-mi daţi un regim
de refacere.
Maromet se scărpină puţin după ureche ca să-i
vină o inspiraţie cât mai mişelească cu putinţă,
îşi pipăi instinctiv ciomagul, dar renunţă la el şi-i
zise stropşindu-se:
-Stii ce?! Te bag în p. mă-tii de bandit! Făcu
stângamprejur şi ieşi afară cu toată
Era un câştig, care consta din faptul că a scăpat
neciomăgit. De regulă, în Jilava acelor vremuri unicul medic adevărat
era Maromet şi singurul medicament -ciomagul. Te bătea atâta până
ce singur recunoşteai că eşti sănătos tun.
Ce să facem cu Kaner, care trebuia neapărat salvat?!
Îmi veni o idee să apelez la toată lumea şi să
recurgem la un act creştinesc de salvare a omului.
-Fraţilor, -le zisei eu mai mult în şoaptă
celorlalţi- eu zic că n-ar fi rău ca din suplimentele ce la
primim în fiecare zi, lui Kaner să-i facem o raţie zilnică şi
astfel se va reface. Că el nu suferă de nimic decât de foame. E dublu
de voinic decât noi ceilalţi şi mai bărbat ca noi, fiind şi
mai în vârstă.
Toţi au fost de acord.
Raţia de mâncare, spre a fi distribuită egal,
polonicul se dădea ras, apoi ce rămânea, fiind tot raţia noastră,
se redistribuia ca un fel de supliment.
Pentru asta am instituit un fel de tichet, astfel ca fiecăruia
să-i vină o dată rândul. La fasole separat, la arpacaş
separat. Acolo conta chiar şi o porţie de mâncare. În felul acesta
noi cedam unul din suplimente. Pe când nouă ne venea rândul la 7-8 zile,
Kaner lua în fiecare zi.
Vreo trei-patru zile lucrurile au mers bine, dar apoi se ridică
unul -un plutonier de jandarmi pe nume Ciacu- şi zise:
-Să ştiţi că n-am de gând să hrănesc
jidanii. În 1940, când aţi avut puterea în mână, trebuia să-i
omorâţi pe toţi şi să scăpăm de ei.
S-au mai ridicat câţiva susţinând aceeaşi idee şi
astfel toată acţiunea noastră de salvare a lui Kaner de la
moarte a fost compromisă.
La rândul său Kaner a luat cuvântul şi zise:
-Eu multumesc legionarilor pentru polonicul de mâncare pe care
mi l-au dat şi vă mulţumesc şi vouă românilor şi
creştinilor pentru că mi l-aţi luat. Apoi se întinse pe pat tăcut
şi abătut.
Mişelia tamburului n-am putut-o suporta noi cei tineri şi
ne-am îneverşunat şi mai mult ca să-l salvăm pe Kaner, a cărei
scurtă cuvântare ne-a intrat la suflet.
Cum să facem spre a nu ne defavoriza prea mult pe noi, căci
foamea era crâncenă? Ne chinuia pe toţi grozav, dar ne-nfrânam din
toate puterile, găsindu-ne tot alte preocupări decât gândul sau vorba
despre mâncare.
În cameră erau şi alţi oameni mai vârstnici care
sufereau de diferite afecţiuni, pentru care anumite părţi de
mâncare nu le priau şi aceasta era aruncată la tinetă. Aşa
că i-am luat cu frumosul pe aceştia, rugându-i să nu arunce
mâncarea. Mai veneau şi noi arestaţi care până se obişnuiau
cu lăturile închisorii nu le mâncau. Am intervenit şi la unul din aceştia
şi la alţii care au urmat după el, să strângem toată
această mâncare şi să i-o dăm lui Kaner, a cărui
singură afecţiune era epuizarea fizică din cauza înfometării.
Cum asta n-a fost suficient, am dat noi, tinerii, fiecare câte o lingură
rasă de mâncare, umplându-i în fiecare zi lui Kaner câte o gamelă
plină şi, în două luni de zile, omul a fost pus pe picioare,
parcă atunci îl arestase, vesel şi cu chef de vorbă.
Ne-am despărţit apoi, urându-ne din suflet libertate
cât mai grabnică. Dar n-a fost să fie.
Nu l-am mai întâlnit de atunci, deşi aş fi vrut. Am
prins doar un svon că ar fi fost pus în libertate la intervenţia
statului evreu. Dacă-i adevărat sau nu, asta n-am de unde să o ştiu,
şi nici să verific la timpul potrivit nu am putut. De-acum e prea
târziu. Mă îndoiesc că e printre cei vii. Că dacă ar trăi,
ar trebui să fie cam aproape de nouăzeci de ani.
În vremea aceea -mai dincoace- prin anul 1953, după ce am
fost dus la anchetă în legătură cu procesul lui şurcanu, stăteam
într-o cameră cu mai mulţi, dar nu chiar atât de înghesuiţi ca-n
prima perioadă a marei terori.
Trebuia să fac ceva. Ceva cât de puţin, căci nu
puteam sta locului.
Există o metodă de a desena, cu succes, pe sticlă
(respectiv pe geam), ungând cu săpun geamul şi presărând putin
DDT ( praf cu care se dădea prin cameră împotriva ploşnitelor).
Apoi cu un pai scos din rogojină făceam diferite figuri de oameni, căci
modele aveam destule în cameră.
La mulţi le era frică să pozeze ca nu cumva să
fie bănuiţi pentru aceasta, dar s-au găsit destui care să o
facă.
Într-o zi, pândindu-mă, caraliul m-a prins tocmai când
lucram la un portret al unuia din cameră.
Deschise
-Ce faci acolo, banditule?
-Ce să fac? - desenez.
-Ce-i aia?
-Nişte portrete. Chiar oamenii ăştia din cameră.
-Nu cumva să le ştergi, c-ai încurcat-o cu mine,
banditule!
-Nu le şterg, domnu` plutonier.
Peste câteva minute se prezintă acelaşi plutonier însoţit
de ajutorul lui Maromet, un ofiţer pe nume Ivanca.
Acesta nu era un om sănătos la minte (cum, de altfel,
nici unul nu era), de meserie croitor, din comuna Jilava, ajuns pe post de ofiţer
la închisoarea Jilava ; devenise unul din cei mai crunţi bătăuşi.
Niciodată nu te privea în ochi. Umbla cu capul plecat
într-o parte, privindu-te mai mult pe sub gene.
-Care-i ăla? zise către caraliu.
M-am prezentat imediat, recunoscând că eu le-am făcut.
-De ce ai desenat, banditule?
-Păi, n-am avut ce să fac şi am desenat.
-Nu cumva să le ştergi, banditule, că te omor în
bătaie!
-Am înţeles, domnule ofiţer.
După câteva minute se auziră paşi mai mulţi
de cizme tropăind pe coridorul boltit al puşcăriei, iar
_Care-i banditul acela?
-Eu, să trăiţi.
Era Vişinescu, locţiitorul politic, având în spate mai
mulţi gardieni.
-Tu, mă banditule?! (Mă cunoştea de client
vechi). Iar nu-ţi vezi de treabă? Nu cumva să le ştergi, că
ai încurcat-o!
-Nu, să trăIţi, n-am să le şterg.
Mai trecură câteva minute şi din nou se auzi tropăit
de turmă drăcească, care se apropia de celula noastră.
-Care-i banditul ăla?
-Eu, să trăIţi, domnule comandant.
Privi portretele care se cunoşteau bine de tot şi
puteau usor a fi identificate, care pe ce deţinut din cameră
reprezintă.
-Cine-i ăsta?
-Asta-i dânsul, şi-l arătai pe unul care-mi pozase.
Şi acesta tremura mai abitir ca mine, căci nu era
deloc glumă, deşi teroarea cea mare se mai potolise.
-Dar ăsta cine-i?
-Asta-i el. Şi-l arătai pe celălalt care-mi
pozase.
Privea ticălosul şi compara să se convingă
dacă într-adevăr pe ăsta-l desenasem.
Norocul meu că desenele toate erau reuşite şi semănau
cu modelele de parc-ar fi fost fotografii bine făcute, altfel o încurcam,
că n-a rămas nici măcar un singur portret să nu fie bine
studiat şi comparat cu colegul care a pozat.
-Ce meserie ai, banditule?
-Am fost elev la şcoala de arte şi mă pricep la
desenat.
Apoi, stând câteva clipe să gândască sau să
scornească vreo ticăloşie din mintea lui cea neagră, îmi
zise: -Nu cumva ăştia-s sfinţi din aceia de ai vosrti?
-Nu, domnu` comandant. Şi mai prinseră curaj şi
ceilalţi şi începură să-l asigure că nu sunt nici un
fel de sfinţi reprezentaţi acolo în desene, ci-s capetele lor, a celor
care au pozat.
-Ce condamnare ai?
-Cincisprezece ani.
-Şterge-le şi să nu mai desenezi, banditule!
Ne-am înteles?
-Am înţeles, domnule comandant.
Astfel am scăpat fără să-mi facă nimic.
Altă dată pentru asemenea faptă, dacă scăpam
viu în urma bătăii ce aş fi primit-o, ar fi fost o adevărată
performanţă, dacă nu chiar o minune nemaipomenită.
DUPA MARTURIA LUI PUIU ATANASIU privitor la înscenările judiciare din anul 1958.
Toţi tiranii lumii acesteia, toţi asupritorii, au
menajat mai mult sau mai puţin pe cântăreţii popoarelor. Excepţie
de la această regulă fac tiranii care au mâncat pâinea cea albă şi
scumpă a acestei ţări.
Regimul generalului Aantonescu l-a vârât în puşcărie
pe marele poet Radu Demetrescu Gyr.
De ce??
Pentru a-şi satisface ambiţiile cazone de "mare
salvator" al patriei. Generalul nu suporta să simtă pe cineva că-i
stă în faţă.
La concursul pentru locul cel din frunte, un poet cu făptura
umilă ca cea a lui Radu Gyr va sta totdeauna în faţa unui trufaş
general. Aceasta -fără onoruri dinainte organizate sau fanfare cu
steaguri în frunte ce bat pasul în ritmul tobelor asurzitoare-.
Regimul generalului a inventat cea mai josnică umilinţă
pentru tineretul făcând parte din Mişcarea Legionară:
"Reabilitarea" post-mortem pe frontul de răsărit
în linia întâia, de unde se ştie că puţini scapă vii sau
întregi! Ba a mai inventat o mişelie în plus faţă de câte au
fost cunoscute până la data aceea:
Legionarii de frunte, expres nominalizaţi, trebuia să
fie împuşcaţi pe la spate de către chiar fraţii lor în
timpul luptelor.
...
Trimis pe frontul de răsărit, Radu Demetrescu Gyr a
fost rănit şi invalidat încă la începutul luptelor.
A fost însoţit spre casă de un soldat. Un fel de
excortă "specială". Ostaşului i s-au dat instrucţiuni
să prindă ocazia "că vrea să fugă" şi să-l
împuşte pe la spate.
Tânărul soldat -om cu frica lui Dumnezeu- proaspăt scăpat
din marele măcel, nu s-a pretat la o asemenea manevră diavolească.
...
A stat în închisoare până în anul 1954-1955, când, cu
ocazia unei perioade de "dezgheţ" politic a fost pus în
libertate.
Atotputernicul Gheorghiu-Dej s-a aplecat la rugămintea preşedintelui
Indiei ca să-l elibereze.
Mircea Eliade a fost cel care a intervenit la preşedintele
Indiei, iar acesta -în continuare- la dictatorul României.
Din puşcărie, poetul a fost dus direct la spitalul
"Caritas" pentru refacere, apoi lăsat liber în voia soartei!
Această perioadă de libertate a durat până
aproximativ prin luna februarie 1958, când a fost din nou arestat.
...
De data aceasta oculta comunistă l-a introdus pe Radu Gyr
într-o înscenare judiciară mârşavă şi i-a aplicat un regim
de exterminare lentă plină de sadism.
Diavolii regimului comunist ţineau neapărat să
compenseze perioada cât nu l-au avut pe poet direct în ghiare.
Oculta securisto-comunistă -în înscenarea imaginată- a
plăzmuit o gogoaşă mai mare decât un munte:
Mai întâi securiştii au operat toate mutaţiile, au înfăptuit
toate manipulările -multe inimaginabile-,abia apoi au trecut la arestări
şi punerea în scenă a murdăriei închipuite de mintea lor bolnavă
şi îngreunată de multă ură şi mişelie.
Au procedat ca plugarul ce-şi pregăteşte ogorul
de toamnă pentru însămânţarea de primăvară.
Se aseamănă această înscenare cu un munte uriaş
de ghiaţă (iceberg) ce pluteşte dinspre miazănoapte spre
apele calde, învăluit în ceaţa rece.
Pentru a întelege întreaga înscenare judiciară în care a
fost implicat poetul, voi prezenta mai întâi persoanele cele mai importante pe
care securitatea comunistă le-a folosit. Pe umerii acestora oculta a clădit
întreg eşafodajul înscenârii.
Primul personaj este doctorul Aurel Marin din Bucureşti
-specialist O.R.L.- un adevărat savant în materie, recunoscut pe plan
internaţional.
Aurel Marin -în timpul studenţiei- a făcut şi el
parte din organizaţiile legionare de tineret ale studenţilor.
După instaurarea regimului comunist în România şi-a
dat seama dincotro bate vântul.
A fost un om practic şi bine informat. N-a mizat şi nu
s-a legănat în "vise dulci". Şi-a dat seama că robia
comunistă va fi de lungă durată. A intuit uneltirile ocultei ce şi-a
propus distrugerea spiritualităţii creştine şi naţionale
a neamului nostru şi a celorlalte neamuri căzute în ghearele
comunismului.
...
Aurel Marin s-a prezentat în faţa camarazilor săi
zicându-le:
-Fraţilor, eu mă retrag din Legiune.
Nu văd în viitorul apropiat nici o şansă de mai
bine. Nu văd posibilitatea de a-mi continua cercetările de
specialitate decât încadrându-mă în programul regimului comunist.
...
Astfel, Aurel Marin s-a despărţit onorabil de foştii
săi camarazi.
În faţa autorităţilor comuniste şi-a făcut
o autobiografie sinceră în care şi-a recunoscut întreg trecutul său
legionar.
Apoi s-a înscris în partidul comunist -calitate fără
de care nu ar fi putut să-şi continue cercetările ştiinţifice.
Al doilea personaj este Puiu Atanasiu. Avocat de meserie. În
Legiune avea grad, sau prefect legionar.
Trimis pe frontul de răsărit a căzut prizonier.
Alături de alţi camarazi de arme a refuzat să se încadreze în
diviziile procomuniste. Din contra, împreună cu alţi ostaşi din
armata română căzuţi în ghearele bolşevicilor, a organizat
diferite acţiuni de protest contra samavolniciilor săvârşite de
bolşevici împotriva prizonierilor români.
Pentru acest motiv -împreună cu alţii- a fost ţinut
în prizonierat până în anul 1948.
Abia în anul 1948 a fost eliberat din lagărele ruseşti.
Predat autorităţilor române, acestea l-au internat
într-un lagăr pe întinsul canalului Dunăre-Marea Neagră cu regim
de deţinut politic.
Abia în anul 1954 a fost pus în libertate.
După punerea în libertate, Puiu Atanasiu, împreună cu
un alt camarad, -tot legionar-, pe nume Bărbulescu, a preluat un chioşc
de ziare şi tutun pe Calea Victoriei în Bucureşti.
* Al treilea personaj a fost unul pe nume LUCUşA.
Lucuţa era inginer şef la uzinele "9 Mai"
din Bucureşti. Nu era legionar. A fost -în schimb- camarad de arme cu Puiu
Atanasiu pe frontul de răsărit şi în continuare prizonier prin
lagărele din URSS.
În perioada 1954-1956 chiar conducerea partidului comunist a dat
"indicaţii" verbale, recomandând directorilor de întreprinderi să
angajeze şi oameni cu dosarul "deochiat". Să mai
"închidă ochii" la trecutul politic.
Economia era în vertiginoasă derivă tocmai din cauza
lipsei de oameni competenţi în posturile cheie. Aceste posturi cheie erau
ocupate de diferiţi indivizi adunaţi de prin sanţurile
mahalalelor bucureştene.
Aşa s-a ajuns la dublarea posturilor împortante.
Lichelele deţineau puterea şi avantajele personale,
iar oamenii capabili şi competenţi erau cu munca şi răspunderea.
* 40 Puiu Atanasiu a aflat -într-o bună zi-
că poetul Radu Gyr trăia în crunte lipsuri materiale. A mai aflat că,
făcându-ise rău într-o staţie de tramvai, a căzut leşinat
pe peron.
Acest lucru nu l-a lăsat indiferent. Cu orice preţ
trebuia să-i sară în ajutor.
Îl cunoştea bine pe doctorul Aurel Marin. Îi cunoştea
temperamentul şi şcoala la care îşi făcuse educaţia.
Chiar dacă doctorul a părăsit Legiunea, soarta unui om de talia
poetului Radu Gyr nu putea să-l lase nepăsător şi surd la
"geamătul" de disperare.
Raţionamentul lui Puiu Atanasiu a fost corect.
Doctorul Aurel Marin ajunsese un renumit specialist O.R.L.,
având venituri băneşti uriaşe faţă de ceilalţi
camarazi ai săi -oropsiţi de regimul comunist.
Puiu Atanasiu i-a scris câteva rânduri doctorului, rugându-l să-l
ajute pe poet.
Scrisoarea, şi mai pe urmă ajutorul bănesc de la
doctor, s-a făcut printr-o persoană interpusă pe nume Manolescu.
Trebuia ferit doctorul de contactul direct cu poetul ( O
asemenea faptă constitia "crima" de "ajutor legionar"
din punct de vedere comunist ).
... * Doctorul Aurel Marin a fost trimis (de către
conducerea ţării) să participe la un congres al medicilor, care
se ţinea la
Cum era de aşteptat, Aurel Marin a fost primit cu multă
căldură de diaspora românească. A fost invitat la diferite
"cercuri" ale diasporei -toţi fiind curioşi să afle
din gura lui noutăţile din
Majoritatea zdrobitoare a celor care l-au primit la
Agenşii securităţii au urmărit pe savant pe
tot traseul său, înregistrând ce vorbeşte -şi mai ales- cu cine
vorbeşte.
La aceste discuţii a fost evitată enunţarea terorii
la care este supusă populaţia ţării. Discuţiile s-au
limitat doar la subiecte nevinovate ce nu puteau constitui acuze la persoana
doctorului Aurel Marin.
Diaspora cunoştea prea bine situaţia din
Totuşi, aceştia nu cunoşteau perfect mecanismele
oculte ale securităţii.
Diaspora nu şi-a imaginat că securitatea poate să
fabuleze, să inventeze "discuţii", "comploturi"
ce nimănui nu i-au trecut vreodată prin minte.
...
* La Patriarhia din Bucureşti funcţiona o grupare
mistică numită (de securitate) "RUGUL APRINS", al cărui
motor era poetul SANDU TUDOR.
Scopul acestei grupări era menţinerea trează a
spiritualităţii româneşti în acele vremuri de cercetare satanică
a neamului nostru.
Diferite opere literare ale talentelor din elita românească
au fost înregistrate pe bandă magnetică spre conservare pentru generaţiile
ce vin.
Printre acestea erau şi multe poezii ale lui Radu Gyr
reproduse de însuşi glasul poetului.
Una din cele mai importante poezii a fost "Ridică-te
Gheorghe, ridică-te Ioane!".
...
* Anii 1955-1956 au fost ani de uşoară destindere. S-a
operat o slăbire perceptibilă a "şurubului".
S-a dat o mică graţiere pentru deţinuţii
politici cu condamnări până la 5 ani. S-au desfiinţat provizoriu
pedepsele "administrative" date după bunul plac al securităţii,
regimul comunist a mai dat puţină atenţie şi intelectualităţii.
În Capitală şi în marile oraşe de provincie s-au
format timide cercuri intelectuale, unde se discuta orice, mai puţin
politica partidului comunist.
Aşa arăta partea văzută a
"icebergului" ce plutea încet spre oceanele mai calde.
Revoluţia din Ungaria a demonstrat comuniştilor că
regimul impus de Moscova n-are şanse de supravieţuire decât în condiţii
de teroare maximă. Întocmai ca în URSS.
S-a trecut la pregătirea ultimului asalt.
Mecanismele ruginite ale mişeliilor au fost unse cu vaselină
multă şi apoi puse toate odată în funcţiune.
Urma aducea la ieslea lui satan a ţărănimii prin
totala ei jefuire.
Această operaţiune implica:
-Acţiuni de forţă ; -Arestarea în masă a
fruntaşilor ţărănimii ; -Întemniţarea persoanelor cu
influenţă în mase şi cei cunoscuţi a avea experienţă
în lupta antibolşevică ; -Şantaje de proporţii.
-Crearea unei atmosfere de spaimă şi nesiguranţă.
Trupele ruseşti s-au retras dincolo de
Urma să fie găsită şi ultima
"necunoscută" a ecuaţiei.
Această "necunoscută" trebuia să fie
neaparat un "comandament legionar" cu multe ramificaţii -ca o
pânză de păianjen- ce ar cuprinde întreaga
Pentru toate acestea era nevoie de o fantezie în exces.
Fantezie exista. Minţile securiştilor deversau de
atâta plin de fantezie.
Mai era nevoie şi de un sprijin extern. Exista şi
acesta.
La răsărit tunurile ruseşti cu ţevile ţintind
spre noi.
Din apus se auzea refrenul "adio şi n-am
cuvinte". Un fel de "pa şi pusi". Din întreagă această
orhestră se distingeau cu claritate vioara întâi aparţinând Statelor
Unite ale Americii.
Deci, nici o sansă din nici o parte.
Aşa erau mânaţi din urmă de ciobanii revoluţiei
ca o turmă jalnică de oi ce merg spre abator pentru tăiere.
...
* Iată acum şi compoziţia "marelui"
comandament legionar imaginat de oculta comunistă:
Securitatea a fixat ca şef al "comandamentului"
pe legionarul BARBULESCU -vânzătorul de la chioşcul de ziare şi ţigări
din Calea Victoriei.
L-au arestat.
A început tortura spre a-l face să recunoască
"crima" de a fi comandantul suprem al complotului legionar
antistatal. La a doua serie de torturi la care a fost supus, Bărbulescu a
încetat din viaţă.
Cât zel şi barbarie a pus securitatea în anchetă,
omorându-l pe om numai la a doua serie de cazne!!
Nu-i nimic. Ancheta merge înainte!
Comandant suprem va fi următorul în ordine, adică
avocatul Puiu Atanasiu, ortacul lui Bărbulescu. Doar au lucrat împreună
la acelaşi chioşc de ziare şi tutun, între pereţii căruia
se ascundea marele "comandament legionar" din România?!
Deci, din punct de vedere
"tactic","strategic" şi "militar" exista un
comandant suprem în persoana lui Puiu Atanasiu.
Puiu Atanasiu -colac peste pupăză- fiind şi
avocat de meserie- "ştia" şi "învârtea" pe
"nevinovata securitate",aşa, "pe vârful degetelor". Se
potrivea.
Marele "comandament legionar" inventat de securitate
trebuia să aibă şi un "şef spiritual".
Cine să fie? Cine să fie?!
L-au găsit: Este Radu Demetrescu Gyr. Doar el este autorul
poemului "Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane!
Intre timp securitatea a pus mâna şi pe pelicula de la
"Rugul aprins". Exista de acum şi o probă materială grăitoare.
O revoluţie legionară din interior nu era de conceput
(pentru securitate) fără legături cu comandamentele legionare
din străinătate în fruntea cărora se găsea Horia Sima.
Nimic mai simplu.
N-a fost trimis în străinătate doctorul Aurel Marin ca
"să aducă ordine" şi planuri de la Horia Sima??
N-a luat acesta legătura cu toate anexele comandamentului
legionar de la Paris??
Ce a căutat Aurel Marin la Congresul Medicilor?…
Participarea doctorului Aurel Marin la Congres a fost doar "o mască",
un pretext. In dosul acestei forme nevinovate se ascundea punerea la cale a
"loviturii armate" de tip "legionaro-fascist"!
Iată-l pe bietul doctor pus "călare pe băţ"
În calitate de "curier" al "fantasticului" comandament
legionar care urma să dea semnalul revoluţiei la Bucureşti.
* In timpul procesului -la interogatoriu- doctorul Aurel Marin a
spus adevărul aşa cum a fost: Că întâlnirile cu membrii
diasporei n-au avut nimic politic în ele.
Numai că nu declaraţiile din faţa instanţei
au fost luate în considerare, ci acelea de la dosar care au fost smulse de
securitate prin torturi, şantaj sau ameninţări.
Se pare că doctorul Aurel Marin n-a fost torturat. Şi-a
dat seama că nu există nici o scăpare. Până la urmă
tot va trebui să accepte sub tortură declaraţiile ticluite.
Astfel a semnat toate declaraţiile aşa cum le-a ticluit securitatea
ca să iasă "pasienţa".
În manipularea şi înşelătoria făcută de
securitate doctorul Aurel Marin trebuia să aibă calitatea de martor.
Nu s-au putut abţine şi l-au inculpat şi pe
dânsul, potcovindu-l cu 25 de ani muncă silnică.
Lovitura de stat imaginată de securitate era armată.
Deci, trebuia să se dovedească existenţa armelor.
Ori securiştii n-au reuşit să dovedească nici măcar
existenţa unor pistoale cu dopuri sau cu apă.
Au rezolvat şi această "spinoasă"
problemă:
L-au bătut pe bietul inginer Lucuţa până ce
acesta a recunoscut că are un depozit de armament la marginea satului unde
s-a născut.
Zeci de maşini încărcate cu securişti s-au
deplasat la faţa locului. Au scormonit pământul, prefăcându-se a
fi plini de emoţia celor ce vor găsi.
Bineînţeles- nu s-a găsit nimic.
Nu contează că n-au găsit nimic.
Contează că există la dosar o declaraţie în
care se pomeneşte de existenţa unui depozit de armament.
Mai ştii? Poate că între timp alţi "bandiţi"
au mutat depozitul în altă parte!
Orice persoană care numai a dat bună ziua lui Puiu
Atanasiu a fost botezată de către securitate cu denumirea de "şef
al comandamentului regional"! În cel mai bun caz era etichetat drept "curier"
al unui "comandament" ce urma să fie inventat ulterior.
În cadrul acestui păienjeniş imaginat de securitate au
fost agăţate fel de fel de "comandamente" legionare,
constituind punctele centrale ale marilor înscenări din anul 1958.
Au mai existat şi mici grupuri disparate de intelectuali
care au făcut de toate în viaţa lor în afară de politică.
Au existat oameni condamnaţi chiar şi individual:
-Unii pentru că în timpul revoltei de la Budapesta au fost
prea bine-dispuşi ; -Alţii pentru că erau prea grăbiţi
la mers pe drum.
-Alţii că au privit chiorâş la portretele marilor
dascăli!.
-Şi câte şi mai câte astfel de "crime"
inadmisibile într-un regim "umanitar " comunist.
Ariergarda arestaţilor o formau MARTORII LUI IEHOVA ca
reprezentanţi ai sectelor interzise.
Din "comandamentul central legionar" imaginat de
securitate mai făceau parte şi:
Ibrăileanu, vechi legionar ; Rică Zamfiroiu -profesor
de istorie. Legionar.
Nichi Groza -legionar şi acesta.
Procesul s-a judecat.
Sentinta a fost următoarea:
-RADU DEMETRESCU GYR: condamnat la moarte ; -PUIU ATANASIU:
condamnat la moarte ; -IBRAILEANU...: condamnat la moarte ; -LUCUşA...:
condamnat la moarte ; -RICA ZAMFIROIU: condamnat la moarte ; -AUREL MARIN:
condamnat la 25 de ani muncă silnică.
Nemernicii au implicat-o în proces şi pe fiica lui Rică
Zamfiroiu, pe nume Rodica Zamfiroiu, pe care au condamnat-o la 15 ani muncă
silnică.
...
La recurs toate condamnările la moarte au fost comutate în
muncă silnică pe viaţă.
Rezultatul recursului n-a fost comunicat condamnaţilor.
Aceştia au fost ţinuţi -în continuare- în
camerele osândiţilor la moarte care aveau un regim special:
-condamnatii erau legaţi cu lanţuri grele la picioare
; 47 -s-a aplicat un crunt regim de batjocură şi teroare
din partea gardienilor.
Gardienii care-i păzeau au fost special selecţionati
din rândurile celor mai proşti şi fără suflet.
Securitatea -care-i dirija pe gardieni- urmărea din umbră
efectul distructiv şi de uzură a forţelor psihice ale deţinuţilor.
Situaţia aceasta de spaimă, că la fiecare răsucire
a cheii în broască ar fi momentul decisiv al execuţiei a durat un an
de zile...
Abia apoi li s-a comunicat condamnaţilor comutarea pedepsei
din condamnare la moarte, la muncă silnică pe viaţă şi
li s-au tăiat lanţurile de la picioare.
În continuare, Radu Demetrescu Gyr a fost ţinut într-un
crunt regim ce alterna între viaţă şi moarte.
Când administraţia constata că este aproape de moarte,
poetul era dus la spitalul închisorii Aiud pentru revigorare.
După ce se mai întrema puţin era din nou supus
regimului de exterminare.
Iată cum "experienţa
Aşa a durat teroarea împotriva poetului cu tot felul de
"şocuri" tip "Macarenco" până în anul 1962, când
i-a pregătit ultima lovitură:
"Dacă nu cedează şi nu se leapădă
de trecutul său legionar, îi vor aresta soţia şi fiica".
Marele poet păstra pentru soţia şi fiica sa
Monica (Luminiţa) un adevărat cult plin de duioşie şi
dragoste familială.
Ultima lovitură bine calculată şi îndelung dospită
în minţile satanice ale mişeilor -a avut un efect maxim:
Poetul a cedat!
În privinţa doctorului Aurel Marin se ştie că
acesta a funcţionat la spitalul penitenciarului Aiud ca medic-deţinut
până prin anul 1960-1961, când a fost pus în libertate.
A fost repus în aceeaşi situaţie ca înainte de
arestare.
Cu o mică deosebire: de acum doctorul Aurel Marin era însoţit
peste tot, ca o umbră, de către o femeie care îi era asistentă.
Într-o bună zi, a căzut jos şi a murit.
Persoane mai apropiate doctorului presupun că moartea n-a
fost naturală. Că ar fi vorba de un asasinat.
Asistenta care l-a însoţit peste tot pe doctor ar fi fost o
agentă în slujba securităţii, a cărei misiune a fost ca să-l
asasineze pe doctor.
Această variantă despre soarta doctorului Aurel Marin
poate fi adevărată sau poate fi numai o fabulaţie creată
-pe drept- de minţile oamenilor ce trăiesc într-o veşnică
teroare, suspectaţi şi suspectând la rândul lor pe călăi.
...
În ce mă priveşte pe mine, cred că a fost vorba
de un asasinat. Din postura în care se găsea doctorul, cunoştea prea
multe. De aceea el trebuia să moară.
Şi alţii cunoşteau multe. Dar nu erau în postura
doctorului. Pe aceştia oculta comunistă i-a lăsat să moară
în paturile lor.
Dacă zici "iadul pe pământ" nici atunci n-ai
spus suficient ca să exprimi ce a însemnat închisoarea
Din cercetările făcute până în prezent rezultă
că această nimicire a tineretului român a fost proiectată ca un
"plan strategic" cu mult înaintea marilor arestări din anul
1948. Ea a fost proiectată la Moscova de NKVD şi încurajată de
alte cercuri oculte internaţionale.
Metoda de lucru s-a bazat pe rezultatele experienţelor făcute
în Uniunea Sovietică de schimbare a reflexelor condiţionate şi
de formare a altora decât cele dobândite prin educaţie de până atunci
( hipnoza prin teroare ; vezi procesul mareşalului Tuhacevski).
Deţinutul era supus unor torturi inimaginabile în celula în
care îşi executa pedeapsa, zi şi noapte, până la limita vieţii.
Când se observa că victima poate să moară era din
nou readusă la viaţă, iar tortura se repeta de la capăt.
Tortura dura atâta până când victima din erou devenea mişel.
Din credincios - necredincios ; până când din chinuit
devenea el însuşi torţionar. Toţi centrii nervoşi îşi
schimbaseră atitudinea, devenind exact invers de cum fuseseră înainte
; din anticomunist convins devenind comunişti convinşi Nu era posibil
nici un fel de simulacru. Cea mai mică ezitare era pedepsită cu
trecerea din nou prin toate fazele torturilor destinate celor nereeducaţi.
S-au folosit metode de şoc, care aveau darul, pe lângă
tortură, să distrugă şi latura afectivă a sufletului
uman încă din prima clipă.
Nu fac aici nici un comentariu al evenimentelor.
Cititorul se va convinge singur din lectura mărturiilor
care sunt scrise.
Această acţiune a fost pusă în practică de
un student pe nume Eugen şurcanu, comunist infiltrat în închisoare prin
înscenarea unui proces de "omisiune de denunţ" şi condamnat
la 7 ani de închisoare corecţională. Condamnarea lui şurcanu na
fost decât un alibi, care a îmbrăcat un lup în blană de oaie spre a
fi introdus în staul ca să sfâşie toată turma. A reuşit să
sfâşie şi a reuşit să-şi ia şi răsplata în
faţa plutonului de execuţie, căci aşa ştiu comuniştii
să-i răsplătească pe cei care-i servesc cu mult zel.
MARTURIA
LUI GHEORGHE SUROIU privitor la începutul "reeducării" la
închisoarea
La începutul anului 1949, după ce fusesem judecaţi şi
condamnaţi, am plecat de la închisoarea Jilava la închisoarea
În această cameră eram încarceraţi toţi
absolvenţii anului 4 al facultăţii de medicină din Bucureşti,
care fusesem implicaţi în lupta anti-comunistă. Îmi amintesc doar
câteva nume: Nuti Pătrăşcanu, Alego Popescu, Borcea, şi aşa
mai departe până la numărul de 20.
N-aveam un regim sever, ba chiar pot zice că era destul de
lejer faţă de anchetele dure prin care trecusem şi faţă
de năduful suportat la Jilava.
Noi cei din această celulă, făceam cu rândul şi
pe plantoanele, întreţinând curăţenia pe coridoare şi
servind mâncarea la deţinuţi. Gardienii erau toleranţi, mai
puteam să ne strecurăm dintr-o celulă în alta şi astfel să
cunoaştem şi pe alţi camarazi mai proaspăt arestaţi şi
condamnaţi şi odată cu aceasta şi ultimele noutăţi.
Pe data de 19 aprilie 1949 veni şi primul lot de suceveni.
Habar n-aveam ce gândesc aceştia sau cum sunt ei organizaţi.
Ne-am strecurat în celula lor şi ei într-a noastră şi discutam
prieteneşte şi sincer tot ce ştiam.
Mă întreba şurcanu pe mine: Mă, voi vă menţineti
pe poziţie?
-Se poate? îi răspundeam eu, ce oameni am fi dacă după
câteva luni de puşcărie am deveni fricoşi şi trădători?
M-a întrebat cine-i şeful, care-s cei de care ascultă
masa de deţinuţi: îl interesa numai oamenii bravi, iar eu i le 53
spuneam
pe toate, mereu pe cele care le socoteam drepte şi adevărate, departe
de mine vreo bănuială de mişeliile ce zac în sufletul acestui
om.
După vreo zece zile de asemenea iscodeli, dintr-odată
gardianii au închis celulele, instituind un regim extrem de sever, de o stricteţe
maximă. N-am mai fost scoşi pe coridor să mai facem serviciul de
plantoane, în schimb acest lucru a fost preluat de şurcanu şi cei de
la celula numărul 6.
Hârdăul cu mâncarea se ducea prima dată în celula lor,
unde aceştia alegeau ce era mai bun, pe săturate, şi numai apoi
împărţeau ce mai rămânea la celelalte celule.
Acest lucru a durat până aproximativ la 15 mai 1949, când
-la un moment dat- gardianul deschide
Noii venişi au lăsat bagajele jos, iar şurcanu -
hodoronc-tronc- începu să ne ţină un discurs cam în felul următor:
-Noi suntem veniţi de la
Cine-s de acord cu acest punct de vedere să treacă
acum lângă noi!
Stupoare pe toţi cei douăzeci. Începeam să înţeleg
toate mişmaşurile făcute de administraţie pentru a pregăti
clipa aceasta. Dar încă înţelegeam prea puţine.
Bineînţeles că nimeni dintre noi nu a trecut alături
de el, ba un oltean mai curajos din fundul camerei i-a răspuns clar că
nu trecem.
Atunci cei sase, ca la o comandă, au scos din bagaje cozi
de mătură, dinainte pregătite, şi au început să ne
lovească fără milă sau ruşine.
Răbdam şi încasam lovituri nemiloase. Ne-ar fi fost
mai uşor să contraatacăm şi să-i anihilăm, căci
eram de trei ori pe atâţia şi aveam avantajul moral de luptători
anticomunişti, faţă 54 de câţiva
mişei şi trădători. Dar, antecedentele proaspete de
colaborare ale acestor ticăloşi cu administraţia, sau mai
binezis, administraţia care acţiona prin intermediul lor, ne-a
inhibat toate forţele încât în afară de o apărare pe care o face
un copil când tatăl său îi aplică o corecţie după
zicala biblică: "nuiaua este ruptă din rai", altceva nu am
făcut.
Cam după o oră de butucire a noastră au obosit şi
şurcanu s-a repezit la
Pe loc
Ia cuvântul şurcanu:
-Domnule director, noi suntem o serie de studenţi care am
renunţat la toate concepţiile obscurantiste misticolegionare,
burgheze şi de altă natură şi vrem să ne reeducăm
spre a fi de folos societăţii, dar legionarii au sărit pe noi să
ne omoare!
Directorul Dumitrescu îsi compuse atunci o figură plină
de agresivitate, inhalând aer cât mai mult în piept ca să zică ceva
împotriva noastră.
Atunci am luat cuvântul eu, zicându-i directorului:
-Domnule comandant, în aceste condiţii care au apărut
astăzi, noi nu suntem siguri pe vieţile noastre.
-Ce măăă, nu mai sunteti siguri pe vieţile
voastre?!
Şi începu să mă lovească cu acea stinghie de
lemn până a obosit, iar noi toţi -şi mai ales eu- simţeam că
suntem pierduţi.
Nu a permis niciunuia din cei ciomăgiţi să ia
cuvântul, ci după ce a terminat de a mă bate ne zise la toţi:
-Să nu mai aud nimic! Toată lumea face ce zic aceşti
oameni cinstiţi care au lepădat banditismul şi sunt pe drumul
cel bun!
A făcut stânga-mprejur, lăsându-ne pe mâna fiarelor.
Nu mai era nimic de făcut decât de răbdat. Dar nici
unul nu şi-a dat seama de ce urmează, căci dacă am fi ştiut
riscam moartea care ar fi fost cu mult mai simplă şi mai puţin
dureroasă.
După ieşirea directorului din cameră, şurcanu,
privindu-ne crunt şi cu o ură nemaiîntâlnită la cineva în
priviri, ne porunci să luăm poziţia chinuitoare la marginea
patului cu mâinile întinse, cu privire ţintă într-un punct fix, fără
să avem voie a privi în dreapta sau stânga, apoi, pe rând, am trecut la
autodemascare.
Victima trebuia să stea în poziţie de drepţi şi
să răspundă la întrebările puse de şurcanu, acesta era
bine informat de conţinutul dosarului şi de atitudinea avută de
victimă după arestare şi condamnare. Cea mai mică
nesinceritate în această demascare era pedepsită pe loc.
Studentul era dezbrăcat în pielea goală, întins pe jos
şi bătut până la leşin în faţa celorlalţi, care
asistau neputincioşi şi îngroziti la toată grozăvia ce se
dezlănţuise.
N-a fost unul care să scape netorturat şi mulţi
dintre noi treceau de mai multe ori la rând prin faza torturii.
După ce-ţi făceai autodemascarea, care consta nu
numai din propriile fapte ce nu le-ai declarat la securitate, ci şi
împotriva colegilor de şcoală, vecini, rude ; chiar şi împotriva
gardienilor sau alt personal din închisoare mai omenos şi toate acestea se
verificau prin ceilalţi torturaţi ; iar cea mai mică nepotrivire
era crunt pedepsită.
Aceasta a fost faza verbală, după ce a urmat faza
scrisă ; dar numai după ce erai considerat vidat de tot ce ai în
tine.
Aşa a arătat faza întâia care a durat câteva săptămâni
fără întrerupere zi şi noapte şi simţeam cum ne
pierdem, cu toate că încă mai aveam putere, dar nu puteam aprecia câtă,
căci torturile neîntrerupte ne copleşeau cu totul.
Primul pe care l-am văzut căzând şi trecând de
partea torţionarilor a fost Nuti Pătrăşcanu, paharul pentru
colectat otrava suferinţei se vede că i-a fost mai mic decât al
celorlalţi şi ajunsese să se umple şi să deverseze. Nu
ne dădeam seama dacă Nuti Pătrăşcanu a trecut de
partea lor pentru a se salva pe sine şi pe alţii, sau că, părăsindu-l
puterile, noile reflexe condiţionate au pus stăpânire totală pe
el.
Multe aş mai avea de spus din această primă fază
a disperării, dar mă simt copleşit atât de amintirea lor, cât şi
de atacurile otrăvite cu care neocomuniştii ne asaltează acum pe
un câmp pustiu ; când oameni care-şi zic intelectuali se mulţumesc,
susţinându-le, cu cunoştinţele dobândite în şcoala generală
dintr-un manual unic de istorie, autor avându-l pe un oarecare Roller.
Deci, începutul "reeducării"
a pornit cu şase inşi în fruntea cărora s-a găsit şurcanu.
Pe măsură ce creierele
erau "spălate", cu oamenii compromişi şi transformaţi
în fiare, şurcanu şi-a mărit echipa de roboţi. Aceştia
executau orice ordin cu o fidelitate de neimaginat. Numărul roboţilor
creştea cu fiecare tânăr care se prăbuşea.
În mod sigur, pe lângă cei şase
care au efectuat primul atac au mai existat încă pe atâţia introduşi
prin diferite camere ca delatori pentru "pregătirea terenului".
Orice deconspirare a acestei acţiuni
era pedepsită cu torturi mortale. Torturile se executau în faţa
celorlalţi care asistau îngroziţi şi neputincioşi.
În acea perioadă, mulţi
au fost omorâţi în torturi.
Aşa se explică existenţa
unui număr destul de mare de reeducaţi în atacul săvârşit
de şurcanu pe data de 6 decembrie 1949 (Sfântul Nicolae) într-o cameră
mare de pe secţia "corecţie".
Aşa se explică cel de
al doilea atac -şi cel mai feroceexecutat la data de 25 decembrie 1949 în camera
" 4 spital " împotriva căpeteniilor studenţimii.
Cei agresaţi la acea dată
au fost vreo 20 de inşi.
Agresori -încă odată pe
atâţia sau chiar de trei contra unu.
Deci, aproximativ 40 sau 60.
Majoritatea dintre aceştia
au fost introduşi cu mult înainte în cameră pentru ca fiecare dintre
ei să-şi repereze cu precizie victima pe care o va ataca.
Metoda aceasta a constituit
"ARMA NOUA" pe care comunismul a introdus-o în luptă. Această
"armă" a făcut ravagii. Procedeul a fost importat cu numele
său propriu:
"Metoda demascărilor".(Şi
a intrat în dotarea securităţii sub numele de "Ancheta perpetuă"
).
Metoda a fost bine experimentată
în Uniunea Sovietică -de unde a fost importată-, dar a fost aplicată
la
În Uniunea Sovietică -se
zice- că a fost aplicată deţinuţilor de drept comun.
Nu mă îndoiesc de aceasta.
Dar, sunt cu atât mai mult
convins că a fost aplicată şi deţinuţilor politici.
Zeci de milioane de robi
constituiau deţinuţii politici.
În Uniunea Sovietică, oameni
bravi erau transformaţi în "mieluşei" în cel mult o noapte
sau două de tortură. La
Explicatia e simplă:
În Uniunea Sovietică n-a
existat o "Legiune" disciplinată care să ştie ce vrea!
N-au existat tineri creştini
care să se fi pregătit anticipat pentru a rezista la prigoană.
Vai nouă, românilor!.
Ne-am imaginat toate supliciile
posibile în frunte cu cel al morţii prin împuşcare, dar, supliciul
reeducării n-a fost intuit de nimeni.
Această organizaţie a fost iniţiată de mine şi
unul pe nume Radu Mitescu.
Radu Mitescu era şeful lotului. În timp ce eram urmăriţi
de securitate, acesta a reuşit să se sustragă arestării,
astfel am rămas eu şeful lotului.
Denumirea organizaţiei: "Mişcarea Tineretului
Regalist", am dat-o astfel pentru că aşa am crezut noi că
putem mai bine să concretizăm lupta anticomunistă.
În ziua de 4 noiembrie 1949 am fost judecaţi şi depuşi
la penitenciarul Jilava, unde am suportat un regim de înfometare crâncenă.
Pe data de 29 decembrie 1949, un număr de 16-17 persoane
-care erau studenţi- am fost transferaţi la penitenciarul
Încă de la Jilava, securitatea a avut grijă să
lanseze zvonul că studenţii vor fi adunaţi toţi în
penitenciarul Piteşti, unde li se va aplica un tratament "preferenţial",
în sensul că vor avea cărţi de citit, pachete, legături cu
familiile prin vorbitoare, etc.
Studenţii şi elevii vor fi privilegiaţi, deoarece
din punctul de vedere al regimului comunist aceste două categorii de deţinuţi
erau elemente tinere şi "recuperabile".
La închisoarea
Nu departe de acea cameră era şi baia cu duşuri a
închisorii. Când eram scoşi la baie, gardianul ne zicea:
-După ce terminaţi să mă anunţaţi
ca să deschid
Ziceam între noi că se confirmă zvonurile auzite la
Jilava despre
Lângă camera de baie era un cântar zecimal pentru cântărit
alimentele. Noi ne-am cântărit la intrarea sau la ieşirea din baie.
La înăltimea mea de 1,80 m. cântăream 45 de kilograme.
Abia atunci mi-am explicat ameţelile ce le aveam când mă ridicam din
poziţia culcat. Toţi arătam la fel. Eram adevărate stafii
venite din lumea cealaltă.
În acea cameră am stat exact o lună de zile. Pe data
de 20 ianuarie 1950, gardianul a zis să ne facem bagajele şi cu ele
în mână am fost conduşi la camera " 4 spital" de la etajul
I.
-şurcanule. Uite, ţi-am adus noi oaspeţi.
şurcanu, în calitate de şef de cameră, se prefăcu
a fi foarte binevoitor şi cu o voce blândă ne-a zis:
-Măi băieţi, acum ocupaţi şi voi locurile
ce le găsiţi libere. Ştiţi voi cum e când vii mai pe urmă,
ocupi ce este liber.
Locurile libere în cameră erau răsfirate printre
ceilalţi pe care i-am găsit acolo. Nu s-a brodit nici măcar doi
dintre noi să fim unul lângă altul.
Cum eu am intrat ultimul în cameră am găsit doar un
singur loc liber -penultimul de lângă
-Pot să stau aici, domnu` şurcanu?
-Da, aşează-te acolo, a răspuns şurcanu cu o
voce ce trăda multă bunăvoinţă.
Primele zile la camera " 4 spital " au fost de
relaxare.
Băştinaşii acestei camere ne-au provocat la discuţii:
De unde venim? Pentru ce am fost arestaţi? Cine a rămas nearestat?.
Toate aceste întrebări -ba unele total neobişnuitemi-
au dat de bănuit că aici e ceva necurat şi am devenit
circumspect.
Bogdanovici încerca să-mi sugereze grozăvia care ne aşteaptă.
Voiam să descifrez şi să tălmăcesc cele zise de dânsul
în şoaptă, dar n-am reuşit să pricep aproape nimic.
O dată, în timpul mesei, când toţi erau atenţi la
mâncare, Bogdanovici mi-a şoptit:
-"Fii atent ce vorbeşti, că se vor întâmpla nişte
lucruri"..
Din acel moment am fost şi mai precaut, dar eram departe de
a bănui ce mă aştepta.
Cu toţii simţeam că ceva planează deasupra
noastră, ceva nedefinit.
Îmi aminteam că în timp ce eram încă în carantină
în camera de la subsol -în ziua de Crăciun- am auzit nişte ţipete
de om torturat. Parcă acele ţipete veneau din partea aceasta a
închisorii unde ne găseam noi acum. Adică de la camera "4
spital".
După trei-patru zile, şurcanu a schimbat foaia bunăvoinţei
şi a strigat autoritar la noi:
-Toată lumea drepţi! Nu mişcă nimeni! Toată
lumea trece în faţa mea!
Eu stăteam liniştit pe pat, nu puteam să-mi
imaginez că această poruncă mi se adresează şi mie.
-Banditule, tu nu te scoli?
M-am ridicat imediat de pe pat trecând la rând. Începea să
intre frica în mine, căci am observat legăturile cordiale care
existau între şurcanu şi gardieni. Ba chiar de supunere a gardienilor
în faţa lui şurcanu. Vorbele lui Bogdanovici abia acum începeau să
aibă înteles.
şurcanu începu următorul discurs -aproximativ-:
-Trebuie să ştiti că viitorul omenirii este
comunismul.
Clasa muncitoare ne hrăneşte pe noi "bandiţii"
pe gratis.
Muncitorii care trudesc din greu ne dau de mâncare nouă, la
niste trântori, care, în loc să fim alături de întreg poporul 63
muncitor,
ne-am arătat colţii şi am luptat împotriva clasei muncitoare.
Până aici a fost! Colţii vor fi rupţi, cu sau fără
voia voastră. De aici nu scapă nimeni fără să-şi
fi lepădat definitiv toate concepţiile legionaro-fascisto-burgheze,
etc.şi fără să declare tot ce n-a declarat la ancheta
securităţii.
Zadarnică a fost toată prudenţa mea de a nu scăpa
vreo vorbă necugetată, că năpasta totuşi m-a ajuns.
La un semn făcut de şurcanu, ajutoarele lui -cei peste
treizeci de locatari ai camerei- au scos de sub rogojini, de sub saltele,
ciomege, capete de priciuri, bucăţi de cabluri groase şi
elastice... şi începură să ne lovească. În cap, peste
picioare, peste faţă. Nu conta că loviturile puteau fi mortale.
N-am trecut la contraatac, ci ne-am apărat numai de
lovituri pe cât a fost posibil. Ne dădeam seama că treaba-i organizată
şi dirijată din umbră de securitate.
A durat această bătaie cam peste o oră.
Echipa de bătăuşi a fost aranjată de către
şurcanu pe două rânduri. Noi, ceilalţi, trebuia să trecem
printre rânduri sub ploaia de lovituri ale torţionarilor.
Acela dintre noi care a încercat cea mai mică opoziţie
sau protest în faţa acestei samavolnicii, era trântit la podea şi bătut
individual de câte trei-patru torţionari pe unde se nimerea.
A durat această bătaie vreo trei ore până ce torţionarii
au obosit de atâta "trudă" ce au depus schingiuindu-ne.
Am fost din nou rânduiţi cu toţii într-un flanc cu faţa
la torţionari. În fruntea lor se afla şurcanu.
şurcanu a întrebat pe unul din lotul meu:
-Cine e şeful lotului?
-Măruţă, răspunse acesta arătându-mă
pe mine.
Apoi şurcanu mi se adresă mie:
-Ia cârpeşte-le câte o
-Cum să-i pălmuiesc, domnu` şurcanu, când ei îmi
sunt prieteni?
-Fu... Dum... Paştele...Lasă că le dau eu să
vezi şi tu cum se loveşte.
Văzându-i trupul vânjos şi mâna puternică, arătând
mai mult a labă de urs, l-am oprit zicând:
-Lăsaţi, domnu` şurcanu, le dau eu câte una.
Am tras câte o
-Fu...Dum...mă-tii de bandit. Ia vino încoace să-ţi
arăt eu cum se dau palmele.
Zicând aceasta îmi trânti fulgerător o
N-a fost de-ajuns atâta, ci m-a prins cu mâna stângă şi
îmi trânti un pumn în piept. Am căzut cu coastele pe marginea patului care
n-avea etaj, fracturându-mi toate coastele de pe partea dreaptă. Apoi a sărit
ca o fiară asupra mea, începând să mă lovească şi să
mă calce în picioare.
În zadar mă călca în picioare, că eu nu am mai
simţit nimic. Am leşinat de durere.
Când m-am trezit din leşin, unul din torţionari mă
doftoricea. Acela era Nuti Pătrăşcanu care făcea pe
doctorul, fiind unul din bătăuşii de frunte.
A reuşit să-mi potrivească mâna la loc, dar mâna
dreaptă, care era fracturată, s-a umflat îngrozitor.
Întreaga doftoriceală mi-a făcut-o Nuti Pătrăşcanu
şi cu asta am rămas până la capăt, vindecându-mă fără
nici o altă asistenţă medicală.
Am avut noroc cu loviturile grave de la început, căci am
fost lăsat în pace un timp. şurcanu se ocupa de torturarea celorlalţi
camarazi ai mei fără întrerupere.
Pentru mine a rămas doar poziţia fixă la marginea
patului -chin destul de mare şi acesta, dar era floare la ureche faţă
de chinurile prin care treceau ceilalţi.
Din când în când, şurcanu, scrâşnind din dinţi,
se adresa lui Bogdanovici, care nu se putea ridica din pat:
-Mă, tu, prietenul meu cel mai bun, de mâna mea ai să
mori! Şi se repezea la el, lovindu-l, aşa culcat cum era şi în
imposibilitate de a mai face vreo mişcare.
Cum patul meu era chiar lipit de al lui Bogdanovici, simţeam
dinspre el o duhoare de urină şi de hoit în descompunere. Nu putea să
se dea jos din pat, se urina pe el.
Cu toate acestea nu scotea nici un geamăt, nu schiţa
nici un semn de durere. Durerile acestui om trebuiau să fie groaznice, căci,
o dată s-a întors puţin în pat sub pătura sură şi aspră
unde zăcea în pielea goală.
Fesele şi pulpele picioarelor păreau o carne tocată
- parcă terfelită prin gunoaie. Aveam impresia că el a fost bătut
cu o scândură prevăzută anume cu cuie încârligate. Numai aşa
puteam să-mi explic halul în care era.
Într-o dimineaţă am încercat discret pe sub pătură
să-l mişc, dar trupul îi era rece.
După numărătoare a fost pus într-o pătură
şi scos afară pe coridor.
Dacă moartea lui a fost reală sau numai aparentă,
asta n-am de unde s-o ştiu.
La sosirea lotului meu în camera " 4 spital ",
supliciul lui Bogdanovici era încheiat. Loviturile ce i le mai dădea şurcanu
din când în când erau fără efect. Lovea ca într-un sac.
Bogdanovici nu schiţa nici un gest de apărare sau
durere.
După vreo 12 zile de la sosirea noastră în camera
" 4 spital " am fost scoşi
Aranjamentul pentru baie l-a făcut însuşi şurcanu.
În faţă mergea un torţionar "reeducat". După el
tot câte o victimă şi câte un torţionar. În prima serie erau 12
victime şi 13 torţionari.
Printre cei care au plecat în prima serie a fost şi Gigi Vătăşoiu
-student şi coleg de an cu mine. Eu am rămas în seria următoare.
Se pornea din cameră în rând câte unul şi în pas alergător.
Auzeam încă tropotele celor care se depărtau, când
deodată am auzit un ţipăt şi apoi cineva a strigat cu glas
tare:
Mă, ce faci?..Înapoi!
I-am văzut pe toţi venind înapoi şi luându-şi
locul în poziţie fixă pe paturi. Dintre ei lipsea Gigi Vătăşoiu.
La scurt timp după aceasta am auzit bocănituri pe
coridor, ca un fel de activitate de lucru. Nu mi-am putut da seama despre ce
poate fi vorba.
Pe golul scărilor era deja montată plasa de sârmă.
Acesta era singurul loc pe unde era posibilă o sinucidere,
aruncându-te cu capul în jos.
Abia târziu de tot am aflat că Gigi Vătăşoiu
s-a aruncat cu capul în jos pe acest gol, murind pe loc.
( Este de remarcat că doar
cu câteva luni mai înainte s-a sinucis în acelaşi mod, dar la capătul
opus al penitenciarului, studentul Şerban Gheorghe -vezi "Memorialul
ororii", ed.Vremea, Bucureşti 1995, pg.698 ).
Gigi Vătăşoiu, încă liber fiind, ne-a spus-o
tuturor, că în caz de arestare şi torturare, el se va sinucide. Se
vede că a avut curajul să se ţină de cuvânt.
Acest eveniment despre care nimeni n-a suflat o vorbă
atunci pe loc, a fost urmat de cea mai minuţioasă percheziţie ce
mi-a fost dat s-o suport în închisoare. Percheziţia a fost efectuată
de însuşi şurcanu şi de roboţii lui.
Era pe la sfârşitul lunii februarie 1950, când într-o zi a
fost introdus în cameră un tânăr student cu faţă de copil.
Să fi avut vârsta de 19-20 de ani. Numele lui: Niţă Cornel.
A fost direct introdus în "focurile reeducării",
adică în torturi cumplite alături de noi ceilalţi.
Toată noaptea am petrecut-o în torturi groaznice aplicate
de însuşi şurcanu sau echipa sa de peste treizeci de torţionari,
toţi cu creierele "spălate" şi transformaţi în
roboţi docili, fără voinţă şi iniţiativă
decât acea impusă de şurcanu.
Pardoseala era stropită cu sânge, hainele celor torturaţi
- la fel.
A trecut ora deschiderii, s-a servit terciul şi am fost
obligaţi să stăm cu mâinile în buzunar, cu privirea fixă la
bec, fără să facem nici cea mai mică mişcare în
dreapta sau în stânga.
şurcanu a ieşit din cameră, dar peste un minut
sau două a reintrat ca o furtună:
-Măi, fiţi atenţi. Avem control. Când strig drepţi,
toată lumea se va ridica în picioare.
După câteva minute, primul gardian deschide
N-a terminat bine de zis că
Pe individul civil din frunte, ce se vedea că e şeful
"delegaţiei", l-am recunoscut imediat după figură (căci
făcea parte din biroul politic al comitetului central al partidului
comunist şi pozele acstora erau atârnate peste tot). Era Iosif Kişinevschi,
de naţionalitate evreu.
Al doilea civil era Alexandru Dumitrescu, al treilea, îmbrăcat
militar, era generalul Nikolschi (Grunberg, de naţionalitate evreu), iar
al doilea îmbrăcat în uniformă era şeful securităţii
din
-Ei, cum e? a pus întrebarea batjocoritor Iosif Kişinevschi.
În clipa aceea studentul cel tânăr adus în cameră abia
cu o zi înainte ţâşni din locul său de lângă prici şi
zise lui Iosif Kişinevschi:
Sunt deţinutul Niţă Cornel. Cum să fie? nu
vedeţi şi dumneavoastră? Şi arată cu mâna spre ceilalţi.
Suntem torturaţi.
Abia atunci am îndrăznit să privesc la figurile celor
torturaţi. Erau pur şi simplu desfiguraţi. Feţele
tumefiate, ochii umflaţi şi negri de lovituri. Unora le mai curgea
încă sânge din gură. Era un tablou înspăimântător. Şi
eu am fost torturat.
Probabil arătam la fel cu ceilalţi.
-Ce, te plângi că sunteti bătuţi? Asta nu-i
nimic. Aţi fost aduşi aici ca să fiţi omorâti! Să ziceţi
"merci" de regimul "uman" pe care vi-l aplicăm! Zicând
aceasta, au făcut cu toţii stânga-mprejur şi au ieşit grăbiţi
din cameră pentru a evita orice replică a celor torturaţi.
Am rămas cu toţii înmărmuriţi de răspunsul
primit şi "figurile " făcute de aceşti inspectori.
Spaima celor torturaţi a atins cota maximă.
Nu mai aveam cui să ne plângem. Simţeam că suntem
pierduţi.
şurcanu a închis liniştit
-Să te dezbraci imediat!
Astfel bietul Niţă s-a dezbrăcat în pielea goală.
A fost legat cu mâinile la spate de doi din roboţii lui şurcanu.
Între mâini fu introdus un par gros ca să reziste şi cei doi l-au
ridicat la înălţimea priciului de la etaj până a rămas aşa
spânzurat în cea mai dureroasă poziţie.
A luat apoi şurcanu o bâtă mai groasă (cam cât
mâna mea) şi începu să-l lovească pe Niţă.
Apoi adresându-ni-se nouă celorlalţi -care priveam
îngroziţi- ne-a zis:
Iată ce o să păţească acel care va mai
îndrăzni să iasă la raport.
Bestia de şurcanu îl lovea cu parul peste faţă cu
o ferocitate crescândă.
La fiecare lovitură peste obraz capul îi era zvârlit în
dreapta sau în stânga având impresia că gâtul secat de carne se va rupe şi
va zbura cât colo, rostogolindu-se.
Am auzit cum la o lovitură mai puternică oasele
faciale i-au fost zdrobite. Am sesizat un sunet stins şi surd ca sfărâmarea
unei coji de nucă subţire. La altă lovitură i-au sărit
mai mulţi dinţi din gură.
Ochii i-au sângerat holbaţi gata să iasă din
orbite, cu groaza şi spaima tipărită în ei.
Începu să vomite cu chiaguri de sânge şi o picătură
de sânge i se prelingea din ureche.
Nu-mi pot da seama cât a durat supliciul acestui martir căci
fiecare clipă părea o veşnicie.
La un moment dat a scăpat capul în jos, dând semnal de
moarte.
Chiar şi astfel cu capul bălăgănind fără
viaţă l-a mai lovit de câteva ori până când unul din cei ce-l ţineau
spânzurat, îi zise lui şurcanu:
-A murit.
-Dă-l în p... mă-sii! Ce-i dacă a murit? Cu un
legionar mai puţin.
Trupul fără viaţă şi faţa aceea
gingaşă de copil zdrobită înspăimântător. Sânge cu
carne amestecat zăceau acum în mijlocul camerei. Dar pofta de tortură
a lui şurcanu încă nu se potolise ci privea ca o fiară în dreapta
şi stânga gata să sfâşie şi pe alţii.
Aduceţi o pătură!
Pe loc au adus o pătură în care au înfăşurat
cadavrul şi astfel l-au scos afară pe coridor de unde l-au luat
gardienii să-l ducă mai departe.
MARTURIA
LUI TACHE RODAS privitor la închisoarea
Spre sfârşitul anului 1950 eram încarcerat la închisoarea
Târgşorul Nou cu o condamnare de 5 ani închisoare corecţională.
Pe vremea aceea eram încă elev.
Stăteam într-o cameră numită "izolare"
cu regim de celulă, deoarece alături de alţi elevi am refuzat
"reeducarea".
Eram considerat periculos şi instigator de frunte.
Din cei care eram la izolare -prin luna octombriecolonelul
Sepeanu Tudor a selecţionat pe şapte inşi care am plecat la
canalul Dunăre-Marea Neagră.
Am ajuns la
Eu, Bardac, Bejan, Suciu Aurel şi încă unul.
Am fost transportaţi la Poarta Albă şi introduşi
într-o brigadă de drept comun.
Acolo am stat câteva luni, apoi cu o nouă listă am
fost transportaţi la închisoarea Jilava.
Nu mă puteam nicicum dumiri ce înseamnă acest
transport de la o închisoare la alta din
Cu un nou transport ne-am pomenit la închisoarea
Am auzit eu că la
Pe câţi i-am considerat eu oameni de încredere şi ştiam
că vin de la
Atât de bine au fost dresaţi să simuleze sinceritatea,
încât m-au convins şi i-am crezut. Frica de care erau stăpâniţi
aceştia era perfect mascată. N-am reuşit să sesizez nimic.
Neavând nici un fel de confirmare de la cei pe care i-am
întrebat, nu mi-am făcut eu mari probleme din lucrurile acestea.
Noii veniţi în cameră eram în număr de 11. În
cameră am găsit încă vreo 25 de deţinuţi veterani ai închisorii,
toţi studenţi la diferite facultăţi din
I-am întrebat pe câţiva dintre veterani despre cum merg
lucrurile la această închisoare. Mi-au răspuns că la
În sinea mea -cea naivă- mi-am zis că am nimerit-o
bine la această închisoare.
Cei şase studenţi de la medicină cu care am venit
erau toţi condamnaţi pentru aderenţa la Mişcarea Legionară,
dar nu prea erau ei în temă cu doctrina legionară. Aceştia au
fost mai mult simpatizanţi decât activi sau au contribuit cu ajutoare la
susţinerea organizaţiilor legionare. Ajunşi la închisoarea
Eu, care cunoşteam bine legile şi poruncile date de Căpitanul
Corneliu Zelea Codreanu, cunoşteam pe de rost discursurile sale, circulările,
cântece şi poezii şi atâtea şi atâtea alte lucruri ; pe loc m-am
oferit să-i învăţ, fără să mă feresc de
cineva. Scriam, zgâriind cu un vârf de ac pe coji de săpun, iar studenţii
le memorau cu lăcomie pe toate.
Totuşi un lucru mi se părea curios. De câte ori ieşeam
în curte la plimbare, câte unul sau doi studenţi -veterani ai Piteştiului-
rămâneau în cameră, motivând că nu sunt dispuşi să se
plimbe, iar când noi ne întorceam în cameră, toate foiţele de săpun
erau dispărute. Studenţii rămaşi în cameră motivau că
le-au aruncat la WC ca nu cumva să fie găsite de gardieni. Nu mi-am făcut
eu mari probleme din aceasta, ci le refăceam pe toate la loc.
Aşa au durat lucrurile până în luna martie 1951 în
ziua de Buna Vestire.
În seara zilei de Buna-Vestire, în timp ce noi scoteam tinetele
de murdărie, gardianul ne-a zorit zicându-ne:
-Mai repede! Mai repede, că avem treabă în seara asta!
În sinea mea ziceam că gardianul s-a ţicnit la cap,
deoarece în nici o închisoare nu existau treburi după programul de seamă.
La câteva minute după ce ne-am întors de la WC,
şurcanu a venit direct la mine. M-a prins de gât şi a
început să mă trântească cu capul de paturi.
Cei vreo 25 de studenţi pe care i-am găsit la sosirea
noastră în cameră, au scos de sub rogojini şi de prin bagaje
bâte, împărţindu-se fiecare pe victime -tot câte trei pe unul- şi
au început să ne lovească fără milă. Ne-au măcelărit
-pur şi simplu. Atâta au lovit în noi, până nu ne-am mai putut ridica
de jos. Apoi ne-au dezbrăcat pe toţi în pielea goală şi
ne-au făcut -ei, deţinuţii- cea mai minuţioasă
percheziţie pe care am suportat-o vreodată în închisoare.
Toate hainele noastre le-au făcut grămadă în
mijlocul camerei şI rând pe rând ni s-a dat la fiecare haine dintre
acestea, dar nu pe cele care erau ale noastre, ci aşa cum a vrut şurcanu.
A urmat închiderea.
şurcanu ne-a ameninţat ca nu cumva să scoatem o
vorbă faţă de gardieni de cele ce se întâmplă în cameră,
că în final tot cu el rămânem în cameră şi va fi vai de
pielea noastră Pentru numărătoare, pe noi, cei zdrobiţ şi,
ne-au aranjat în rândul din mijloc. În faţă şi în spate erau
ajutoarele lui şurcanu.
Cu toate acestea, unul pe nume Munteanu, a ţâşnit din
rând, ieşind pe coridor şi raportându-i primului gardian ce se
întâmplă în cameră. Acesta s-a prefăcut că nu-l aude. Apoi
doi gardieni l-au îmbrâncit în cameră de unde a fost preluat de şurcanu
care l-a tras, smucindu-l înspre interior.
Până la stingere a continuat bătaia fără
întrerupere.
Aşa a început reeducarea pentru mine.
-Sub pieptul păros, puţin dezvelit, al lui Turcanu
parcă băteau două inimi în contratimp. Una de fiară feroce şi
alta de mişel fără margini.
Îşi ţinea discursul urlând şi privind direct la
mine.
Simţeam pârjolul otrăvit al acestui suflet negru care
i-a înspăimântat pe toţi. Dumnezeu mi-a trimis mie harul Său,
desfricoşându-mă. De glasul său cutremurător nu simţeam
nici o înfiorare.
-Ce, măi bandiţilor, voi români?! Cine, mă,
Mironovici? Cantacuzino?! Ce-i, mă, cu Nicolina, cu flacăra revoluţiei
anticomuniste?
Veţi muri când vreau eu. Încet, cu linguriţa! Să
vină Horia Sima să-şi vadă eroii! Să vină el, să-i
dau şi lui o sfântă împărtăşanie!
Nici unul nu va scăpa de aici nereeducat. Aşa am hotărât
eu!
Nu voi lăsa pe nici un bandit să înşele clasa
muncitoare.
Dacă asta nu înţelegeţi de bunăvoie, o veţi
face de frica morţii.
Nu puteţi rezista.
De mâinile mele ai să mori, banditule!
Privirea lui şurcanu era aţintită direct asupra
mea, dar Dumnezeu mi-a dat un asemenea curaj, că îl dominam. Eram sigur că
nu va sări la mine să mă ia la palme. Aşa a fost.
-Eu fac cum vreau eu, nu cum vreţi voi. Ce zici,măi
banditule?
Tot mie mi se adresa. Eu tăceam privindu-l ţintă.
Nici dispreţuitor, nici sever, nici răzbunător. Îl priveam -pur şi
simplu-.
-Ce zici, Voinea Octavian, poate cineva să-mi reziste?
Voinea Octavian stătea pe patul de sus în poziţie de
tortură şi părea a fi cel mai zdrobit din toată camera.
-Nu cred că poate cineva să vă reziste
dumneavoastră, domnule şurcanu, pentru că aveţi o metodă
mult mai bună decât securitatea.
-Ai auzit, mă?
Din nou şi-a mutat privirea spre mine.
-Nici pentru el, pentru Voinea Octavian, "reeducarea"
n-a ajuns la capăt, dar îl mai las să se refacă.
Doamne, Dumnezeule! Numai cine n-a cunoscut închisoarea Piteşti
şi n-a trecut prin camera " 4 spital " ca să-l cunoască
pe şurcanu şi pe acoliţii săi dezumanizaţi, numai
acela poate să spună că ar fi putut ca să reziste. În rest
-nimeni.
Absolut nimeni. Nici unul din cei care au gustat această
ciorbă amară nu va spune că se poate rezista.
-Şi -continuă şurcanu, căci se vedea că
are poftă să se prezinte şi să ne arate ce-i poate capul:
-Dacă Hristos ar fi trecut prin mâinile acestea, nu mai
ajungea nici el pe cruce. N-ar fi înviat. N-ar fi fost creştinism această
mare minciună şi toată lumea ar fi trăit în linişte!
(Cititorul poate să constate
singur gradul de demonizare al lui şurcanu. Satanizat până în măduva
oaselor, se credea pe sine un fel de "mesia", că el ar fi
"Alfa şi Omega".
Eu sunt şurcanu! Primul şi ultimul. Nu s-a născut
un altul care să-mi ia locul. Pe mine nu mă poate nimeni minţi,
aşa cum vă mint pe proştii ca voi.
Eu sunt adevărata evanghelie! Eu o scriu acum. Am pe ce o
scrie -pe stârvurile voastre. Ce scriu eu e lucru adevărat, nu basme de
adormit copiii.
Proştilor, Horia Sima îsi pune la încercare adepţii să
vadă cât pot să reziste reeducării. Deci, să vină el,
să vină acum ca să-şi vadă eroii!
Treziţi-vă, bandiţilor, nu mai avem timp de
pierdut!
Zicând acestea a ieşit pe uşă şi ne-a lăsat
pe mâna celorlalţi călăi, de dânsul creaţi, după
chipul şi asemănarea lui.
Toţi erau roboţi cu fantezie şi multă iniţiativă
spre cumplitate.
În fiecare clipă erau gata să-şi întreacă
"maestrul". Cu toate acestea marile mişelii le lăsau pe
seama lui şurcanu, ca să nu-l supere sau să fie bănuiţi
că îşi însuşesc rezultatele negrelor sale trudiri.
Dumnezeu mi-a ascultat ruga şi mi-a dat tărie în faţa
lui şurcanu, conducătorul "reeducării" de la
închisoarea Piteşti şi bestia cea mai feroce din această
închisoare.
Am constatat un lucru interesant: parcă aş fi vrut să
fiu anchetat mai mult de şurcanu, decât de ceilalţi
"reeducati". Pe şurcanu îl dominam, deşi el îmi aplica cele
mai groaznice torturi.
...
-Mă, ori zici ca noi, ori aici îţi va fi sfârşitul.
Şi nu numai să zici, dar să şi faci. De mâine te duci să-l
baţi pe ăla!!
-Eu nu bat pe nimeni, domnu` şurcanu.
-Dacă nu baţi, înseamnă că ai rămas tot
bandit şi-ţi vom aplica în continuare tratamentul de bandit.
Văzând că nu vreau să-mi fac demascarea şi
nici să-i execut porunca de a tortura pe altul, o întoarce, zicându-mi:
-Mă, fu... Dum... mă-tii, eu îţi aduc un popă
ca să te dezlege de jurământ. Spune, mă, pe cine vrei să-ţi
aduc şi pe loc va fi aici.
-N-am nici un jurământ, domnu` şurcanu, şi nici
nu am nimic de spus. Tot ce am avut, am spus la securitate. Printre noi am avut
un turnător care s-a spovedit la securitate, mărturisind tot. Mie nu
mi-a mai rămas nimic de spus. Dacă vreţi eu repet ceea ce am
spus la securitate, dar minciuni nu spun, pentru că tot dumneavoastră
o să mă bateţi pentru aceasta.
-Bine. Rămâi legionar! Ce ai să faci tu singur?! Ai să
te îneci cu bătrânii ăia de la Aiud.
-Ştii ce, mă banditule? Eu văd că tu ai un
legământ depus pe care nu vrei să-l calci. Lasă că-ţi
aduc eu pe cineva care te va dezlega de toate jurămintele şI legămintele.
Dispăru şurcanu din cameră, iar după puţin
timp veni din nou, târându-l după dânsul pe Costache Oprişan -şeful
Frăţiilor de Cruce pe ţară- şi pe Hoinic Dragoş
-o altă personalitate a tineretului legionar.
Ne-a postat pe toţi trei într-un colţ al camerei. Eu
faţă în faţă cu Costache Oprişan şi ceva mai
încolo Hoinic Dragoş. În apropierea noastră stătea un planton
care ne supraveghea.
Fără nici un fel de introducere sau formalităţi,
l-am întrebat pe Costache Oprişan ce ştie despre cei de la Viena rămaşI
în străinătate.
Costache Oprişan -trezit parcă din moarte la viaţă
de această întrebare- începu să-mi şoptească tot ce-şi
amintea.
A luat seamă plantonul că noi discutam cu totul
altceva decât "dezlegarea" de jurăminte şi strigă la şurcanu:
-Domnu` şurcanu, aceştia, în loc să dezlege jurămintele,
fac propagandă legionară.
Ca o furtună s-au năpustit asupra noastră reeducaţii
împreună cu şurcanu. Pe cei doi i-au scos imediat afară din
cameră, iar pe mine m-au legat şi m-au bătut cumplit.
şurcanu a delegat pe alţii să mă ancheteze.
Să strângă şurubul ca să scoată ceva de la mine. Să
mă moaie. Să-mi dilueze tăria şi să devin şi eu
asemenea lor. Dar eu strigam din tot sufletul meu la Sfânta Fecioară
Maria: AJUTA-MA SFANTA FECIOARA SA REZIST. NU MA LASA PRADA CADERII!
In acelaşi timp şi torţionarii îmi ziceau,
batjocorindumă:
-"Tatăl vostru din ceruri vă încearcă, ca să
vadă cât rezistaţi, pentru că are nevoie de voi ".
...
Şi iar apărea şurcanu:
-Cum merge, Costică, Comşa Eronime?
-Am un mare bandit.
-Cine e?
-Rodas Tache.
A făcut semn celor doi să mă abandoneze şi
m-a luat şurcanu în primire:
-Măi bădie, vino la mine. Mă, până acum nu
mi-a rezistat nimeni. Nici Bogdanovici, nici Oprişan, nici Hoinic, nici alţii
care au crezut că pot rezista. Am avut eu grijă să nu le stea
inima şi să fie declaraţi eroi. Tu ce vrei? Crezi că ai să
rezişti?
-Nu-i vorba de rezistenţă, domnu` şurcanu, dar
n-am ce spune.
-Nu despre tine, mă. Despre alţii.
-Pe alţii nu i-am cunoscut, de aceea am primit numai cinci
ani condamnare.
-Da, mă, ai dreptate. Chiar şi eu am primit numai şapte
ani. Vezi, tocmai de aceea acceptă reeducarea şi ajută-mă.
-Asta nu.
-Bandit mincinos, legionar împuţit! Voi aţi ucis evrei
la Ploieşti şi la abator.
-Domnu` şurcanu, eu pe vremea aceea aveam doar şasesprezece
ani şi n-am auzit de asemenea crime şi nici prin ziare nu am citit că
s-ar fi întâmplat asemenea orori. Dacă ziceţi dumneavoastră că
s-ar fi întâmplat cu adevărat, s-ar fi scris. Legionarii erau alungaţi
de la conducerea statului, aşa că orice hulă împotriva lor avea
acces la presă. Aceste calomnii s-au inventat mai târziu.
-Dum... mă-tii! A sărit la mine ca un şarpe ce
atacă fulgerător, prinzându-mă cu mâna de beregată şi
pe loc îmi opri respiraţia. Simţeam că îmi ies ochii din orbite.
Când socotea că sunt aproape pe moarte mă mai lăsa puţin ca
să mai trag puţin aer şi iarăşi mă strângea. A făcut
tot aşa până mi-am pierdut cunoştinţa. Apoi m-a lăsat
ca să-mi revin.
Cu toată grozăvia supliciului la care am fost supus, şurcanu
n-a reuşit să-mi imprime spaima faţă de dânsul. Cred că
dacă Dumnezeu nu-mi dădea acest curaj, m-ar fi omorât aşa cum a
omorât pe atâţia în închisoarea Piteşti.
-Mă, de mâinile mele ai să mori.
-Pot să mor, domnule şurcanu, că şi aşa
nu mai are cine să mă plângă. Vă fac plăcerea de bunăvoie
ca să nu mă omorâţi.
-Aaa, plăcerea?!!
Din cauza unui bandit ca tine, legionar împuţit, care mai
are unele reţineri, nu ne putem noi, ceilalţi, să ne revedem
familiile şi copii.
Mă, eu am nevastă şi o fetiţă care mă
aşteaptă şi ai să te pui tu în cale, un bandit cât un grăunte
de nisip?
În genunchi!
şurcanu împreună cu Juberian au scos din tinetă
două frânghii de cânepă ude cu care au început să mă
croiască peste cap.
Mi s-a părut cea mai groaznică tortură, căci
mi se scuturau creierii în cap.
-Domnilor, nu mai daţi, că înnebunesc!
-Să înnebuneşti!
Mi-am pierdut cunoştinţa şi m-am trezit stropit
cu apă.
Cineva îmi dădea palme peste faţă ca să mă
trezesc.
şurcanu îmi zise:
-Mă banditule. Dacă te mai prefaci că leşini,
te omor!
Veni şi masa de seară. Un calvar din cale afară
de crunt.
Palma îmi era numai băşici de fierbinţeala
gamelei pe care trebuia să o primesc în palma dreaptă. Mâna stângă
trebuia să fie ridicată în sus, la fel şi piciorul stâng, gamela
se primea într-un picior.
După masă, din nou bătaie la tălpi şi
iarăşi fugă pe loc pentru refacerea ţesuturilor zdrobite
ale tălpilor.
După închidere:
-Rodas, treci la program!
Întins pe patul fără saltea, doar pe drugii de fier,
trebuia - a nu ştiu câta oară- să dorm cu faţa în sus şi
cu capul puţin ridicat.
Iarăşi m-am ancorat cu dinţii de reverul hainei,
iar pe frunte îmi curgeau sudori reci. Şi-au făcut sudorile loc pe o
cută a pielii şi de acolo îmi curgeau direct în ochi.
O usturime nemaipomenită mă apuca şi nu aveam cum
să mă frec la ochi. Plantonul îmi urmărea orice mişcare.
În această perioadă grea, am ajuns să nu mă
mai pot ţine pe picioare. Pielea mi s-a încreţit, făcând cute
care nu mai dispăreau. Oriunde apăsam cu degetul, se făcea groapă.
Trupul îmi era umflat (edemizat) de foame şI de suferinţa neîntreruptă
Pe picioare îmi apăruseră câteva buboaie. Buboaiele s-au spart,
formând o emulsie de puroi şi sânge extrem de cleioasă. Izmenele se
lipeau de piele, producându-mi o usturime de nedescris atunci când eram bătut
la tălpi. Cei care mă ţineau nu se cruţau.
Era o durere dublă. Nu ştiam care e cea mai mare:
usturimea pielii lipită de izmene prin puroiul buboaielor
sau loviturile ce la luam la tălpi în număr nelimitat.
Dumnezeule, Dumnezeule, Maică Preacurată, ajutaţi-mă!
Doamne, nu mă lăsa, ajută-mă să trec şi peste
această grea încercare.
Simţeam cum puterile mă părăsesc şi
strigam la Dumnezeu cu disperare:
Ajută-mă, Doamne, şi ţine-mă sănătos,
să nu-mi pierd minţile asemeni roboţilor care mă torturează.
(-N-am reuşit să-i înţeleg -) Îmi dădeam seama că dacă
voi deveni asemenea lor, voi întelege. De acea strigam din toate puterile
sufletului meu ca să mă mântuiască.
Rugăciunea era simplă şi scurtă:
Doamne, miluieşte-mă!
Doamne, adu-ţi aminte de mine!
Preasfântă Fecioară, ocroteşte-mă!
Acestea erau cele trei rugăciuni pe care le-am rostit
neîncetat în timpul torturilor.
Îmi era frică de clipa când îmi voi pierde minţile şi
voi deveni asemenea torţionarilor mei. De aceea şi strigam în gândul
meu cel răvăşit: Doamne, nu mă lăsa! Doamne, nu mă
lăsa!
Cei ce au fost "reeducati" (dezumanizati) şi
transformaţi de acum în roboţi la ordinele lui şurcanu, ne mai ţineau
câte o cuvântare, zicându-mi mie şi celorlalţi torturaţi:
-Şi noi ne-am rugat zi şi noapte lui Dumnezeu ca să
ne mântuiască, dar când ne-am dat seama că adevărata cale este
comunismul, am apucat pe acest drum al adevărului.
Dacă fiecare făceam acest lucru pe când eram liberi,
nu ajungeam aici. Terminam facultăţile şi astăzi eram
cineva.
Noi ne-am luat angajamentul faţă de organele
partidului comunist ca împreună cu domnii ofiţeri să distrugem
Mişcarea Legionară. Ei în afara închisorii, iar noi aici în interior.
Să distrugem şi pe ultimul legionar spre fericirea poporului român şi
al urmaşilor noştri.
"Până la unul o să piară duşmanii
poporului "!
Nu prin forţele proprii am reuşit să rezist timp
de opt luni tuturor încercărilor la camera " 4 spital ".
Nu mă voi lăuda niciodată că prin propria
mea tărie şi iscusinţă am trecut hopul cel greu al terorii
de la închisoarea Piteşti.
Am rezistat pentru că aşa a vrut Dumnezeu. Aşa a
vrut El, Creatorul cerului şi al pământului ca să mai existe
câte unul care să scape nemurdărit din acest groaznic potop al
sufletelor.
În toate anchetele diabolice pe care şurcanu le făcea
asupra mea se întâmpla un lucru deosebit de interesant.
Torturile care mi se aplicau zilnic erau duse până la
limita rezistenţei posibile. Tocmai când ajungeam să nu mai pot, să
le zic: "gata, mă reeduc" ; lovesc şi eu pe alţii, aşa
cum faceţi voi reeducaţii. Exact atunci se oprea tortura şi eram
trimis pe pat "în poziţie" pentru refacere.
Nu o dată mi s-a întâmplat acest lucru, ci de zeci de ori.
În una din zile m-a cuprins o groază extremă că
voi ceda presiunilor şi torturilor. Atunci am decis să mă
sinucid.
Lucrul acesta era greu de făcut. Dacă erai bănuit
de una ca asta, tentativa de sinucidere se pedepsea cu cele mai groaznice
torturi.
De câte ori făceam curăţenie pe sub paturi, am
observat că varul de pe perete la nivelul duşumelei era mai coşcovit.
Răzându-l puţin puteam obţine (în mare grabă)
chiar şi o gamelă de var.
Mi-am zis eu: -Dacă pe acesta îl mănânc tot o dată
precis voi muri.
Cum am fost trimis la curăţenie pe sub paturi, când mă
apropiam de locul vizat de mine şi eram gata să lovesc peretele ca să
răzui varul şI să-l mănânc, tocmai atunci Juberian a dat
ordinul de încetare a lucrului şi a trebuit să mă întorc în mare
grabă la capătul patului. Dumnezeu m-a salvat.
Altă dată mi s-a întâmplat o năstruşnicie cu
efect deosebit de profund asupra tăriei spirituale:
Pe pat stăteau în poziţie de tortură doi camarazi
de ai mei, elevi din Frăţiile de Cruce -Buracu Mihai şi Bejan-
aduşi împreună cu mine de la Târgşor.
Nici aceştia n-au vrut să cedeze presiunilor şi
torturilor.
Încă mai rezistau.
Într-o discuţie dintre Buracu - şurcanu şi
Juberian.
Buracu a răspuns insistenţelor acestora astfel:
-Domnule şurcanu, domnule Juberian, dacă Rodas Tache
merge cu reeducarea, atunci merg şi eu.
-Aaa, va să zică tot Rodas este cu buba! Şi au tăbărât
pe mine, luându-mă la bătaie din nou. Şi nu orice fel de bătaie,
ci una din cele mai crunte.
Afirmaţia lui Buracu a avut asupra mea un efect benefic, încurajator.
În loc să mă descumpănească, să mă deruteze, m-a
întărit şi mai mult.
Eram mulţumit până la fericire că doi copii din
Frăţiile de Cruce au în mine un sprijin spiritual. Că eu
constituesc pentru ei o temelie puternică în care şi-au înfipt rădăcinile
ca să reziste. Am căutat să fiu la înălţimea
momentului.
Fiecare lovitură de ciomag o simţeam ca o plăcere
eroică ce mă apropie de o biruinţă iminentă.
Loviturile primite le simţeam cum simte ostaşul decoraţiile pe
câmpul de luptă pentru merite deosebite.
Când cei doi torţionari au obosit de atâta
"efort" şi au încetat de a mă mai bate, eu m-am simţit
întărit.
Altă dată, după ce am fost groaznic bătut la
tălpi şi la dos, mi-au poruncit să merg la jucat
"sârba" pe sacul cel ud.
Trecând pe lângă cei îngroziţi care stăteau la
colţul "izolării" în poziţie de tortuat, i-am făcut
unuia cu ochiul, schiţând un zâmbet de încurajare. Acela pe loc a ridicat
două degete în sus, zicând:
-Domnule Juberian, Rodas mi-a făcut cu ochiul şi a
râs.
-De asta-mi eşti, banditule? Treci înapoi ca să te fac
eu să-ţi treacă pofta de râs!
În felul acesta am mai luat o porţie de bătaie.
Nu ştiu ce anume s-a întâmplat. Nu pot să-mi explic
fiziologic, deoarece n-am simţit nici un fel de durere. Aveam impresia că
tot trupul îmi este amorţit, ca atunci când primeşti o anestezie
înaintea unei extrageri dentare.
După ce s-a terminat şi cea de-a doua porţie de bătaie,
am mers liniştit la sacul cel ud ca să joc "sârba".
Toate aceste întâmplări şi multe altele, de care nu-mi
mai aduc aminte, au constituit pentru mine momente în care Harul lui Dumnezeu
s-a revărsat asupra mea. Toate au fost rodul strigătele mele la
Dumnezeu pentru îndurare. Aşa că departe de mine orice merit în
rezistenţa pe care am opus-o.
Atâţia alţii au fost mult mai puternici decât mine şi
totuşi au fost zdrobiţi într-un fel sau altul.
Dacă cei luaţi mai la urmă în "focurile
reeducării" nu au lovit pe alţii, aceasta se datorează
faptului că nu mai aveau pe cine să tortureze. Cu toţii erau
dezumanizaţi. Creierele lor cu atâtea virtuţi tari au fost "spălate".
În terenul fertil al celulelor nervoase şurcanu a plantat prostia comunistă.
Această dresură a durat foarte puţin la cei tari.
Ea a început să se destrame încă din Piteşti, imediat ce
lucrurile s-au mai potolit.
De atâtea ori mi-am pus întrebarea: Oare de ce Dumnezeu ne-a
ajutat doar la câţiva să rezistăm până la capăt şi
să supravieţuim (că mulţi au rezistat, dar au murit în
torturi), iar altora mult mai bravi decât noi, nu le-a ajutat?
Întrebarea e foarte veche şi nimeni nu a putut da un răspuns
mulţumitor. Planurile lui Dumnezeu sunt altele decât cele ale oamenilor şi
ele nu pot fi pătrunse.
Am terminat de mâncat ca porcii, cu mâinile la spate şi
capul în gamelă şi încă mai simţeam usturimea terciului
fierbinte care mi-a opărit buzele şi faţa, când Juberian a dat
ordin:
-Acum treceţi la program. La spălat pe sub paturi.
Am intrat rapid cu cârpa sub pat, începând chinuitorul frecat al
pardoselei.
Cu vreo două paturi mai încolo freca Suciu Aurel -un bănăţean-
flăcău brav cu care am venit de la Târgşor. Acesta s-a apropiat
de mine şi mi-a zis:
-Tache, să nu spui nimic!
Eu i-am răspuns:
-Nu le spun nimic, chiar dacă mă omoară.
La un moment dat Juberian a dat ordinul de încetare a corvezii.
Noi ne-am luat fiecare locul în poziţia obligatorie.
Juberian se plimba cu mâinile la spate prin cameră, apoi se
opri dintr-odată şi a pus următoarea întrebare:
-Cine are ceva de spus sau de demascat, să ridice două
degete în sus.
Îl văd pe Suciu că ridică mâna.
( Este posibil ca Suciu -în mod
sincer- să-i fi spus lui Tache, dar luat prin surprindere de întrebarea
lui Juberian, a intrat robotul în funcţiune -respectiv- noile reflexe
condiţionate, create sub imperiul terorii din
Am simţit cum în inimă îmi intră un cui.
Ia spune, Suciule, ce ai de demascat?
-Când măturam pe sub paturi, i-am spus lui Rodas să nu
spună nimic şi el mi-a zis că nu spune de ar fi să-l
omoare.
Pentru mine pericolul era de moarte.
-Nu este adevărat! Am zis că am spus tot şi nu
mai am ce spune.
Juberian a stat în cumpănă. Să mă creadă
sau să nu mă creadă. Dumnezeu a fost alături de mine şi
m-a crezut.
Credinţa în Dumnezeu şi religia creştină era
ţinta loviturilor în închisoarea Piteşti. Aici trebuia să se
producă fisura!
Îmi este groază să repet blasfemiile aduse la adresa
Sfintei Fecioare Maria şi a lui Iisus Hristos.
Dacă vocabularul de ultimă categorie şi cel mai
murdar cu putinţă ar putea fi categorisit pe regiuni, ţări
sau continente, atunci cu siguranţă închisoarea Piteşti s-ar găsi
pe primul loc, mult mai detaşat de toate celelalte. La închisoarea Piteşti
blasfemia împotriva lui Hristos a atins culmea incredibilului.
Sistemul a fost diabolic. Cu tot curajul victimelor, acestea nu
i-au putut rezista.
Cred că nici în Uniunea Sovietică -unde s-au
experimentat pentru prima dată şi de unde a fost importat- n-a putut
avea o aplicaţie atât de feroce ca în România.
Ruşii n-au avut o "Legiune Arhanghelul Mihail" pe
care trebuia să o distrugă. Deci, le-a lipsit obiectul asupra căreia
trebuia să acţioneze.
A venit şi "Săptămâna Mare" a anului
1951. Duminca următoare urma sărbătoarea Învierii Domnului Iisus
Hristos şurcanu ne-a pregătit un program special pentru toată
"Săptămâna Mare". un program ce trebuia să ne
zdruncine definitiv credinţa în Dumnezeu.
Începând de luni, ne-a dezbrăcat pe noi cei consideraţi
"bandiţI" în pielea goală. Ne-a obligat să mergem în
patru labe, în formă de cerc şi să ne lingem în dos reciproc. El
stătea la mijloc cu un ciomag în mână şi lovea crunt pe cel care
nu executa corect această blasfemie. Ceilalţi "reeducaţi"
dezumanizaţi
stăteau pe margini râzând, bătând în palme şi strigând: Hop -
hop! hop - hop! hop - hop!
Executam înfiorat şi plin de groază, rugându-mă:
-Doamne, Dumnezeule, ajută-mă să nu-mi pierd
credinţa în Tine! Hristoase Dumnezeule, ajută-mă să nu mi
se tulbure conştiinţa aşa cum s-a tulburat a celor ce-l aplaudau
pe şurcanu.
Îmi dădeam seama că mâine, când se va scrie istoria,
când se va pomeni despre aceste fapte, nimeni nu-şi va pune întrebarea cum
s-a ajuns la o asemenea situaţie. Se va spune doar ce ai făcut.
Aceasta va însemna o a doua moarte.
O dată ai murit prin "spălarea creierului",
ca urmare a torturilor şi a doua oară ai murit în urma aprecierii
urmaşilor, care nu vor avea capacitatea de a pricepe.
Acest ritual drăcesc era supravegheat şi urmărit
de către ofiţerul politic Iţicovici Marina, pe care l-am
observat pe coridor în preajma uşii, când s-a introdus hârdăul cu
mâncare înăuntru.
În mod special, pentru această ocazie, ofiţerul
politic i-a procurat lui Turcanu măciuci din lemn verde şi noduros,
bastoane de cauciuc şi cabluri de cauciuc flexible cu miez metalic.
Tomuţă Octavian din Făgăraş, flăcău
brav oarecând, dar acum dezumanizat prin tortură neîntreruptă de către
şurcanu, a fost pus să confecţioneze din săpun organe
genitale bărbăteşti şi organe genitale femeieşti.
Acestea au fost aşezate pe hârdăul cu murdărie. Noi, "bandiţii",
dezbrăcaţi la pielea goală şi sub crunte lovituri de ciomag
aplicate de şurcanu şi ceilalţi reeducaţi, am fost obligaţi
să trecem prin faţa hârdăului, să îngenunchem, să ne
închinăm şi să sărutăm acele obiecte. Ele imaginau pe
Iisus Hristos şi pe Fecioara Maria.
Pentru a avea şi mai mare efect această blasfemie, şurcanu
a organizat şi potrivit astfel programul ca momentul 90
culminant
al batjocurii să se desfăşoare tocmai în timpul când se servea
masa.
"Reeducaţii" mâncau luându-şi suplimentul şi
râzând de supliciul la care eram supuşi. Noi ceilalţi -sub crunte
lovituri date de şurcanu- ne roteam mereu îngenunchind în faţa hârdăului
cu fecale şi sărutând cele două obiecte de blasfemie.
N-a fost de ajuns atât. şurcanu a pus pe unul -pe nume
Oancea Miron- să stea în pielea goală lângă perete în formă
de crucificat. Noi ceilalţi -tot în pielea goală- a trebuit să
îngenunchem în faţa lui şi să-l pupăm în dos şi pe
organele genitale.
În culmea batjocorii, şurcanu a numit această fază
a blasfemiei "Momentul dragostei şi pioşeniei creştineşti".
În timp ce toate acestea se petreceau în camera " 4 spital
" am văzut umbrele celor care supravegheau şi se delectau de
toată grozăvia în dosul uşii pe coridor.
Simţeam cum ne apropiam de momentul limită al rezistenţei.
Tocmai atunci au încetat torturile în închisoarea Piteşti.
Am ajuns prin luna mai 1951. Şeful de comitet ne-a anunţat
că obiectivul propus de comitetul central al partidului comunist român a
fost atins.
Tot ce trebuia zdrobit a fost zdrobit. După calculele mele
n-a mai rămas nici un deţinut politic din închisoarea Piteşti
care să nu fi trecut prin moara reeducării; aceasta ne-a deslânat
sufleteşte, ne-a distrus unitatea şi încrederea unul în celălalt.
La camera " 4 spital " era o linişte deplină.
Nu se mai organizau bătăi crunte şi "demascări ",
dar teroarea cu statul pe poziţie de tortură încă mai era menţinut.
Dintre cei care stăteau în poziţie de tortură făceam
parte eu şi încă vreo câţiva consideraţi "bandiţi
" şi "nesinceri".
Într-o duminică, şeful comitetului de reeducare ne-a
zis nouă celor care stăteam în "poziţie" următoarele:
-Acum încetează statul "în poziţie" şi
vom avea un moment de destindere. Vom face o şezătoare. Fiecare să
se gândească la un cântec pe care îl va cânta.
Era o adevărată surpriză. Mintea mea refuza să
creadă sau să-şi imagineze că un asemenea lucru s-ar putea
întâmpla la camera " 4 spital " din închisoarea Piteşti. Şi
totuşi miracolul s-a înfăptuit.
Cânta unul o doină, mai cânta unul un cântec de pahar, şi
încă unul, şi încă altul.
Încurajat şi entuziasmat -îmi veni şi mie poftă să
cânt.
Tocmai mie care nu aveam voce de cântat şi care n-am cântat
niciodată ceva de unul singur.
Ridic două degete şi cer încuviinţarea de la
comitet să cânt.
-Gata, Rodas. Poţi să cânţi Am început astfel:
"Mă-ntorc pe-acelaşi drum de altă dat`
"Ca tu să înţelegi că n-am uitat "!
-Aaa, va-să-zică tu n-ai "uitat" şi pe
deasupra mergi pe-acelaşi "drum"?!!
-Pe el!!!
Toti reeducaţii au sărit pe mine trăgându-mi o bătaie
bună ca să uit totul.
Cam aceasta a fost ultima amintire de la camera " 4 spital
".
De câte ori îmi aduc aminte de această întâmplare, mă
amuz din cale afară de bine şi râd cu toată pofta. Dar atunci
n-a fost de râs.
Abia după ce mi-au muiat bine toate oasele, mi-am dat seama
cât de nepotrivită a fost alegerea cântecului ce-mi veni în minte.
În ziua de 15 august 1951 a venit ofiţerul politic Marina
cu o listă în mână de pe care citi cu glas tare:
-Rodas Tache. Îţi faci bagajul şi ieşi afăra.
Doamne Dumnezeule (mi-am zis în gând) -În sfârşit a venit
ziua când să scap de această "tâmpenie", de această năpastă
ce a căzut pe capul meu!
În două secunde -din mers- mi-am strâns boarfele şi am
ţâşnit pe uşă ca un glonte. Clipa aceea mi s-a părut
cea mai fericită din toată viaţa mea.
Păcat. A durat foarte puţin.
Rând pe rând erau strigaţi pe listă şi torţionarii
care plecau spre aceeaşi destinaţie ca noi. Însuşi şurcanu
a fost strigat ultimul ca încheietor de pluton.
Pe cât de uşor m-am simţit la ieşirea din cameră,
pe atât de greu şi dezumflat mă târam pe coridoarele închisorii spre
duba care avea ca destinaţie închisoarea Gherla.
MARTURIA LUI
VASILE MOCANU privitor la brigăzile 13-14 de studenţi reeducaţi.
Moartea doctorului Simionescu.
Am fost condamnat la 4 ani închisoare de Tribunalul Militar
Motivul condamnării: activitate în cadrul "Frăţiei
de Cruce".
Toţi membrii acestui lot ne cunoşteam bine între noi,
aveam încredere unul în altul, căci la închisoarea Galaţi am dus o
activitate de trăire creştină, rugăciune şi înălţare
către Dumnezeu.
Întreg grupul nostru de elevi şi încă câţiva am
fost transportaţi la canalul Dunăre - Marea Neagră. Am ajuns în
Era acesta un lagăr cu suprafaţă mare, înconjurat
cu sârmă ghimpată. Faţă de spaţiul îngust şi
relativ întunecos de la închisoarea
...
A doua zi, luându-mă cu vorba cu nişte vechi prieteni,
m-am izolat de ceilalţi colegi, depărtându-mă mult de ei. Nu
cunoşteam nici disciplina din lagăr, fiind nou venit.
Iată-l şi pe conducătorul acestei formaţii
-deţinut şi elcăutând pe cineva pe care nu-l găsea. Deodată
îşi fixă ochii asupra mea şi îmi zise:
-Unde ai fost, domnule? Eşti repartizat la Brigada 13
Studenţi. Bagajele ţi le-au luat colegii dumitale şi au fost
duse în baraca din faţă, uite colo... Şi-mi arătă cu
degetul încotro trebuie s-o apuc.
x Eram îngrijorat, căci toţi prietenii, toţi
cunoscuţii şi necunoscuţii m-au avertizat să fiu cu mare
atenţie spre a nu fi repartizat la brigăzile "13-14" de
studenţi, că acolo îs "reeducaţii" şi cine ajunge
în acele brigăzi e vai de pielea lui.
Cu toate avertizările n-a fost după cum aş fi
dorit, iar acum iată-mă îndreptându-mă spre locul numit
"Vai de pielea mea!".
Când am intrat în baraca numărul 13, prima din partea
centrală a coloniei, am fost întâmpinat de un individ care se numea Bodi
Boceanu -student-, fiul unui profesor universitar.
Acesta a fost lăsat ca planton la baracă din cauză
că nu putea munci. Făcuse o criză hepatică.
Priveam cu prudenţă în dreapta şi în stânga, dar
nu vedeam nimic înspăimântător care să-mi confirme avertizările
camarazilor de la barăcile de unde veneam.
Totuşi, pe un perete am văzut o lozincă pe care
scria următorul slogan:
"URAM PE CEI CE
-Ce înseamnă tâmpenia asta? Dacă voi sunteţi
studenţi în plină accensiune intelectuală, poţi să-mi
spui cine vă duce în eroare? şăranii care nu ştiu carte?
Muncitorii care au atâtea necazuri?... Nu înţeleg!?!
Atunci Bodi Boceanu îmi răspunde:
-"Fii atent la ce-ţi spun. Aici e un cuib de şerpi
veninoşi şi tu ai intrat în gura lor. Am încredere în tine şi-ţi
spun adevărul, dar dacă mă torni, aceştia mă vor
omorî".
"Închisoarea Piteşti a
fost un mare centru de distrugere a tineretului român. Atâta au fost torturaţi
studenţii până când li s-au schimbat reflexele şi concepţiile.
Din oameni au devenit neoameni, din
buni au devenit răi, iar din eroi au devenit mişei." 96
Atâta
mi-a spus. De acum eram informat destul de bine.
Îmi dădeam seama că am intrat într-un iad, dar nu
pricepeam cum se va consuma toată ticăloşia.
I-am întâlnit şi pe ceilalţi, cu care venisem de la
Galaţi, care au venit cu o oră mai devreme, şi priveam unii la
alţii cât eram de slăbiţi...
Toţi au aflat că la aceste brigăzi e iadul pe pământ.
De aceea mai mult tăceam şi aşteptam cu înfrigurare.
Seara, când cele două brigăzi de studenţi s-au
întors de la muncă, am observat că mulţi dintre ei ne priveau cu
spaimă, alţii cu milă şi multă compătimire, iar
câţiva -puţini la număraveau priviri de fiare şi scrâşneau
din dinţi.
Cum a luat cunoştinţă Bogdănescu
(brigadierul) de sosirea noastră, pe loc, fiecare din noi a primit câte un
însoţitor student -chipurile să aibă grijă să nu călcăm
linia interzisă unde sentinelele deschid focul fără somaţie-.
În realitate, pentru a fi traşi de limbă şi a nu lua contact cu
marea masă a studenţilor îngroziţI de torturile la care au fost
supuşi la închisoarea Piteşti şi care puteau să ne
informeze asupra a tot ceea ce s-a întâmplat acolo şi continuarea
tragediei în aceste două brigăzi.
După două zile am fost chemat în faţa lui Bogdănescu,
un fost student la Medicina din Cluj, arestat pentru că a făcut parte
dintr-o organizaţie naţional-ţărănistă de
tineret.
Pe parcursul celor câţiva metri ce ne despărţea
de improvizatul birou al brigadierului, o mulţime de studenţi mi-au făcut
semne disperate şi discrete, pe care noi deţinuţii ştiam
cum să le interpretăm...
Fiecare brigadă avea câte un pontator şi câţiva şefi
de grupă. Toţi aceştia făceau parte din
"protipendada" brigăzii, fiind şefi cu puteri absolute şi
torţionari ai deţinuţilor de rând.
Efectivul unei brigăzi era între 90-100 de deţinuţi.
Aşteptam la uşă, când Bogdănescu chemă
la dânsul pe doi inşi -elevi veniţi din Târgşor-. Pe unul îl
chema Cristescu şi purta ochelari (pe cât de urât la figură, pe atât
de ticălos la suflet). Pe cel de al doilea îl chema Bârsan Florin
-feciorul popii din Podu-Iloaiei. La fel de ticălos ca şi primul, dar
mai arătos la figură.
Cum uşa de la cameră era făcută din scândură
foarte subţire, trăgând cu urechea, am reuşit să aud ce
dispoziţii le-a dat Bogdănescu celor doi, precum şi celorlalţi
ce mai erau în cameră.
Iată ce le-a zis:
-Fiţi atenţi, trebuie să scoatem de la aceşti
bandiţi şi ultimele secrete ce le au prin cutele creierului.
După aceasta -imediat- am fost chemat înăuntru.
Intrat în cameră le-am zis:
-Bună ziua, domnilor!
Mi s-a răspuns:
-Să trăieşti, camarade, ce mai faci?
-Domnilor, eu nu vă înţeleg... Eu sunt deţinut şi
nu fac politică.
-Cum nu înţelegi, camarade?!? N-ai stat tu cu bădia
cutare şi cutare...şi astfel pomeni numele câtorva legionari de elită
cu care am stat la închisoarea Galaţi. (Aceasta era dovada că erau
informaţI de către ofiţerul politic care îşi avea reţeaua
lui de informatori printre deţinuţi).
Începeau să mă întrebe din toate părţile cu
un asemenea vocabular, încât un neavizat putea fi uşor înşelat. Dar
eu fiind dinainte avertizat, mi-am dat seama că aveam în faţă o şleahtă
de mişei.
Le-am spus-o pe un ton categoric:
-Domnilor, eu sunt deţinut şi sunt condamnat numai la
patru ani, astfel că nu accept nici un fel de politică în cadrul
închisorii.
Eu trebuie să ies din închisoare, să o văd pe
mama mea, pe tatăl meu, nicidecum să mă angajez în activităţi
nepermise de lege.
Atunci unul din ei a zis:
-Ia uite, mă, f.. mamei lui, ăsta nu mai este pe
linie. A intrat legionar şi vrea să iasă comunist!.
Eu nu m-am lăsat, ci am continuat explicându-le:
-Domnilor, eu sunt născut în 1932 şi nu am fost
încadrat în nici o Mişcare Legionară. Ceea ce vreţi să
demonstraţi dumneavoastră e de prisos.
Bogdănescu s-a ridicat de la masă şi făcând
o figură de mare înţelept îmi zise mie şi celorlalţi:
-De astăzi înainte, Mocanule, ai să funcţionezi
la mine în brigadă... şi dacă aceştia au fost schimbaţi
din legionari în antilegionari şi tu vei fi schimbat.
Ai fost mai inteligent decât noi şi ţi-ai dat seama
cum vine "jocul".
Adresându-se numai celorlalţi le zise:
-Numai are voie să comunice cu nimeni acest om decât cu
mine şi Codrea (Codrea era un ţăran, şef de grupă).
În ziua următoare -seara-, în loc să fim lăsaţi
în pace la baracă, am fost înconjuraţi de câţiva studenţi
dezumanizaţi (reeducaţi) şi îmbrânciţi anume pentru a găsi
motiv să fim bătuţi.
Lângă mine mai era un tânăr din acelaşi lot care
era îmbrăcat cu un frumos pulovăr verde primit prin pachet de la mama
lui.
Reeducaţii au sărit pe el, rupându-i-l, şi
zicându-i că acesta a fost împletit de dânsul anume pentru a înlocui cămaşa
99 verde.
Această operaţiune nu era înscrisă în programul
lagărului. Era o mizerie în plus. Era un act în programul celor dezumanizaţi
supravegheat atent din umbră de către securitate şi ofiţerii
politici.
x Prin intermediul acestor torţionari s-a instituit un
regim de o mizerie ce nici nu poate fi descrisă, iar dacă cineva ar
descri-o, n-ar putea fi înţeleasă.
Seara, după ce veneam de la muncă istoviţi, în
fugă şi în lovituri de ciomag făceam numărătoarea pe
platou, fiind ţinuţi în picioare până la lăsarea
întunericului.
Şi la spălat tot în fugă mergeam, acordându-ni-se
pentru aceasta doar câteva secunde.
Pentru necesităţi fiziologice se acordau cam cinci
secunde şi apoi trebuia să stăm cu faţa în jos fără
dreptul de a ne mişca în dreapta sau în stânga.
Dimineaţa acelaşi program cu aceeaşi viteză.
Urma o zi cu 12 ore de muncă ce-ţi epuiza orice forţă fizică
şi psihică, ca apoi totul să fie luat de la capăt.
Aşa a durat teroarea câteva săptămâni sub ochii
încrâncenaţi ai securiştilor care priveau de la distanţă
cum se realizează distrugerea.
Târziu am aflat că ce se petrecea aici era floare la ureche
faţă de ce s-a întâmplat la închisoarea Piteşti.
...
Într-o duminică dimineaţă am fost scoşi în
fugă pe platou pentru numărătoare.
Folosind acelaşi truc că nu le iese "numărul"
ne-au ţinut în soare şi flămânzi multă vreme. Apoi ne-au
poruncit să stăm jos.
La o distanţă oarecare de noi, în timp ce deţinuţii
de la alte brigăzi se plimbau în voie încoace şi încolo, l-a un
moment dat se produce o ambuscadă.
Prin praful şi învălmăşala aceea observ cum
se desprinde un grup de oameni care târau cu forţa pe unul spre brigada
13.
Tuturor celor de pe platou li s-a poruncit să meargă
la baracă. Pe noi cei proaspăt veniţi ne-au obligat să intrăm
în spălător şi să stăm acolo.
Deodată, din dormitor am auzit un urlet de groază. Era
strigăt de om torturat.
Cuprins de o stare de revoltă am ieşit din spălător,
căci supraveghetorii (tot deţinuţi) nu erau acolo. Am intrat în
dormitor şi iată ce mi-a fost dat să văd:
Pe patul din fundul dormitorului era trântit bărbatul care
fusese târât mai înainte de acea echipă de nemernici.
Unii îl ţineau de picioare, alţii de mâini şi câţiva
îl loveau din ambele părţi cu cozi de mătură, cu cozi de
lopată şi cu ce mai aveau la îndemână.
Cel care s-a evidenţiat în lovirea omului răpit era
Pertie Paul -şeful de cameră-.
Era acest Pertie Paul un tânăr de statură mijlocie
având o faţă disgraţioasă şi era peste măsură
de crud. Se lăuda în gura mare că el a fost şeful unei formaţiuni
naţional-ţărăniste.
Am fost observat...
Pe loc câţiva reeducaţi s-au repezit spre mine
înjurândumă şi încercând să mă prindă. Rapid am fugit
înapoi în spălător şi am închis uşa pe dinăuntru.
...
Am aflat în curând că persoana atât de crunt torturată
era vestitul doctor Simionescu, erou de frunte al generaţiei de la 1922,
pe atunci având aproape 60 de ani.
Întorşi în baracă de la numărătoare am avut
câteva minute de linişte. Speram ca răgazul să dureze mai mult,
dar regia acestei "piese" a fost cu totul alta:
Unul din reeducaţi a vărsat o găleată de apă
pe jos - chipurile din întâmplare-, iar nouă, noilor veniţi şi
celor supuşi supliciilor, ne-au poruncit s-o strângem în mare grabă,
vârându-ne sub priciuri.
...
Îmi amintesc cum bietul doctor Simionescu mi-a luat cârpa din
mână şi s-a vârât rapid sub prici ca să strângă apa, iar pe
mine m-au lovit reeducaţii cu bâtele ca să intru după el.
Căutam cu ochii să ne înţelegem şi să
luăm o poziţie comună cu toţii. A fost peste putinţă.
Supravegherea era atât de mare încât nu era posibil să ne facem un semn
unul altuia.
x Din cei aproximativ 100 de studenţi, câţi avea
această bigadă, torţionari convinşi erau doar vreo 15-16.
Restul erau nişte roboţi ce reacţionau indiferent de voinţa
lor. Îi vedeam pe aceştia din urmă cum aşteptau nerăbdători
să iasă la lucru unde aveau posibilitatea de a se eschiva de a ne mai
lovi.
...
Într-o zi când mergeam la locul de muncă a trebuit să
traversăm distanţa printre uscătoriile de cărămidă.
L-am văzut pe doctorul Simionescu vârât sub o grindă
(fermă) mare şi apoi lovit cu bâtele de reeducaţi ca să o
ducă singur în spate.
Mi s-a părut atunci acest erou al generaţiei de la
1922 asemenea lui Iisus Hristos urcând crucea pe muntele Golgota.
...
...
A doua zi după acea întâmplare, lucram la un capăt al şantierului
şi eram cu faţa la echipa în care lucra doctorul Simionescu.
Am observat că acesta ceruse permisiunea supraveghetorilor
săi să-i dea voie la W.C. A plecat spre cabinele W.C.-urilor însoţit
de încă doi.
Cabinele latrinei erau amenajate într-un loc mai mărginaş
al şantierului şi aveau uşile doar pe jumătate din înălţimea
unui om, ajungând pănă la brâu.
Doctorul Simionescu a intrat într-una din aceste cabine şi şi-a
pus cureaua de la pantaloni pe uşa cabinei, vizibil. Cei doi însoţitori
au intrat şi ei în cabine, flancându-l.
...
N-a trecut nici un minut că Simionescu a ieşit tiptil
din cabină şi a luat-o la paşi grăbiţi, apoi la fugă,
spre "mustaţa Taşaul" ( Mustaţa Taşaul era o
ridicătură de pământ folosită ca terasament de cale ferată
care trecea pe lângă lacul Taşaul.) La un moment dat ies şi cei
doi din cabinele lor şi stau liniştiţi şi aşteaptă,
văzând cureaua doctorului pe uşă.
Întrucât doctorul nu mai ieşea, unul a privit pe deasupra uşii
în cabină şi a văzut cabina goală. I-a spus celuilalt ceva,
apoi agitaţi căutau cu ochii prin şantier să-l vadă pe
Simionescu.
Îl zăresc fugind, fiind destul de departe, la mai mult de
distanţa dintre urmăritori şi "mustaţa Taşaul".
Au început să strige:
-Uite, fuge! Uite, fuge!
Soldatul care făcea de pază sus pe prepeleac nu l-a
luat la ţintă ca să tragă, ci a dat alarma, bătând în
toacă.
Atunci a venit un subofiţer în mare grabă, care şi-a
dat jos cismele din picioare pentru a fi mai uşor şi s-a urcat sus în
postul de pază, luând puşca mitralieră din mâinile soldatului.
După ce a ochit, a tras două rafale şi doctorul
Simionescu a căzut jos, mort. Apoi s-a dat alarma în tot şantierul.
Noi, deţinuţii, am fost obligaţi să ne culcăm
cu faţa la pământ.
x Cum noi stăteam culcaţi la pământ, l-am auzit
pe brigadierul Bogdănescu zicându-i subofiţerului care l-a împuşcat
pe Simionescu:
-L-ai omorât, domnule!
-Da, mă, dar nu sunt eu vinovat. Tu eşti vinovat!
Am stat culcaţi cu faţa la pământ până am
auzit o trupă de soldaţi venind în pas alergător cu tot
echipamentul de război pe dânşii. Ne înjurau de mama focului.
Aveau de ce...pentru că au fost obligaţi să fugă
pe o distanţă de 5 kilometri pe o căldură toridă.
x Duminică, înaintea morţii, soţia lui Simionescu
i-a adus bărbatului ei un pachet voluminos de alimente. Acest pachet a
fost împărţit între torţionarii lui Simionescu, zicându-ne nouă
celorlalţi:
-"Voi, mă, nu aveţi dreptul să mâncaţi
din această pomană..." x 104 N.A.: După
acest tragic eveniment posturile de radio străine au comentat pe larg
crima săvârşită de comunişti, fapt ce a determinat
Ministerul de Interne să renunţe la acest soi de super-teroare. Cu
această ocazie a început seria anchetelor şi proceselor cu "ţapi
ispăşitori"
GHERLA este o închisoare mare a cărei destinatie iniţială
a fost de cazarmă pentru ostaşi şi ofiţeri în timpul
imperiului Austro-Ungar, acum servea ca închisoare, în principal destinată
muncitorilor şi ţăranilor anticomunişti. Dar pe lângă
muncitori şi ţărani, sute de intelectuali au tras aici amarul
sau şi-au găsit sfârşitul.
Trei sunt comandanţii comunişti vestiţi prin care
s-a înfăptuit programul de nimicire a oponenţilor regimului:
-Primul s-a numit Lazăr. Era evreu pârlit, trecut cu toată
fiinţa lui de partea comunismului. Avea el o metodă simplă de a
înfăptui crime fără să lase urme sau să poată fi
acuzat de crimă -Al doilea comandant al închisorii este Gheorghiu. Sub
comanda acestuia s-au înfăptuit crimele reeducării, după
terminarea Piteştiului. Prost şi plin de sadism, el se lăuda că
face parte din echipa lui Gheorghiu-Dej şi e CFR-ist ca şi acesta.
La un moment dat a dispărut din închisoare şi nu mult
după dispariţia lui au încetat torturile reeducării.
-Al treilea ticălos a fost Goiciu, o matahală gata să
sfâşie orice deţinut.
În ticăloşia de care era stăpânit a inventat la
Gherla nişte carcere de dimensiunea unui coşciug, în care deţinuţii
pedepsiţi trebuia să stea în picioare pînă la şapte zile.
Mulţi au decedat în carceră sau după ce au scăpat de acolo.
Episoadele din volumul de faţă se referă numai la
reeducarea care s-a înfăptuit asupra studenţilor şi elevilor în
principal, precum şi asupra unor ţărani şi muncitori.
muncitor
specialist
Am fost arestat în luna mai 1948 fără nici un motiv.
După ce am fost supus tuturor procedurilor de tortură
la securitatea din
Pe o masă au îngrămădit tot felul de arme, m-au
fotografiat şi acuzat că am deţinut un depozit de armament. În
spatele acestei acuzaţii stătea un referat că am făcut
parte din Mişcarea Legionară.
Am fost condamnat la 15 ani muncă silnică, dar la
recurs mi-au redus pedeapsa la 8 ani.
În luna martie 1949 am fost depus la închisoarea Gherla ca să-mi
execut pedeapsa.
La închisoarea Gherla am întâlnit mulţi camarazi cu care am
petrecut trei ani de închisoare în timpul regimului generalului Antonescu.
L-am întâlnit pe unul cu numele de Caramlău, pe Briciu
Samuilă - de meserie cazangiu- şi atâţia altii Aceştia m-au
întâmpinat cu multă dragoste şi cunoscându-mi îndemânarea, m-au
convins să rămân cu ei şi să lucrez în atelierele
închisorii.
Prin anul 1949, la atelierele închisorii nu s-a simţit nici
măcar un zvon privitor la "reeducare". În ateliere deţinuţii
lucrau lejer.
Muncitorii se alegeau între ei. Administraţia nu se
amesteca în organizarea muncii lor. Dacă "treaba mergea " toate
erau în bună regulă.
La ateliere erau supravegheaţi de către un gardian căruia
toată lumea îi spunea "domnu` maistru". Sărmanul de el!.
Habar nu avea de nici o meserie.
Specialitatea mea de bază era tinichigerie şi
cazangerie.Aşa am ajuns în micul atelier de tinichigerie.
Eu cunoşteam mai multe meserii decât ceilalţi. Astfel
am fost consacrat ca şef al tuturor meseriaşilor din închisoarea
Gherla.
Prima lucrare de anvergură a fost modernizarea închisorii.
Am construit canalizarea şi apoi am introdus apa potabilă
în închisoare, amenajând un sorb în râul Someş. Am executat conducta de
aducţiune a apei. Am executat toată reţeaua de canalizare din
interiorul închisorii şi am instalat grupuri sanitare în camerele din
închisoare.
Într-o zi, directorul închisorii, pe nume Lazăr, de naţionalitate
evreu (se spunea de el că-i un mare ticălos ), m-a chemat deoparte şi
mi-a zis:
Am primit ordin de la direcţia penitenciarelor din Bucureşti
ca să facem din această închisoare o adevărată fabrică
în care toate meseriile să-şi găsească rostul. Aici sunt
oameni mulţi, cărora trebuie să li se dea de lucru.
Noi, detinuţii, ne-am aşternut pe treabă din toată
inima.
Parcă aici ne-am fi născut şi crescut. Am uitat
de familii ţi de rosturile noastre.
Acest comportament constituia una din metodele de rezistenţă
la lunga perioadă de închisoare pe care o mai aveam de executat de aici
încolo.
Au sosit direct de la fabrică 10 strunguri noi.
Pe loc am înfiinţat un atelier de strungărie, unul de
tinichigerie, cazangerie, forje, tâmplărie mecanică şi manuală.
Ne-au sosit tot felul de scule. Toate nou-nouţe şi de
bună calitate. Am înfiinţat şi o sculărie. Am făcut
matriţe pentru fabrica de nasturi şi am pus la punct tehnologiile de
fabricaţie.
Între detinuţii din fabrică era o mare unitate şi
dragoste.
Lucram în plin şi pe lângă toate acestea, mai făceam
gardienilor, ba chiar şi comandantului închisorii, diferite bibelouri
artizanale, adevărate bijuterii, cum numai deţinuţii ştiu să
facă.
Eu eram conducătorul tuturor atelierelor. Armonia dintre
mine şi ceilalţi camarazi creştea pe zi ce trecea, încât îţi
era mai mare dragul să munceşti şi nu simţeai că eşti
în puşcărie.
Primeam ţigări de la gardieni (nefiind fumător) şi
le dădeam fumătorilor. Zilele de muncă deveneau adevărate sărbători,
din ce în ce mai plăcute.
Era un deţinut cu numele de Matei. Acesta a fost comunist
înainte de război şi a luptat pe frontul de răsărit.
Probabil s-o fi grozăvit pe undeva pe front, astfel că
ortacii săi l-au arestat şi l-au vârât la "zdup" cu
calificativul de "trădător al clasei muncitoare şi al
partidului comunist".
Politrucul avea nevoie de informatori, de nemernici care să
tragă la nemernicie. L-au găsit pe Matei, confratele lor întru ale
relelor. Deşi avea calificativul de "trădător", el tot
marxist a rămas, iar în condiţiile de puşcărie un mişel
de prim rang.
Politrucul a format un birou politic pentru deţinuţi.
În fruntea acestui "birou" a fost plasat acest Matei.
Imediat ce Matei a primit această "onoare" s-a
inconjurat de alţi câţiva neisprăviţi tot de talia lui.
(Martorul Ion Pangrate nu ştia
că prin luna martie 1950 a sosit la Gherla un lot mare de studenţi
dezumanizaţi în închisoarea Piteşti, toţi având "creierele
spălate" prin torturi şi transformaţi în roboţi la
dispoziţia unui mare mişel pe nume Popa şanu. Anvergura
sistemului de informaţii era mult mai mare decât şi-l imagina Ion
Pangrate ) Acesta a.fost
biroul codoşilor şi al turnătorilor din cadrul atelierelor.
Aceştia nu munceau. Umblau doar prin fabrică, făcând
diferite servicii şi trăgând cu urechea.
Matei venea prin fabrică expres ca să se întâlnească
cu mine. Când mă întâlnea, îşi ridica boneta de pe cap, aplecânduse
ironic în faţa mea şi zicându-mi:
-"Să trăiţi, domnule comandant".
Era o insinuare mişelească de al cărui tâlc îndepărtat
nu m-am putut dumiri.
Eu i-am răspuns:
-Pleacă ticălosule de aici la biroul tău! Nu te
mai lua de mine.
Într-o zi de la începutul lui octombrie 1950, gardianul veni ţintă
la mine şi îmi zise:
-Lasă totul baltă. Te duci în cameră, îţi
faci bagajul şi vii sus.
Am rămas uimit de ordinul gardianului. M-am gândit în mine:
Probabil vor să mă ducă la altă închisoare, unde urmează
să organizez o nouă fabrică. Sau, mai ştii?
Era peste putinţă să-mi dau seama ce anume urmăresc
să facă cu mine.
Mi-am luat bagajele din camera în care stăteam la parter şi
am urcat la "cucurigu" la etajul I tot într-o cameră mare,
situată deasupra bucătăriei. Acolo am aşteptat singur
aproximativ 20 de minute.
Cu un aer misterios m-a întrebat ce fac?
Eu i-am răspuns simplu:
-Aştept.
Peste câteva minute a fost introdus peste mine un vechi camarad
pe nume Dâmbu, din Braşov. Acesta era bucătar de meserie.
La închisoarea Gherla era specialistul regimurilor dietetice.
-Ce-i cu mutarea aceasta atât de misterioasă, Dâmbule?
-Probabil ne mută în altă parte. Aşteptăm şi
vom vedea.
Nu peste mult a venit -din nou- acelaşi miliţian şi
ne-a zis să-l urmăm. L-am urmat până sus la etajul III la camera
103.
În cameră mai erau încă 20 de oameni, care ne-au
primit foarte bine şi cu multă bucurie. Cum camera era goală, fără
nici un fel de mobilier, ne-am aşezat cu toţii jos pe rogojini. Eu am
scos ţigările din buzunar, împărţindu-le frăţeşte.
Parcă prietenia dintre noi a mai crescut puţin.
A venit masa de seară cu o ciorbă ceva mai lungă,
având carne de oaie urât mirositoare. Eu n-am putut mânca.
Am oferit-o celorlalţi. Aceştia au refuzat-o. Atunci a
luat-o Dâmbu şi a mâncat-o pe toată.
A urmat închiderea. Imediat după închidere, Popescu
Aristotel -care era şef de cameră- a zis cu glas tare:
Atenţiune! Am a vă comunica ceva foarte important.
Apoi întorcându-se spre noi -cei doi proaspeţi veniţi-
ne-a zis cu ură în glas şi în priviri: Voi sunteti printre noi nişte
bandiţi!
-Cum aşa?! Vorbiţi serios sau glumiţi?
-Vorbesc foarte serios. Sunteţi doi bandiţi!
-Dacă noi suntem bandiţi, voi ce sunteţi?
Informatori, codoşi, trădători?
-Veti vedea imediat ce suntem noi!
Discutia era serioasă şi de neimaginat. Nu părea
deloc nebun Popescu Aristotel, deşi vorbea ca un om fără minte.
Părea mai mult mişel ajuns la cea mai înaltă
treaptă a mişeliei, până la egalitate cu Lucifer -geniul răului
din univers.
Nu m-am putut abţine şi i-am zis câteva înjurături
neaoşe. Tot din acele ce i se potrivesc unui ticălos ajuns la o
asemenea talie. Atunci Popescu Aristotel a strigat la ceilalţi:
-Pe ei!
Cei 20 din cameră s-au împărtit în două cete.
Zece au sărit pe mine şi zece pe camaradul meu Dâmbu. În câteva
secunde au tras hainele jos de pe noi, dezbrăcându-ne la pielea goală.
Ne-au trântit jos pe ciment, unul într-o parte şi altul în alta a camerei,
răstgniţi cu faţa în jos pe pardoseală.
Unul mă ţinea de o mână, altul de alta. Unul m-a
încălecat pe spate. Un altul s-a aşezat cu dosul pe cap, şezând
ca pe o buturugă. Au scos din bagaje nişte capete de prici din lemn
de carpen rotund. Adevăraţi pari sănătoşi şi
foarte rezistenţi la rupere. Cu aceştia au început a ne bate la dos,
pe pulpe şi la tălpi.
Băteau pe întrecute la "două maie" unul de o
parte şi altul de alta.
A durat această bătaie cam zece-cincisprezece minute,
după care am leşinat de durere.
Au adus câteva găleţi de apă de la chiuvetă
pe care leau turnat peste noi şi ne-am revenit din leşin. Apoi au
început o nouă bătaie care a durat cam tot cât prima. Iarăşi
au repetat aducerea în simţire prin udarea cu apă rece.
Tortura în acest mod a fost repetată de trei ori. Apoi m-au
dus pe sus la WC să urinez.
Urina avea o culoare negrie şi grozav de urât mirositoare.
Am avut tăria să le zic acestor călăi
nemernici doar atât: -M-aţi nenorocit, criminalilor! Apoi am leşinat.
N-a durat prea lung timpul leşinului, că mi-am revenit.
În afară de cruntele dureri care mă fulgerau în
locurile zdrobite în timpul torturii, în rest eram sănătos. Puterile
spirituale mi le-a sporit Dumnezeu.
Cum eram trântit jos, am deschis ochii, dar nu complet, doar
foarte puţin, atât cât să-mi dau seama ce se petrece în cameră.
L-au adus şi pe Dâmbu în totală nesimţire şi
l-au lungit lângă mine, trântindu-l.
Peste cel mult un minut am simţit cum Dâmbu s-a întins
într-o suită de spasme tremurătoare, atingându-mă cu cotul ceva
mai tare. Apoi a încetat să mai respire. Încet am simţit cum trupul său
lipit de al meu începe să se răcească. Mi-am dat seama că a
murit.
Mi-am făcut cruce cu limba în gură şi am rostit
în gând rugăciunea "Tatăl nostru" pentru camaradul meu al cărui
suflet mai era pe acolo prin preajmă.
Oricât m-am abţinut, de sub ochii semiînchişi au
început să-mi curgă lacrimile. Banda de torţionari a observat.
Spre norocul meu au interpretat aceasta ca pe un semn că
nici eu nu mai am mult.
(Popescu Aristotel era absolvent
al facultăţii de medicină din Bucureşti. Concluziile lui
erau ale unui specialist.) Torţionarii, văzând că Dâmbu
a murit, s-au înghesuit la uşă cu toţii, începând să bată
cu pumnii ca să vină ofiţerul politic.
A venit mai întâi gardianul de serviciu, iar mai târziu a venit şi
ofiţerul politic Sucegan. Au deschis uşa şi şeful de cameră
a raportat că Dâmbu a murit.
-Dar celălalt ce face?
-E leşinat şi stă acolo întins pe jos.
-Scoate-l afară pe mort!
Atât am auzit. După ce au ieşit afară pe coridor
n-am mai înţeles nimic.
Trupul neînsufleţit al lui Dâmbu a fost târât pe coridor de
gardian. Eu am auzit hârşâitul tot mai slab până ce a dispărut
cu totul auzului.
(Vezi MEMORIALUL ORORII -editura
"Vremea" Bucureşti, 1995, p.660).
În felul acesta puşcăria Gherla număra mai puţin
cu un deţinut, iar pe întinsul cerului, mai puţin cu o stea.
(Popescu Aristotel a fost
dezumanizat în închisoarea
Dâmbu era îmbrăcat cu un costum nou de schior. A doua zi
după ce a fost omorât, l-am văzut pe Popescu Aristotel îmbrăcat
cu costumul mortului.
În aceeaşi seară, după ce l-au scos pe mort din
cameră, au adus o altă victimă zdrobită în bătaie
într-altă cameră de la etajul III. (Erau mai multe camere la ultimul
etaj, unde oameni nevinovaţi au fost zdrobiţi în bătăi).
Victima se numea Fulicea. Era un bărbat tânăr, înalt,
a fost subalternul lui Dâmbu. Pe faţa lui era întipărită groaza şi
nu scotea nici o vorbă din gură.
Am făcut eu cât am făcut pe leşinatul, dar -până
la urmă- tot a trebuit să mă ridic.
Pe loc a început ancheta Popescu făcea pe anchetatorul
securist, punându-mi următoarele întrebări precise:
-Să spun legăturile ce la am cu cei de afara închisorii
şi prin ce gardieni anume?
-Să spun pe cei de afară -nearestaţi- care au
activat împotriva regimului comunist şi unde este ascuns depozitul de
armament pe care-l am?
Am negat orice cunoştinţă de acest fel. Nu-mi
trecea nici prin minte ca să mint în acest sens numai pentru a scăpa
de tortură.
Seara, după cină, m-a obligat să stau într-un
picior şi cu mâinile ridicate în sus. La acelaşi supliciu a fost pus şi
Fulicea.
Unul dintre reeducaţi stătea lângă noi cu o sulă
în mână şi când scăpam piciorul sau mâinile în jos, ne împungea
cu sula în dos sau în coaste.
Fulicea a rezistat puţin. La un moment dat a căzut grămadă
jos şi orice au făcut n-au mai putut să-l trezească din leşin.
L-au lăsat în pace ca să-şi revină singur. În schimb eu -cu
mare greutate- am rezistat acestui supliciu până dimineaţa.
Desi eram extenuat de forţele fizice, sufletul îmi era
întreg şi combativ. N-au reuşit să imprime groaza în mine.
La deschidere, când plutonierul Roman ne număra, eu am sărit
dintre ei, raportându-i că sunt torturat de către aceştia.
Îndrăzneala pe care o aveam se baza pe faptul că
primul gardian ştia prea bine câtă muncă am depus eu în
închisoare.
La el am observat întotdeauna un respect deosebit ce mi-l purta.
La început, omul nu mi-a dat nici un răspuns, ci a trecut
mai departe oftând.
După plecarea echipei de gardieni care efectuau
"deschiderea" sau "închiderea" eram luat la bătăi
crunte.
Voiau să-mi moaie îndrăzneala pe care o aveam ca să-i
raportez primului gardian.
De data aceasta bătaia nu o mai aplicau cu parii de carpen,
ci cu o centură lată şi grea pe dosul gol. Era un avantaj.
Parii de lemn rupeau ţesuturile, putând să-mi provoace
moartea. De la centură simţeam numai durerea, deoarece loviturile se
aplicau pe plăgi deschise şi sângerânde.
Deci, eu am fost asigurat de două bătăi pe zi.
Una dimineaţa şi una seara.
Nu m-am lăsat. De câte ori veneau gardienii, de atâtea ori ţipam
în gura mare că sunt torturat.
În una din zile, primul gardian Roman le-a zis reeducaţilor:
-Cine v-a adus pe voi aici, criminalilor, ca să omorâţi
oamenii?!. Într-o zi, cu mâna mea am să vă împuşc pe toţi şi
voi răspunde eu de ce am făcut. "Reeducaţii" tăceau.
(Oare primul gardian era sincer
sau cinic? Oricum, el tolera aceste crime şi ştia de unde vin
ordinele!).
Torturile au continuat zi şi noapte vreo 7 zile. Într-o
seară, Popescu Aristotel a dat ordin reeducatorilor din subordinea lui să
nu-mi dea mâncare mie şi lui Fulicea până se întoarce dânsul. Apoi a
plecat undeva.
S-a reîntors peste vreo jumătate de ceas. Avea în mână
o bocceluţă plină cu sare. Mi-a pus în gamela mea un pumn de
sare şi într-a lui Fulicea unul. Apoi a mestecat cu lingura ca să se
dizolve. Când a socotit că este destul de dizolvată, ni le-a oferit să
le mâncăm.
Eu am luat gamela cu curaj, fiind sigur că îmi va provoca o
blocare a rinichilor sau a ficatului şi astfel voi muri şi voi scăpa
de nenorocirea a cărui sfârsit nu se întrevedea.
Aproximativ jumătate din sare nu s-a putut dizolva. Am
cules-o pe aceasta cu lingura, cum culegi zahărul nedizolvat de pe fundul
ceştii de cafea.
Popescu Aristotel mi-a oferit după mâncare o cană cu
apă. Am constatat că şi apa din cană era la fel de sărată
ca şi ciorba.
N-a fost după socotelile mele. N-am murit. O sete cumplită
m-a cuprins, încât toată noaptea m-am tăvălit pe jos într-un
chin de nedescris.
Dimineaţa, când am auzit talanga deşteptării
sunând, am avut impresia că aud trâmbiţa îngerului lui Dumnezeu care
vesteşte cea de a doua înviere din morţi. De la deşteptare şi
118 până la deschidere am avut senzaţia că a mai
trecut o viaţă de om...
Stăteam aşezaţi -de către şeful de
cameră Popescu Aristotel- În rând câte doi pentru numărătoare.
Pe mine m-au aranjat chiar în spate de tot între doi "reeducaţI"
care mă ţineau de mâini, anume ca să nu le scap şi să
ies la raport.
Cum s-a deschis usa, eu am lovit în toate părţile -cu
forţa care ţi-o dă disperarea- şi am ţâsnit dintre ei,
strigând:
-Apă, apă, daţi-mi apă, domnule plutonier,
apă! Aceştia mi-au dat să mănânc o gamelă cu sare. Vă
rog frumos, daţi-mi apă. O gamelă de apă. Altceva nu cer
nimic.
Atunci plutonierul Roman îl privi crunt pe Popescu Aristotel şi-i
zise:
Aseară ai mers la bucătărie după sare. Aşa-i
sau nu-i aşa?!
-Da. Aşa este. A confirmat Popescu.
-Toată lumea cu faţa la perete! Uşa rămâne
deschisă!
Primul gardian a intrat în cameră şi i-a poruncit lui
Fulicea să ia apă din rezervorul de la WC cu gamela.
Fulicea, un bărbat înalt, pe loc a luat o gamelă de apă
din rezervor pe care eu am băut-o pe nerăsuflate. Apoi a băut şi
el una, căci era la fel de însetat ca şi mine.
Fără să rostească o vorbă, primul
gardian a închis uşa şi a plecat cu trupa de gardieni care îl însoţeau.
Pe faţa primului gardian Roman am citit hotărârea de a
lua o măsură în favoarea mea. Atât cât îi sta în putinţă.
După plecarea gardienilor am fost dezbrăcat -din nouîn
pielea goală şi bătut de către Popescu Aristotel şi
trupa sa până la limita dintre viaţă şi moarte.
Au mai trecut vreo două ore. Uşa s-a deschis din nou şi
în cameră a intrat ofiţerul politic Sucegan.
A privit în dreapta şi în stânga extrem de desinvolt. S-a
prefăcut că nici nu observă cum stăteam lungit şi
zdrobit pe pardoseala camerei. A întrebat cu un aer plin de seninătate:
-Are cineva de raportat ceva?
Eu m-am târât cum am putut mai aproape de el, strigându-i din
toate puterile:
-Domnule ofiţer, domnule Sucegan, dumneavoastră mă
cunoaşteţi bine. Ştiţi câte am făcut pentru această
închisoare şi pentru ţară. De ce aţi adus pe aceşti
oameni aici ca să mă omoare?
-Cine te omoară?
-In afară de Fulicea, care tace -deşi este torturat ca
şi mine- toţi ceilalţi în frunte cu dumneavoastră.
Auzind acuzaţia care i-o aduceam, s-a oţărât la
faţă, s-a prefăcut nervos şi a ieşit din cameră,
trântind uşa.
N-a făcut mulţi paşi pe coridor, că s-a
întors înapoi, simulând a fi "plin de nervi". A dat ordin ca toată
trupa de torţionari să-şi facă bagajele şi să fie
introduşi în celula de pedeapsă. Chipurile, au fost pedepsiţi.
Pe naiba! Au fost introduşi cu toţii într-o cameră
cu un etaj mai jos, exact sub camera unde eram eu cu Fulicea. După cină
i-am auzit cum jucau "bâza"!
Rămaşi împreună cu Fulicea, acesta mi-a spus
despre doi camarazi, pe care eu îi cunoşteam bine, cum au fost omorâţi
chiar în faţa lui. Fulicea era informat că până în prezent au
fost omorâţi în torturi patruzeci de persoane. Toate torturile au fost
conduse de ofiţerii politici.
Numărul victimelor era înspământător de mare.
Situaţia se vedea a fi fără ieşire. M-am închinat lui
Dumnezeu, cerându-I harul şi ajutorul Său.
Eram hotărât să protestez până la ultima suflare,
indiferent de chinurile la care voi fi supus. Decât să mor tăcând,
mai bine să mor luptând. Protestul era şi el un fel de luptă în
condiţiile în care mă găseam.
În afara şefului de cameră -pe care ştiam cum îl
chema, mai mult din gura miliţienilor- numele celorlalţi nu-l cunoşteam.
Nu-şi rosteau numele în faţa mea -probabilpentru a rămâne
necunoscuţi.
A doua zi, cam în jurul amiezii, a venit în inspecţie ofiţerul
politic Suceganu şi directorul închisorii, Gheorghiu (un fost CFR-ist la
Atelierele din Paşcani). Eu îl cunoşteam foarte bine.
Cum au intrat în cameră, Suceganu s-a prefăcut că-i
explică directorului ce măsuri a luat împotriva bătăuşilor,
pedepsindu-i. Eu mă pregăteam de a protesta. A observat directorul.
Pe loc mi-a luat-o înainte:
-Ce, domnule Pangrate, încă nu te-au făcut
"om"?
-Ce fel de om? am răspuns eu scos din fire. Vedeam bine că
vorbeşte cu "duhul rău" dintr-însul.
Însă directorul, prefăcându-se că nici nu mă
aude, s-a adresat în continuare politrucului:
-Adă, domnule, oamenii înapoi ca să scoată
"om" din el. Nu vezi că tot "bandit" a rămas?!
Apoi au închis uşa şi au plecat amândoi, distrându-se şi
râzând.
Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu, ajută-mă!!
Am alergat ca un nebun tocmai în fundul camerei, la ultimul
geam, pe care l-am deschis în grabă.
Afară detinuţii tocmai serveau masa în curtea
închisorii, care pe unde. Unii şezând turceşte, iar altii pe lângă
ziduri. Era o zi călduroasă. Era data de 17 sau 18 octombrie 1950.
. Am strigat celor din curte:
-Fraţilor, eu sunt Pangrate, şeful vostru, mă
omoară în torturi. De când am plecat sunt bătut fără
întrerupere. Dâmbu a fost omorât în bătăi. Sunt mulţi care au
fost omorâţi. Apoi, am trântit geamul cu putere, spărgându-l.
Am smuls un ciob de geam, ce avea forma unui cosor şi am ţintit
gâtul ca, tăindu-l prin dosul beregatei, moartea să vină mai
grabnic.
De emoţie să nu fiu prins în această tentativă
de sinucidere, -probabil şi din cauza formei ciobului de sticlă- nu
am nimerit unde am ţintit eu. Am lovit ceva mai jos, dislocând două
vertebre ale gâtlejului şi o porţiune destul de întinsă şi
bine vascularizată a gâtului.
Fără să simt vreo durere, am văzut cum
sângele ţâşneşte la vreo doi metri distanţă de gât. Aşa
am înaintat spre uşă cu gâtul tăiat la suprafaţă.
Fulicea s-a speriat şi s-a repezit cu pumnii în uşă,
bătând şi strigând după gardian. Striga din toate puterile că
mi-am tăiat gâtul.
Din cauza pierderii unei mari cantităţi de sânge, am
simţit cum puterile mă părăsesc încet. Glasul îmi pierise.
I-am zis lui Fulicea -mai mult în şoaptă-:
-Te rog să mă întinzi acolo, căci acolo a murit
Dâmbu.
-Cum, Dâmbu e mort?
-Da. A fost omorât cu o săptămână în urmă.
N-am vrut să-ţi spun ca să nu te întristezi prea tare.
Atunci Fulicea a început să plângă şi să bată
şi mai tare în uşă.
A venit gardianul întrebând:
-Ce e? Ce s-a întâmplat?
-S-a sinucis Pangrate.
Gardianul a fugit în grabă şi l-a adus pe politruc şi
pe director.
Văzând băltoaca de sânge şi rana deschisă
din care mai gâlgâia încă sânge i-au zis lui Fulicea:
-Tu l-ai omorât!
Dar eu mi-am strâns puterile şi horcăind le-am răspuns:
-Nu el. Voi m-aţi omorât!
Au trimis pe gardian după doctor şi după nişte
deţinuţi ca să spele sângele de pe jos.
Primii au sosit deţinuţii.
Printre acestia era şi acel ticălos de Matei.
-starostele codoşilor de la atelier şi presupusul autor al suferinţelor
mele.
A venit şi unul din fraţii Livinschi, adjunct al lui şurcanu
încă din închisoarea Piteşti.
Iată-l şi pe un constănţean de-al meu. Ticălos
de anvergură. Numele lui era Verioti. O uscătură a bravilor
macedoneni.
Verioti, în timp ce curăţa duţumeaua, a zis
râzând ca prostul:
-"Ce satisfăcut sunt când trebuie să strâng sânge
de bandit".
Cu puterile ce le mai aveam i-am dat replica astfel:
-Verioti, sângele meu nevinovat o să cadă asupra ta şi
a copiilor tăi! Aşa să-ţi ajute Dumnezeu.
(Târziu, după punerea în
libertate, unul din copiii săi, ofiţer de marină, a fost
înjunghiat într-un restaurant din Mangalia de către un beţiv
oarecare).
După ce au terminat cu curăţenia, a sosit şi
doctorul Bărbosu gâfâind.
Directorul şi politrucul s-au retras în fundul camerei lângă
geam. Acolo vorbeau ceva între ei, veselindu-se reciproc.
Doctorul Bărbosu, spionându-i cu atenţie pe cei doi
ticăloşi, mi-a şoptit la ureche:
Am să le spun că mori. Numai astfel te pot scoate de
aici. Doctor fiind şi-a dat seama că tăietura nu este mortală.
Am fost luat pe sus de gardieni şi dus în alt corp de clădire.
Clădirea în care am fost dus comunica cu celularul printr-un coridor ce
semăna cu un tunel.
Camera în care am fost introdus era infirmerie. Am găsit
acolo doi studenţi care trecuseră prin Piteşti. Pe unul îl chema
Barbacociu, iar pe celălalt - Caziuc Nazarie. Abia am intrat în infermerie
că pe aceştia i-au şi scos de acolo.
În acea cameră am stat singur timp de patru luni şi
jumătate. Am fost hrănit după prescripţiile doctorului Bărbosu
cu mâncare foarte bună şi special pregătită.
A mai fost şi una urâtă:
La început s-au perindat o mulţime de turnători prin
cameră care au încercat să mă provoace la discuţii şi
să mă tragă de limbă. Eu nu am dat nici un răspuns.
Nici măcar în şoaptă.
Chiar şi cel mai cunoscut turnător din închisoarea
Gherla, pe nume Hogescu, a trecut prin cameră, încercând să mă
provoace la vorbă. N-a reusit. Eu am aplicat în forţă
"legea tăcerii" dată de Căpitan.
Doctorul Bărbosu m-a sprijinit enorm. Lui îi datorez viaţa.
El mi-a adus praf de sulfamidă pe care l-am ascuns într-o batistă în
saltea. Astfel am evitat o infecţie -într-un loc atât de gingaş- şi
m-am vindecat.
Prin luna ianuarie 1951 m-am pomenit cu o comisie ce făcea
o mare inspecţie în închisoare.
Comisia era formată din vreo zece ştabi, toţi ofiţeri
superiori. L-am recunoscut pe generalul Nikolschi (Gruenberg) şi pe Tudor
Sepeanu.
Sepeanu a încercat să mă provoace la vorbă. Eu
n-am răspuns nimic. Nikolschi i-a zis:
-Lăsaţi-l în pace, nu vedeţi că nu mai poate
să vorbească? În gândul meu i-am tras câteva înjurături neaoşe
româneşti.
Au ieşit afară din cameră.
Această vizită a avut loc după lăsarea
întunericului. Cu toate acestea curtea închisorii era luminată de becuri
puternice ca ziua.
Eu dormeam pe un pat lângă geam. Cu un cui scos dintr-o cercevea
am făcut o gaură în scânduricea ce-mi obtura zarea spre a vedea în
curte.
Cum am simţit că toată lumea a plecat şi era
linişte pe coridor, m-am urcat pe pat şi am privit prin găuricea
făcută de mine.
Întreaga comisie a intrat în curte.
De sus de la etajul III s-a auzit un strigăt de om
torturat.
Toată comisia şi-a îndreptat privirile în sus spre
etajul III.
Nikolschi a spus ceva care i-a făcut să râdă pe
ceilalţi. "Moara lui Satan funcţiona din plin".
Nici chiar la infinit nu puteam face pe mutul. Era foarte greu.
Astfel că am început să vorbesc. Mai întâi în şoaptă, apoi
răguşit ca să am cât mai multă crezare.
Pentru a mă trage de limbă, au introdus la mine în
cameră un doctor (deţinut şi el ) pe nume Jianu. Eram la
început, când abia îngâimam câteva cuvinte total nedesluşite.
Oricât s-a căznit, n-a reuşit să mă facă
să vorbesc. Prin luna aprilie 1951 l-au scos din cameră cu traista
goală.
Mi-a venit -în sfârşit- timpul să părăsesc
infirmeria şi să fiu introdus într-o cameră cu mai mulţi.
Acolo l-am întâlnit şi pe Calciu-Dumitreasa.
În această cameră un doctor tânăr pe nume Găbureac
Traian dădea lecţii de ateism, susţinând că Sfânta Fecioară
a fost o desfrânată şi Iisus Hristos un fakir.
Se vedea că mulţi din cei care ascultau o făceau
cu frică. Numai un tânăr bănăţean a râs ostentativ
atunci când doctorul şi-a încheiat prelegerea. Fiind întrebat de către
doctorul Găbureac că de ce râde, acesta a răspuns:
-De prostia dumneavoastră.
Răspunsul a fost îndrăzneţ şi plin de
riscuri. Nu ştiu ce s-a mai întâmplat, căci a doua zi am fost scos
din cameră.
Iarăşi o inspecţie. Tot o comisie. Această
comisie era compusă din:
Colonelul Zeller, care organiza munca deţinuţilor în
toată ţara, colonelul Sepeanu şi Gheorghiu, comandantul
închisorii.
Directorul Gheorghiu -foarte lejer şi pe un ton prietenos-
mi-a zis că trebuie să merg din nou în fabrică spre a reorganiza
atelierul de nasturi.
Am rămas surprins de atitudinea directorului.
Câtă ticăloşie mai poate să existe în
sufletele acestor oameni!
Ca ieri mi-a organizat moartea în cele mai grele torturi.
Iată-l acum vorbindu-mi ca un om ce aştepta de la mine
multă recunoştinţă pentru ceea ce mi-a făcut.
În minciună şi prefăcătorii de tot felul,
aceştia îl întreceau chiar şi pe Lucifer.
Iată-mă din nou în fabrică. De data asta eram
mult mai tăcut şi plin de prudenţă, dar nu şi fricos.
Deşi am fost torturat de moarte, eram departe de a cunoaşte
dimensiunile grozăviei.
Habar nu aveam că şi cei care m-au torturat pe mine au
fost cândva oameni bravi. Nu puteam să-mi imaginez că şi ei, la
rândul lor, au fost atâta torturaţi până le-au fost şterse toate
reflexele de onoare şi transformaţi în fiare feroce şi fără
judecată.
Eu credeam că tot ce mi s-a întâmplat nu-i decât o ticăloşie
cu caracter local. Conducerea închisorii -la îndemnul 126
Ministerului
de Interne- a pus la cale totul prin intermediul unor trădători şi
ticăloşi.
În închisoarea Gherla se lucra şi în schimb de noapte.
Instalaţiile sanitare erau în curtea fabricii. În curte nu
exista nici un gardian care să facă de pază în mod special. Nu
exista nici un pericol de evadare sau comunicare cu exteriorul.
Dincolo de zidurile înalte era cimitirul "Roja Şandor".
Cine îndrăznea să umble noaptea prin cimitir?!
Detinuţii puteau să iasă noaptea pentru WC în
curte fără nici o supraveghere. Gardianul care asigura paza în
interiorul fabricii -de regulă- moţăia pe un scaun în dulcele
zgomot al maşinilor şi al lucrului.
Am improvizat o praştie din sfoară şi am scris pe
o bucată de hârtie de ambalaj următoarele:
"Cetăţeni. Anunţaţi autorităţile
şi la ONU că aici în închisoarea Gherla se omoară oameni în
torturi. Au fost omorâţi până în prezent 40 de oameni, unul şi-a
tăiat gâtul, dar trăieşte".
Am legat biletul cu o piatră şi l-am zvârlit peste
ziduri în cimitirul "Roja Şandor" în timpul nopţii.
Am repetat de trei ori acest lucru, apoi m-am oprit.
Riscul era enorm. Dacă aş fi fost dibuit, moartea prin
tortură mi-ar fi fost asigurată.
Cam după o lună şi jumătate ( în primăvara
anului 1951 ), am fost chemat din fabrică de un gardian. Pe figura
gardianului citeam mult mister. Gardianul era extrem de tăcut.
Mi-am dat seama că iarăşi va fi vorba de un lucru
la care mă aştept cel mai puţin.
Am fost introdus în sala de festivităţi. Acolo mă
aşteptau patru ofiţeri: un colonel, un căpitan şi doi
locotenenţi majori. Toţi patru aveau însemnele securităţii
statului.
Foarte politicoşi m-au poftit să iau loc pe un scaun şi
colonelul a intrat direct în subiect, punându-mi prima întrebare:
-Dumneata ai vreo rană la gât?
-Da, am.
-Cum te cheamă?
-Pangrate Ioan.
Întorcându-se spre miliţian, îi dădu ordin acestuia:
-Te duci şi chemi aici pe comandant şi pe ofiţerii
politici!
În două minute, cei trei au fost prezenţi: căpitanul
Gheorghiu -comandantul închisorii-, Suceganu şi Avădanei - cei doi
politruci-.
Colonelul s-a adresat cu autoritate celor trei:
-Îl cunoaşteţi pe omul acesta?
Cei trei m-au privit şi s-au învineţit la faţă.
Apoi murmurând au răspuns: Da. Îl cunoaştem.
-Acum ieşiţi afară şi după ce vom termina
ancheta cu omul acesta, vă vom chema şi pe voi înăuntru.
Am socotit în mine că nu-i vorba de o scenetă
oarecare, prin care securitatea juca feste deţinutilor. Era vorba de o
treabă serioasă care este în favoarea deţinuţilor.
Chiar scenetă era tot ce făceau
securiştii!
Cititorul trebuie să ştie
că aceste lucruri se petreceau prin lunile februarie-martie 1951, când
procesul de dezumanizare al studenţilor din închisoarea
La închisoarea Gherla acum se
pregăteau "preliminariile" marei dezumanizări. În camerele
de tortură se formau marii delatori care urmau să fie introduşi
în fabrică printre muncitorii şi ţăranii deţinuţi.
Marele dezastru al Gherlei a
urmat abia din luna august 1951 încolo. Abia la 15 august 1951 a plecat şurcanu
128 din închisoarea
Inimaginabilele proceduri
satanice din închisoarea Gherla au avut loc după sosirea lui şurcanu
la această închisoare.
"Libretul " pe care îl
făceau aceşti securişti în faţa lui Pangrate Ioan nu era
altceva decât un studiu de pregătire a procesului cu "ţapi ispăşitori".
Ei pregăteau de pe acum martorii pe care îi vor folosi, atât împotriva deţinuţilor
călăi, cât şi împotriva propriilor cadre pe care le sacrificau,
numai ca regia să fie perfectă. Dacă securiştii ar fi ajuns
în posesia acelor bilete aruncate de Pangrate, moartea acestuia ar fi fost
sigură. Uşor se putea descoperi cine le scrisese.
I-am povestit cu lux de amănunte toată tragedia pe
care ei au consemnat-o într-un proces verbal de anchetă.
După ce s-a epuizat întreg subiectul şi n-a mai
existat nici o întrebare fără răspuns clar, colonelul a luat
cuvântul, zicându-mi:
-Acum să ne recomandăm şi noi, ca să ştii
cine suntem.
Noi suntem de la serviciul superior al securităţii
statului. De acum înainte eşti la dispoziţia noastră. Nimeni nu
mai are voie să se atingă de dumneata.
Securitatea pe care o cunoşti dumneata primeşte
ordinele de la noi. Ei sunt supuşii noştri.
Tot ce s-a făcut aici "s-a
făcut fără ştirea noastră".
Acum te duci la treabă şi să fii sigur că nu
mai au voie să se lege de voi deţinuţii. Dacă vor călca
ordinele noastre "îi vom împuşca ca pe nişte
câini în faţa frontului".
Eu am rămas cu convingerea că unul din acele bilete
zvârlite cu praştia a ajuns la autorităţi, care acum iau măsurile
de rigoare.
( N.A.Câtă perversitate şi
minciuni sfruntate! Aşa au înşelat aceştia mii şi milioane
de oameni. După cum s-au desfăşurat lucrurile, ororile Gherlei
s-au înteţit şi au mai durat 129 încă
un an de zile după acea anchetă a "supersecuriştilor care
"habar n-aveau" ce
se întâmplă în închisoare".
Nu mi-au cerut să ţin secretă această
întâlnire. Am ţinut-o eu fără să mi-o ceară.
La un timp oarecare, am avut ocazia să-l cunosc pe şurcanu.
Ştiam de ce este capabil. Am fost pus în temă de alţii.
În închisoarea aceasta şurcanu avea mai multă putere
decât comandantul sau ofiţerii politici. În faţa lui tremurau până
şi gardienii. Stăteau cu toţii în poziţie de drepţi.
Îl salutau cu "Să trăiţi! ".
şurcanu făcea controale în puterea nopţii ca să
vadă cu ochii lui dacă "bandiţii" muncesc sau trag
chiulul. şurcanu mă lua pe mine ca să-l însoţesc prin
fabrică, ca să-i fac anumite treburi în legătură cu maşinile
şi cu munca.
Făcând aceste inspecţii, treceam mereu pe lângă
un bazin cu apă. Eu -în permanenţă- aveam în buzunar un ciocan.
Mi-a trecut prin gând să-l lovesc în cap şi să-l arunc în bazin.
Intenţia pe care o aveam i-am spus-o şi camaradului meu Radu Tudoran.
Dar acesta -speriat- m-a rugat să-mi scot din cap asemenea obsesii, pentru
că tot ce face Turcanu este din ordinele securităţii. Drept
represalii pentru omorârea agentului lor sunt în stare să ne împuşte
pe toţi.
Nu frica de represalii m-a determinat să-mi schimb hotărârea,
ci faptul că omorând această bestie voi prelua -în faţa lui
Dumnezeu- toate păcatele lui asupra mea.
MARTURIA LUI AUREL OBREJA privitor la închisoarea Gherla.
Am ajuns la închisoarea Gherla la începutul toamnei anului 1951.
Eram cinci flăcăi: eu, Virgil Maxim, Titi Stoica,
Dumitru Neagu şi Constantin Lupoaie.
Toţi cinci eram consideraţi a fi
"comandatura" din închisoarea Târgşorul Nou, motiv pentru care
am stat aproape un an şi jumătate la închisoarea Jilava, suportând un
regim de teroare maximă.
La Gherla am fost primiţi de un gardian ungur pe nume
Gabor. Vorbea româneşte cu gramatica ungurească. Din această
cauză era grozav de hazliu. Părea glumeţ şi binevoitor.
Din atitudinea gardienilor nimic nu dădea de bănuit că
aici ar fi iadul pe pământ.
Am fost repartizaţi la camera 78 de la etajul II.
Era o cameră destul de mare cu priciuri şi aşternut
perfect aranjat şi curat. Părea civilizat. Au mai adus pe un deţinut
cu numele de Haik Zoltan, jumătate ceh, jumătate ungur. Un băiat
curajos şi bun camarad o vreme mai lungă.
Aşteptam să vină seara.
Cum s-a înserat, au început să sosească şi alţi
tineri.
Majoritatea erau studenţi trecuţi prin închisoarea
Piteşti. Pe o parte din ei îi cunoşteam, pe alţii nu. Îmi
amintesc de un student Popescu Aristotel zis "Aligo" care tocmai
absolvise facultatea de medicină din Bucureşti.
Un lucru m-a frapat:
Păstrau aceşti studenţi o disciplină
extraordinară. De neînchipuit. Parcă erau maşini electronice
programate pentru o anumită treabă pe care o executau perfect.
A venit cina. La comanda unuia, toţi s-au descoperit şi
au rostit rugăciunea. După cină la fel.
Am rămas stupefiat. Parcă ceva nedesluşit mă
înconjura din toate părţile.
O asemenea disciplină şi viaţă creştină
afişată pe faţă, brutal, nu era firească într-o
închisoare comunistă.
N-aveam timp să mă dumiresc, pentru că noi cei
cinci - cu Haik Zoltan şase- am fost înconjuraţi de ceilalţi,
care erau mai mulţi ca număr. Păreau foarte curioşi să
ştie ce se mai întâmplă în lume şi mai ales când scăpăm.
Îi interesa ce am auzit venind cu duba. Dacă ne-am întâlnit
cu proaspeţi arestaţi şi ce zic aceştia. Ce părere
avem noi despre ce se întâmplă în ţară?
Aşa stăteau în jurul nostru, iscodindu-ne mereu, ba îşi
expuneau şi ei părerile lor.
Nici o secundă nu aveam liber să nu fiu întrebat. Nu
puteam face nici un fel de raţionament. Nu puteam trage nici o concluzie.
Am simţit ceva straniu.
Bănuitor şi cu atenţia încordată am răspuns
la toate întrebările şi am avut grijă să le zic că
acestea sunt auzite de la alţii.
În final au insistat să le spun care sunt părerile
mele. Eu le-am răspuns că n-am speranţă să ies curând
din închisoare.
M-a iscodit unul să-i spun dacă la închisoarea Jilava
se bate. I-am răspuns că da. Se bate.
La rândul meu le-am pus întrebarea la cei din jur:
-Nu vă e frică să vă închinaţi aşa
pe faţă şi să rostiţi rugăciunile cu glas tare?
-Nu, camarade.
Se vorbea numai cu camarade, în limbaj pur legionar.
Simţeam o mare grozăvie în jurul meu.
De undeva de sus se auzeau răcnete, urlete de durere.
Erau strigăte de om torturat. Le cunoşteam pe acestea
de la Jilava.
-Ce-i cu strigătele astea? am întrebat eu pe unul.
-Ce să fie? la ultimul etaj sunt închişi cei bolnavi
psihic şi au crize dese. Mai ales seara, când sunt obosiţi şi
sistemul nervos ar vrea odihna. În fiecare seară se aud asemenea strigăte.
Ai să te convingi mai încolo.
Nu m-a convins deloc. Eu cunoşteam bine cum strigă un
nebun şi cum strigă un om torturat.
Încă la Jilava fiind, am auzit de cumplita distrugere a
studenţilor în închisoarea Piteşti printr-un oarecare şurcanu.
Nu puteam să-mi imaginez cum s-a putut face practic lucrul
acesta. Acum eram înconjurat de studenţi care au trecut cu toţii prin
închisoarea Piteşti.
Un întuneric cumplit mă învăluia din toate părţile.
După ce s-a înserat, a venit gardianul Gabor, care cu
accentul specific ungurilor din Ardeal ne-a zis:
-No hai mo, se ve ducem in camera vostru mai mare şi se ve
intilniţi cu toţi ai vostru.
Mi-am luat întreg bagajul şi am mers cu un etaj mai sus la
camera 99.
Era o cameră mare unde am dat peste alţi colegi, cunoştinţe
vechi din Târgşor. Acolo l-am întâlnit pe bunul meu prieten Ismană,
cu care am stat o vreme lungă în închisoarea Târgşor.
După masă în jurul nostru s-au format cercuri de 10-15
băieţi din Gherla. Aceştia vorbeau foarte binevoitor. Nu vedeam
în ochii lor nici cea mai mică scânteie de ură sau de viclenie.
Un lucru mi se păru cu totul straniu: alături de băieţii
pe care eu îi cunosteam ca bravi la închisoarea Târgşor era şi
Stoian, pe care-l cunoşteam ca ticălos de mare anvergură.
-L-am luat deoparte pe Stoicescu şi l-am întrebat plin de
îngrijorare:
-Ce-i cu situaţia asta?! În cameră nu exista nici un
fel de mobilier. Doar pe o parte a camerei erau rogojini pe jos, iar în partea
opusă mozaicul era gol.
În cameră era lume multă. Peste două sute de
persoane, toţi băieţi tineri. Studenţi şi foarte mulţi
elevi de câte 17-18 ani, proaspăt arestaţi.
-Cine-i acela cam grăsun la figură?
-Acela-i Puşcaşu.
Era un student care nu-mi spunea mare lucru, fiindcă nu-l
cunoşteam.
-Dar celălalt de lângă dânsul?
-Acela e Livinschi.
-Dar celălalt care e acolo rezemat de perete, cine este?
-Acela e şurcanu.
Când am auzit de numele lui şurcanu m-am înfiorat prin tot
trupul. Mi-am dat seama că suntem pierduţi. Că toate la câte am
asistat n-au fost decât mascarade pentru a fi traşi de limbă ca să
se ştie gradul de ferocitate ce va trebui folosit.
Stoicescu a observat panica ce pusese stăpânire pe mine. Şi
el a intrat în panică pentru că eu am intuit situaţia şi
s-ar putea să se afle că din vina lui. A încercat s-o dreagă
astfel:
-Să nu te sperii, ce, crezi că le merge "reeducaţilor"
cu noi? Nu vezi cât suntem de mulţi? I-am pus noi la punct, izolându-i în
colţul acela unde-i vezi.
Nu l-am crezut. Din contra, abia acum îl descopeream şi pe
dânsul că face parte din banda lui şurcanu.
Privind în jur mai atent şi cu ochi mai pătrunzător,
descopeream -abia acum- emoţiile puternice ce vibrau pe feţele
tinerilor din cameră. Ca într-o revelaţie intuiam spaima de care erau
cuprinşi.
Nu mai era nimic de făcut.
Au mai trecut câteva minute grele şi apăsătoare.
Deodată aud din colţul camerei unde era şurcanu
porunca de atac:
-Pe ei, mă!! Fu... le muma şi dum... lor de bandiţi.
Omorâţi-i!
"Gata, s-a terminat cu noi" - mi-am zis în gândul meu.
Brusc s-a produs o îmbulzeală, o înghesuială, o învălmăşeală
atât de mare încât -pentru moment- am avut impresia că şurcanu ne-a
atacat şi toţi ceilalţi ne sar în ajutor.
N-am avut timp nici să gândesc, nici să-mi dau seama
ce se întâmplă.
În cel mult două secunde am fost legat de picioare în
dreptul genunchilor cu o frânghie. Mâinile mi-au fost legate la spate. La ochi
am fost legat cu un prosop spre a nu vedea nimic. În gură mi s-a vârât o
cârpă ce ţinea loc de căluş. Peste gură -în plus- am
mai fost legat cu un prosop.
Abia acum mi-am dat seama că s-a dezlănţuit
"Piteştiul". Deja înţelegeam ce s-a întâmplat acolo.
Doamne Dumnezeule, dă-ne tărie
sau ia-ne viaţa!
După ce am fost legaţi, am auzit aceeaşi voce
-care era a lui şurcanu-:
-Începeti bătaia sistematic!
(Precizia cu care a fost organizată
procedura satanică, dovedeste că multe asemenea atacuri au mai avut
loc înainte de acesta. Dar n-au existat martori supravieţuitori care să
fie dispuşi a depune mărturie).
Pe loc am fost ridicat în sus, dar în pumni. Fiecare mă
apuca de unde ajungea. De haine, de gât, de nas. Când cu picioarele în sus, când
cu picioarele în jos. Când bruftuluit la dreapta, când la stânga.
Eram aruncat ca o minge. Ca atunci când copiii înfierbântaţi
de joacă lovesc în minge cu îneverşunare.
Loveau cu tot ce aveau. Şi aveau atâtea obiecte, toate
dinainte pregătite, pe care noi nu le-am văzut.
Loveau cu bucăţi de lemn din capete de prici. Cu
stinghii aduse de la ateliere. Cu capete de lemn de foc. Cu frânghii răsucite
şi muiate în apă. Cu bucăţi de cablu electric ce aveau la
mijloc sârmă metalică. Cu centuri, cu linguri, cu furculiţe. Cu
tot ce poate sau nu poate mintea să-şi imagineze.
Nu conta unde loveau şi nici ce putea să se întâmple.
Nu ţineau cont că din acea lovitură puteai să
mori sau să rămâi infirm.
Loveau în cap, în burtă, în coaste şi peste tot, care
pe unde apuca, fără milă şi fără cruţare.
Au început să chiuie, să strige, să urle, în
lovituri neîntrerupte au început să ne plimbe prin cameră. Să
înconjoare camera cu un vacarm ce nici în iad nu putea fi imaginat.
( Această metodă de a
chinui, de a urla, a striga şi a se bucura în timpul torturii avea un scop
demoralizator. Metoda a fost folosită nu numai de şurcanu în timpul
"reeducării" ci şi de securişti în timpul anchetelor.
Pe data de 5 noiembrie 1958, când eu -Gheorghe Andreica- am fost torturat la
securitatea din Cluj de către maiorul Gruia-Grimberg, evreu. În timp ce
eram lovit cu o rangă la tălpi, vreo douăzeci de securişti
strânşi de prin birouri, urlau, aplaudau, aruncau cu caschetele în sus.
Unii se băteau râzând peste genunchi,etc.) Păreau
o haită de lupi flămânzi, care au tăbărât pe un pui de căprioară
să îl sfâşie. Să apuce fiecare măcar o îmbucătură.
O îmbucătură cât de mică.
În această ploaie de lovituri sălbatice şi
nemiloase am făcut "totuşI" un raţionament. Mi-am
imaginat acest straniu convoi ca pe o ceată de canibali care au prins pe
unul din tribul rival si acum se pregătesc să-l mănânce. Dar
asta nu o fac oricum ci, după un ritual oarecare. Ritual ce atunci se
consuma.
Această grozăvie n-a durat un minut, nici două
sau douăzeci, ci vreo trei ore fără întrerupere.
Când şurcanu a poruncit oprirea "ritualului" eram
ca nişte cârpe muiate în apă şi apoi trântite la podea.
Au adus în această cameră mult tineret de prin alte
camere, atunci proaspăt arestat, ca să vadă umilinţa conducătorilor
din a "căror cauză ei nu sunt liberi".
Urla şurcanu în gura mare:
-"Uite-i pe cei care vă ţin în închisoare!
".
Mulţi credeau, căci minţile le erau rătăcite
de groază şi teroare. Erau şi din alţii care îsi puneau şi
altfel întrebarea:
Dacă aceştia sunt vinovaţii, ce aveţi cu
noi, ceilalţi?
Imediat după oprirea acestui "ritual", s-a trecut
la altul.
Am fost dezbrăcaţi în pielea goală şi puşi
pe mozaic în şezut. Trebuia să ţinem picioarele întinse spre
înainte. Mâinile de asemeni întinse ca să atingem vârful degetelor de la
picioare. Ochii ţintă la becul aprins.
N-am putut executa această tortură, căci eram
epuizaţi de atâta tortură şi atâta chin şi atâtea lovituri
ce le-am primit.
Văzând că aceasta nu le reuşeşte, în
lovituri de ciomag ne-au ridicat în picioare.
După ce ne-au dezlegat la ochi şi ne-au pus să căscăm
gura, toti cei două sute au fost puşi să treacă prin faţa
noastră şi să ne scuipe în gură.
Nu exista să nu deschizi gura. Veneau cu pene de lemn cu
care ţi-o deschidea forţat. Îti rupeau gura, buzele, fălcile ţi
le 139 zdrobeau. Îti rupeau dinţii din gură fără
cruţare sau menajament.
Aşa au trecut cei peste două sute de inşi prin faţ`
noastră şi ne-au scuipat în gură -şi încă de mai multe
ori-.
Toti cei vreo 200 de inşi au fost puşi să ne pălmuiască.
O, Doamne ce a însemnat în noaptea aceea să primeşti
sute de palme, unele date cu ură îneverşunată.
Nu toţi au făcut la fel:
Mi-aduc aminte de un elev de la Buzău al cărui tată
era aviator. Când i-a venit rândul să mă lovească, m-a lovit uşor
de tot. Ca un fel de mângâiere.
Mi s-a părut această lovitură îngerească ca
un balsam vindecător.
Bucuria ce am simţit-o atunci a fost mai mare decât
mângâierile mamei mele când mă ţinea la sânul ei cel cald şi
bun. Faptul acesta mi-a dat tărie.
L-a observat şurcanu pe tânăr şi a strigat la
dânsul:
-Dă tare! Loveşte pe bandit!
-Nu mi-a făcut nimic omul acesta. De ce să-l lovesc?
-Şi tu eşti bandit. Lasă că-ţi fac şi
ţie la fel!
După ce şi acest "ritual"al scuipării
s-a terminat, nu-mi mai simţeam nici faţa şi nici capul. Toate
organele mi se păreau străine. Mi se păreau ca nişte
obiecte ce stau agăţate pe un trup stingher care nu era al meu.
Îmi venea să zic că nu mai simt tortura. Aveam
impresia că trupul e un obiect mort, fără suflare. El nu mai are
nici o celulă vie într-însul.
Au izvodit un chin şi mai îngrozitor care avea menirea să
ne trezească din inerţie:
Au adus o gamelă plină cu materii fecale. A răspândit
un miros îngrozitor în cameră. O scârbă din cele mai cumplite mi-a
cuprins întreaga fiinţă.
Cu pene de lemn, cu bâte şi cu aşchii mi-au deschis
gura, aşa mi-au înghesuit forţat fecale pe gură.
Am vomat atunci -parcă- tot ce era în mine. Stomac, ficat şi
tot ce aveam înlăuntrul meu.
După ce această operaţiune a fost gata, eram plin
de murdărie pe gură, pe faţă, pe haine; au adus urină
ca să beau şi să-mi clătesc gura.
şurcanu îmi zicea batjocoritor:
-"Ajunge. De acum e sătul de "bunătăţI".
Trebuie să bea şi ceva lichid. După căcat, ce poate fi mai
potrivit decât pişatul?!
Apoi m-a pus să stau într-un picior şi cu mâinile sus.
Pe bunul meu prieten Stoicescu să mă bată cu ciomagul.
Acest Stoicescu, pe când eram liberi, a stat la mine acasă
o lună de zile.
Eu am zis mamei mele să-l trateze bine, că este
fratele meu cel mai bun. Ba chiar mai bun ca un frate.
Acum, iată-l că după ce a trecut prin
"focurile" prin care eu treceam acum -cu bâta în mânâ mă lovea.
În prealabil m-a minţit, trăgându-mă de limbă să-i
spun tot ce ştiu.
Cu toate acestea, când ceilalţi "reeducaţi"
n-au fost atenţi, mi-a zis în şoaptă:
-"Iartă-mă, Aurele, că nu mai pot".
Incepu să mă lovească încet de tot. Nici nu simţeam.
Încurajat, i-am zis lui Stoicescu:
-Dă mai cu sete. Nu-ţi fie milă. Ferească
Dumnezeu să te observe aceştia că mă menajezi, că poţi
trece din nou prin "focurile" reeducării, luând-o de la capăt
şi atunci ai putea face lucruri mult mai cumplite decât cele pe care le
faci acum.
Aşa vorbeam între noi, salvându-ne unul pe celălalt.
Eu torturat, iar el torţionar -prietenul meu cel mai bun.
Principiul "reeducării" era acesta:
După ce te-ai "reeducat" şi spălat
complet de ce ai fost mai înainte, să-l schingiuiesti pe cel mai bun
prieten pe care îl ai şi să-l "reeduci". Să-l aduci la
stadiul de îndobitocire la care ai ajuns tu.
Stoicescu era considerat "reeducat". De acum avea
misiunea să mă "reeduce" pe mine.
Doar el avea dreptul să mă scoată la W.C.. Mă
scotea ori de câte ori îi ceream.
Acolo eram numai noi doi. L-am rugat să-mi dea apă.
Simţeam o sete cumplită. Mi-a dat cu o cană. Nu,
dragă Stoicescule, nu cu cana, dă-mi cu găleata. Mi-a dat găleata.
Am introdus capul în găleată şi am băut până m-am săturat.
În prima noapte de tortură ne-au pus să ne batem între
noi. Toţi cinci am refuzat. Cu toate loviturile primite şi cu toate
îmboldirile n-au reuşit să ne dezbine întru atâta ca să ne batem
între noi.
-Nu vreţi, bandiţilor, să vă bateti şi
să scoateţi banditismul din voi? Lasă că vă batem noi!
Tortura a durat zi şi noapte fără întrerupere. Fără
somn.
Fără odihnă sau refacere cât de mică.
Ne treceau de la o tortură la alta imediat ce observau că
la una din ele erai epuizat şi nu mai reacţionai. Nu exista nici o scăpare,
nici o sustragere.
Ne-au dat să bem saramură.
În culmea însetării am fost dezbrăcaţi în pielea
goală.
Unul trebuia să stea în genunchi, iar celălalt să
se urineze în gura lui ( după ce prin bătaie a fost oprit de la
urinat ).
Torturile erau toate una mai crâncenă decât cealaltă.
Le număr pe cele mai importante:
-trebuia să stai pe ciment cu picioarele întinse şi cu
mâinile întinse spre vârful degetelor de la picioare. Mereu în aceeaşi
pozitie. Când se constata că eşti epuizat pentru această tortură
urma alta.
-să stai într-un picior şi cu mâinile ridicate.
-să stai plecat la 90 de grade cu mâinile la vârful
degetelor de la picioare.
-să faci genoflexiuni cu mâinile ridicate în sus până
la epuizare.
-erai îmbrăcat cu multe zdrenţe şi îţi
puneau în spate o raniţă plină cu boarfe. Astfel trebuia să
te plimbi prin cameră fără încetare ore în şir. Te încălzeai
atât de tare, încât ziceai că porţi un cuptor în spate.
Cei dezumanizaţi mai înainte erau puşi să vegheze
ca toate torturile să se desfăşoare "regulamentar".
Astfel îşi dovedeau ataşamentul faţă de regimul comunist şi
demonstrau că au părăsit toate concepţiile vechi.
A urmat o tortură nemaipomenită:
Ne-au aşezat jos, pe şezut, şi au adus niste
scânduri cu care ne loveau în cap. Tot cu cantul cel ascuţit al scândurii,
milimetru cu milimetru, ca să nu rămână nici o celulă
nelovită.
Capul ni s-a umflat şi s-a înnegrit ca tăciunele.
Chiar şi torţionarii s-au speriat la un moment dat.
Au început apoi să mă bată cu cantul scândurii
peste mâini în dreptul umărului.
M-au lovit mereu în acelaşi loc până ce mi-au afectat
muşchiul, osul sau tendonul. Locul s-a îngălbenit tot, făcânduse
ca ceara.
Torţionarii au adus studenţi la medicină, care făceau
oficiul de medici, ca să mă consulte. Aceştia le-au zis să
înceteze acest soi de tortură, deoarece sunt în pericol să-mi amputeze
mâinile. Abia atunci au încetat.
În una din zile, când noi, cei cinci, făceam manejul prin
cameră cu boarfele în spate şi eram epuizaţi, Titi Stoica a căzut
jos leşinat. Începu să aiureze. Vorbea cu Maica Domnului. Eu am sărit
ca să-l ajut a se ridica, dar şurcanu -care supraveghea procedurile
dintr-un colţ- strigă la mine:
-Aaaa, îi dai ajutor legionar?!!
Pe noi, cei cinci, ne ţineau într-un colţ al camerei
lângă uşă. Această porţiune a camerei a fost botezată
de şurcanu "Mocirla".
Eram socotiti porci, deoarece nu eram "sinceri" şi
"corecţi". Am fost obligaţi să vorbim ca porcii cu
"grohogroho".
Noi, cei din "mocirlă", eram obligaţi să
primim mâncarea stând într-un singur picior şi cu o mână ridicată
în sus. Ciorba fierbinte o primeam în gamelă pe palma goală şi
plină de răni provenite din opărituri.
Mâncarea era adusă de ajutoarele lui şurcanu. Toţi
erau reeducaţi din prima linie: Stoian, Livinschi şi alţii
asemenea lor, dintre cei mai ticăloşi cu putinţă.
Nu s-au multumit cu atâta. şurcanu a mai inventat încă
un chin: gamela cu mâncare ne-o puneau înainte. Noi, cu mâinile la spate şi
în genunchi, trebuia să ne aplecăm ca porcul şi să o mâncăm.
După ce mă aplecam puţin, îmi pierdeam
echilibrul.
Trunchiul era mai greu şi astfel cădeam cu faţa
în gamela cu ciorbă fierbinte.
Trebuia să calculez în aşa fel încât atunci când cad să
lovesc simultan fruntea şi bărbia de marginile gamelei fierbinţi.
Obligatoriu se mânca întreg conţinutul gamelei, iar ce se vărsa
pe jos se curăţa cu limba.
A durat acest "şoc" mai mult de două săptămâni.
Zi şi noapte fără pic de odihnă şi nici o secundă
de somn.
Totuşi am supravieţuit.
După ce au considerat că forţa fizică şi
morală a fost suficient de distrusă, au început să ne pună
întrebările ce erau tocmai scopul securităţii, care lucra în
ascuns, din umbră.
A urmat "autodemascarea". Trebuia să declar tot
ce nu am declarat la securitate, în timpul anchetei. Încă mai aveam putere
ca să ascund câteva nume pe care nu le-am declarat la arestare. În rest nu
aveam nimic de spus în plus.
Văzând că nu pot scoate nimic de la mine, au venit cu
o altă metodă de schingiuire:
Reeducaţii au confecţionat nişte cleşti din
beţe de lemn de esenţă tare. Aşa cum sunt cleştile
pentru spart nucile sau alunele. Cu aceste instrumente mi-au strâns degetele,
falangă cu falangă, falangită cu falangită.
În urma acestei torturi unghiile de la mâini şi de la
picioare s-au înnegrit şi au copt, puroind pe dedesubt. În timpul torturii
urlam ca de mama focului de durere îngrozitoare.
Au mai adus şi din alte camere pe alţii ca să
asiste şi să se îngrozească.
Au adus şi pe un ţăran frumos îmbrăcat în
costum naţional. Părea un aghiotant al regelui Decebal. Avea vârsta
de aproximativ 50 de ani. Nu era chiar atât de bătrân, dar faţă
de noi -ne putea fi tată. I-am zis "moş" Piticaru.
N-aveam voie să vorbim între noi.
Când supraveghetorii n-au fost atenţi, "moş"
Piticaru ne-a zis:-Măi băieţi, inventaţi organizaţii,
că altfel aceştia vă omoară. Şi eu am inventat una şi
m-au lăsat în pace.
Am organizat tot satul cu excepţia popii şi a învăţătorului.
Cu adevărat, lui "moş" Piticaru i-au permis
să se culce.
L-au lăsat să doarmă cam trei-patru ore, atât cât
sistemul nervos să se destindă şi celulele nervoase să
intre în refacere. Apoi l-au trezit cu lovituri de bâtă:
-Spune, moşule, f...ţi Dum... mă-tii de bandit,
cum ai organizat pe bandiţi împotriva armatei sovietice?
Moşul n-a expus minciuna sistematic. A uitat ce a declarat şi
s-a încurcat. Din această cauză, sărmanul "moş"
Piticaru a trecut din nou prin bătăi şi schingiuiri.
Eu am învăţat din experienţa lui "moş"
Piticaru.
Atât eu cât şi ceilalţi camarazi ai mei eram hotărâţi
să ne "autodemascăm".
În ce mă priveşte pe mine, iată cum am procedat:
Am luat satul natal de la un capăt la altul şi l-am organizat
într-o mare conjuraţie anticomunistă. Scopul acestei organizaţii
era să atace armata sovietică în momentul retragerii din faţa
ofensivei americane.
Cunoşteam numele a vreo zece tineri, care în timpul
retragerii trupelor maghiare din Ardeal au fost împuşcati de unguri, când
voiau să dezerteze.
Pe aceştia i-am organizat.
Am adăugat pe toţi învăţătorii din
împrejurimi despre care ştiam sigur că au murit în război.
Ce-o fi, o fi! Până se descoperea că aceştia sunt
morţi, mai trece un timp şi poate lucrurile se mai schimbă.
"Ori se schimbă paşa, ori moare măgarul"!.
Prima declaraţie se dădea verbal în faţa lui
Livinschi, Stoian, Mărtinuş, Şindrileanu şi alţi
tartori din echipa iniţială a "reeducării".
Eu am enumerat în total vreo 40 de nume.
Am avut grijă să mi le fixez bine în minte pentru ca
atunci când voi fi din nou întrebat să nu încurc borcanele.
După ce am enumerat numele celor implicaţi în
"complot", trebuia să arăt de unde şi cum am procurat
armele.
-Să vedeţi, domnu` Livinschi. Acolo era un depozit de
armament unguresc. La retragere ungurii n-au avut timp să-l arunce în aer.
Astfel a ajuns în mâna armatei sovietice.
Depozitul era păzit de vreo şase ostaşi
sovietici. Pentru un kilogram de rachiu ne-au lăsat să luăm din
depozit tot ce am dorit.
Am luat la arme din depozitul acela câte am vrut şi de care
am vrut.
-Mama voastră de bandiţi! Aţi înşelat
vigilenţa ostaşului sovietic ca să vă faceţi
damblalele banditeşti!
-Să-mi spui ce armament ai luat de acolo.
-Am luat două branduri şi de fiecare aruncător
câte şase lăzi de obuze. -Două mitraliere grele cu câte două
lăzi de cartuşe de fiecare armă.
Astfel i-am înşirat un pomelnic întreg de arme cunoscute de
mine. Am avut grijă să pun tot cifre ce pot fi uşor ţinute
minte, ca atunci când voi fi reîntrebat să nu fac nici o greşală.
După vreo două ore de somn, am fost trezit cu câteva
ciomege zdravene şi am repetat toată povestea aşa ca şi
prima dată. Şi ceilalţi camarazi au făcut la fel.
Pentru prima dată am avut "dreptul" ca să
dormim şi noi ca "reeducaţii".
Drept răsplată că ne-am "autodemascat"
ni s-a făcut câte un mic "favor": să păzim pe alţii
care erau în plină tortură şi nu au ajuns încă în faza
demascării sau refuzau să-şi facă autodemascarea.
Pe cât era cu putinţă şopteam acestora să
inventeze organizaţii ca să scape de tortură.
Maxim Virgil l-a dăscălit pe un macedonean mai dârz
care nu voia să-şi facă "autodemascarea" -pe nume Teja
Constantin.
Teja -băiat isteţ şi receptiv- pe loc a ticluit o
legendă fantastică cu sute de puşti şi zeci de mitraliere şi
astfel a scăpat de tortură.
Credeam cu toată convingerea că lumea în întregime a căzut
în mâna comuniştilor şi acuma aceştia fac ce vor cu noi.
În timp ce noi ne "autodemascam" ticluind poveşti
fantastice, tartorii cei mari ai "reeducării", în frunte cu şurcanu,
ne arătau pe geamul închisorii în cimitir o cruce mare a unui vestit
bandit ungur, pe nume Roja Şandor.
Mie-mi zise Livinschi:
-Vezi că acolo te trimit, la Roja Şandor, dacă nu
"borăşti" tot ce ai în desaga minţii tale.
Nu m-am putut abţine să nu i-o întorc lui Livinschi:
-După cum mă bateţi, nu am să ajung decât
acolo şi asta cât mai grabnic.
În fiecare zi după masă, şurcanu intra în cameră
şi atunci încremeneam cu toţii.
Nici oile şi mieii când intra lupul în staul nu erau atât
de înspăimântaţi ca noi - în faţa acestei bestii cu chip de om.
Stăteam smirnă lângă perete şi nici de
tremurat nu îndrăzneam.
şurcanu trecea plin de îngâmfare diabolică, scânteind
din ochi o fulgerare neagră şi întreba pe fiecare:
-La câte probleme te-ai gândit astăzi, banditule?
-La una, domnu` şurcanu.
-Fu... Dum...mă-tii de bandit! Treci din nou la reeducare
ca să te gândeşti la toate!
-Tu la câte te-ai gândit, banditule?
-La două.
-Ai scăpat de data asta.
-Dar tu, banditule, la câte te-ai gândit?
-La trei, domnu` şurcanu.
-Bine, banditule.
-Tuuu?
-Nu mai am probleme, domnu` şurcanu.
-Fu...Dum...mă-tii de bandit! Lasă că ai să
ai acuşi!
După ce trecea pe la toţi, începea tortura cu propria
lui mână.
Spectacol mai înspăimântător decât acesta, nu cred că
poate să existe. Nici să fi existat vreodată în lume.
A adus pe un tânăr student la teologie ca să-l
tortureze în faţa tuturor.
L-a trântit la pământ răstignit cu faţa în sus.
I-a întins mai întâi o mână pe a cărei palmă s-a urcat cu
bocancii unul din ajutoarele lui şurcanu. Apoi i-a întins-o şi pe
cealaltă. La fel au făcut şi cu picioarele.
Apoi şurcanu a sărit cu bocancii pe el. Cu unul pe
burta lui şi cu unul pe gât. A început să se lase alternativ cu
greutatea corpului său când pe burtă, când pe gât.
Doamne, ce mai horcăia atunci când îl apăsa cu
piciorul pe gât, întrerupându-i respiraţia.
Ochii în cap erau bulbucaţi şi i se învineţea
toată faţa, încercând să respire. şurcanu ridica piciorul
numai atunci când vedea că moare.
Această scenă înspăimântătoare m-a durut mai
mult decât toate torturile la care am fost supus eu însumi până atunci.
Simt şi acum şi mă cutremur doar la aducerea
aminte.
Parcă se învârte casa cu mine. Un fior îmi trece prin
întreg trupul şi sufletul. Corpul întreg îl simt în flăcări până
în ultima celulă.
Când l-a lăsat din tortură părea un om mort.
Zadarnic l-au lovit cu bâtele ajutoarele lui şurcanu şi însuşi şurcanu,
omul abia că s-a putut mişca puţin. N-a fost capabil să se
scoale în picioare.
Cu toată urgia ce s-a abătut asupra noastră şi
lipsa oricărei sperante de scăpare - nu mi-am pierdut credinţa
în Dumnezeu şi încrederea în camarazii mei cei buni.
După ce m-am "demascat verbal" în faţa lui
Livinschi, a urmat "demascarea" în scris.
Declaraţiile acestea se dădeau într-o cameră alăturată,
sub supravegherea unui "reeducator" de încredere.
Livinschi l-a numit ca supraveghetor pe un student pe nume Şindrileanu
( care până la urmă a fost omorât de şurcanu în torturi ca trădător
al " reeducării " ).
Acesta mă supraveghea din aproape, având în mână un
picior de prici.
În timp ce eu scriam, acesta se holba citind cele scrise de
mine, şi-mi zise:
Mă, fu...Dum...mă-tii de bandit, tu nu scrii ceea ce
ai declarat în faţa lui domnu` Livinschi. A început să mă
lovească cu stinghia.
Am răbdat eu cât am răbdat şi fulgerător
m-am repezit la el, sumulgându-i stinghia din mână.
Măi ticălosule! eu sunt fiu de muncitor. Tatăl
meu şi mama mea au trăit din cele două palme bătătorite
şi tu îndrăzneşti să dai în mine?! Putregai hidos ce eşti!
( Ştiam că se trage dintr-o familie intelectuală şi cu
stare bună ).
S-a speriat când s-a văzut dezarmat şi mi-a zis:
-Lasă că te spun eu lui domnu` Livinschi şi vezi
tu cum o plăteşti diseară.
-N-ai decât să-i spui şi mai adaugă la asta că
te-am băgat şi în p.m.!
Parcă mi s-a luat o piatră de pe inimă. M-am
eliberat de o otravă amară. Era a doua sau a treia înjurătură
pe care am rostit-o în viaţă şi asta numai după arestare.
Livinschi m-a luat la zor pentru îndrăzneală, dar şi
lui i-am răspuns tot cu maxim de curaj: eu declar din propria mea constiinţă.
N-am nevoie să fiu bătut de cineva pentru aceasta (Am început şi
eu să-i trag cu politica. Altă soluţie nu exista ).
Uimit de replica mea, Livinschi m-a şi crezut trecut de
partea reeducării. Mi-a numit un alt supraveghetor. Pe acesta îl chema
Popescu Gigi, era student şi fiu de colonel.
Popescu Gigi a fost cândva bărbat brav. În urma unor
torturi îngrozitoare la care a fost supus s-a prăbuşit. Acum umbla cu
un maldăr de dosare sub braţ, crezându-se pe sine mare securist.
Acesta îmi zise:
-Vezi să îndrăzneşti a nu declara ca în faţa
domnului Livinschi. Cu mine n-o să-ţi meargă cum ţi-a mers
cu Şindrileanu.
Asta o crezu el! făcând pe nebunul cu mine. I-am făcut
şi lui ca lui Şindrileanu. A intrat groaza în el. Eu am început să
fiu din nou stăpân pe mine.
Până la urmă am scris lunga "autodemascare"
cu lux de amănunte, exact cum i-am ticluit-o lui Livinschi.
Livinschi a luat declaraţia mea de bună şi a
dus-o la administraţie, dându-i-o ofiţerului politic care le
centraliza pe toate.
Într-o seară, şurcanu a adus în cameră mai mulţi
studenţi. Apoi a închis usa, rămânând şi el în cameră.
L-a luat în primire pe primul, zicându-i:
-Hai, măi banditule, fă-ţi demascarea!
Bietul student, cu ochii pierduţi, începu să
povestească despre tatăl său că avea o amantă cu care
întreţinea raporturi sexuale. Dar amanta mai întreţinea raporturi
sexuale şi cu un ogar.
Apoi - că mamă-sa avea mai mulţi amanţi. El
a fost aţâţat de purtarea mamei sale, a avut raporturi sexuale cu
sora sa. Fiind fiu de oameni mai bogaţi, avea şi o proprietate la ţară.
Mergând vara pe acolo, a avut raporturi sexuale cu o viţică.
Un altul povestea că s-a culcat cu mamă-sa, iar în
continuare fel de fel de perversiuni sexuale cu femei de neam mare.
Se vedea că toate aceste "demascări" sunt
basme inventate de oameni ajunşi la limita puterilor şi la culmea
disperării.
Nu era suficient numai să afirmi că ai fost părtaş
la astfel de perversiuni. Mai trebuia să şi dovedeşti lucrul
acesta.
Toate aceste legende trebuia să fie "credibile",
să aibă o "logică".
Cel care a afirmat că a avut raporturi sexuale cu o viţică
a trebuit să explice celorlalţi şi cum a procedat.
A venit şi rândul meu să mă autodemasc.
Am început să spun tot adevărul -cunoscut şi de
securitate- despre activitatea mea în frăţiile de cruce.
La un moment dat şurcanu s-a răstit la mine:
-Du...mă-ii de bandit! Ce? Parascovenii din astea îmi spui
tu?
Să-mi spui toate ticăloşiile pe care le-ai făcut
cu femeile. Imoralităţile tale. Toate, până la ultima. N-am
nevoie să aud din gura ta apologia Mişcării Legionare.
-Domnu` şurcanu, din câte am înţeles de la cei care au
vorbit până acum, aceştia sunt fii de oameni avuţi. Sunt
"copii de bani gata". Sunt oameni din categoria celor buieci, cărora
le arde numai de orgii. Altceva mai bun nu au avut de făcut.
Eu sunt fiu de ţăran lipit pământului. Tata nu ştie
carte.
Nici mama.
Din zori şi până în seară ei au muncit. Cu multă
sudoare au câştigat mămliga pe care o mâncau. Ei n-au avut timp de
astfel de orgii. Din gura lor n-am auzit o astfel de poveste.
Eu am plecat de acasă. M-am refugiat la ocuparea Ardealului
şi am trăit cum am putut.
Niciodată nu mi-a trecut prin minte asemenea lucruri cum am
auzit de la aceştia care nu şi-au încăput în piele.
În timp ce vorbeam, un duh mă însufleţea şi n-aş
fi zis despre mama mea - care m-a crescut cu atâta dragoste la sânul ei - nici
un cuvânt de ocară, indiferent de consecinţe.
Mi-a fost peste putinţă să-mi dau seama şi
nici astăzi nu pot să-mi imaginez ce s-a petrecut în capul bestiei de
şurcanu.
N-a zis nimic şi nici nu m-a pus la vreo casnă pentru
cele spuse de mine.
Din nou a luat cuvântul şurcanu:
-Acum să vedem cine are de zis ceva?
Era greu din cale afară şi extrem de periculos să
nu aibă nimeni de zis nimic.
Măcar unul trebuia să pună o întrebare acuzatoare
la adresa altuia. Altfel, riscam cu toţii să fim crunt torturaţi.
Un student -nepot al prinţului Ghica- mi-a pus o întrebare
din cale-afară de periculoasă:
-Când l-am cunoscut pe generalul Coroamă şi ce am văzut
în casa lui?
Fără să mă gândesc am şi dat răspunsul
prompt:
-Pe generalul Coroamă l-am cunoscut imediat după ce
m-am refugiat din Ardealul de Nord.
Generalul a făcut o inspecţie la şcoala unde învăţam
eu.
A descoperit la mine puţin talent la sculptură.
Simpatizândumă, m-a luat sub oblăduirea sa, ca să mă întreţină
la şcoală.
L-am iubit pe general ca şi pe mama mea care m-a crescut la
sânul ei. Datorită lui am reuşit să termin liceul industrial
"Polizu" din Bucureşti.
Generalul Coroamă avea o casă în Piatra Neamţ.
Omul era de o moralitate deosebită. N-am văzut, nici n-am auzit în
casa lui să se fi petrecut lucruri imorale ca cele auzite aici.
Mai avea o proprietate de 5 hectare de teren pe lângă Iaşi.
Acest teren l-a primit prin reforma agrară după primul război
mondial.
Ştiu că într-un timp generalul Coroamă a fost
comandantul trupelor române de-a lungul graniţei cu Uniunea Sovietică.
În preajma războiului a intrat în conflict cu generalul
Antonescu. N-a fost de acord cu continuarea ostilităţilor dincolo de
Nistru.
El zicea că dacă nemţii insistă să
participăm şi noi la război, atunci să se formeze un corp
expeditionar de 100.000 de ostaşi. Acesta să fie echipat, instruit şi
sub comandă germană să participe la războiul împotriva
Uniunii Sovietice.
Statul român să nu fie implicat în acest război.
Din această cauză, Antonescu l-a schimbat de la
conducerea armatei de est.
Deviza generalului Coroamă era că noi nu avem ce căuta
peste Nistru.
Cam atâta ştiu despre activitatea politică a
generalului Coroamă.
Cine-şi poate imagina că generalul m-ar fi invitat pe
mine -un copil- să particip la şedinţele lui? Cine poate crede că
eu aş fi avut îndrăzneala să-i cer socoteală pentru comportările
sale?
De multe ori -mai ales când avea musafiri- eu plecam la Piatra
Neamţ ca să mă întâlnesc cu băieţi şi fete de
vârsta mea. Generalul îmi reproşa:
-Ce, nu vrei să iei masa cu noi?
Eu mă scuzam politicos ca să nu-l jignesc pe binefăcătorul
meu. Cam asta-i tot ce ştiu şi ce am avut cu generalul Coroamă.
şurcanu îmi zise:
-Treci acolo, banditule! Te mai gândeşti şi ai să
spui pe urmă, mai târziu.
Am scăpat fără să fiu torturat.
Am observat că dacă făceai pe proletarul şi
prietenul Uniunii Sovieticii -parcă- mai scăpai.
În această cameră mi-a fost dat să văd cum
ticălosul de şurcanu şi ajutoarele sale au încercat să
determine pe tată să-şi bată fiul şi pe fiu să-şi
tortureze tatăl.
Au adus în cameră un croitor bătrân de 71 de ani. Era
un om frumos cu mustăţi albe ca neaua. Apoi au adus pe fiul său.
Era şi acesta un bărbat la fel de înalt şi bine făcut -la
vreo 30 de ani-. I-au pus faţă în faţă, îmboldindu-i să
se bată între ei.
Au refuzat.
Oricât de mult au fost loviţi din spate cu ciomegele, n-a
ridicat nici unul mâna ca să-l lovească pe celălalt.
Văzând că această ticăloşie nu reuşeşte,
i-au scos afară din cameră pe cei doi. Apoi au adus alt bătrân.
Un ţăran frumos îmbrăcat în costum naţional. Parcă ar
fi fost Horia, martirul nostru legendar.
Au introdus în cameră -apoi- pe copilul său în vârstă
de numai 17 ani pentru a fi torturat în faţa tatălui său.
M-am cutremurat de această mişelie.
Pe bătrân îl chema Rusu. Noi i-am zis moş Rusu. Era de
loc din Galda de Sus, o localitate de lângă Aiud.
Bătrânul îl cunoştea pe Virgil Maxim. Cum a intrat în
cameră a intuit că şi noi trecem prin groaznicile chinuri ale
"reeducării".
Când şi-a văzut copilul adus în camera de tortură,
a căzut în genunchi în faţa torţionarilor, plângând şi
rugându-se de ei:
-Nu-mi bateti băiatul. Vă spun eu tot. Omorâţi-mă
pe mine, numai nu-mi bateţi băiatul!
M-au podidit lacrimile şi plângeam şi eu alături
de moş Rusu şi nu mă mai puteam opri.
În timpul torturilor cele mai grele, n-am scăpat o lacrimă.
Acum curgeau ca o viitură în timpul marilor revărsări de ape.
Îmi venea şi mie să mă arunc în genunchi în faţa
bestiei de şurcanu şi a roboţilor săi ca să-i rog să
nu-l bată pe copil în faţa tatălui său.
Ce au socotit torţionarii e greu de ghicit. Până la
urmă l-au scos din cameră şi l-au torturat în altă parte.
Săptămână după săptămână a
trecut. Lună după lună s-a scurs, iar noi trecem mereu dintr-o
grozăvie în alta. Ce povestesc astăzi e doar o mică parte ce
mi-a rămas în minte.
La un moment dat şi noi cei cinci am fost puşi să
tragem de limbă pe alţii.
Nu aveau încredere în noi, eram supravegheaţi de o mulţime
de roboţi "reeducaţi".
şurcanu nu se mai ocupa de noi. Se ocupau doar ajutoarele
lui de nădejde -Livinschi, Stoian şi alţii.
Într-o zi a intrat în cameră o trupă de adjuncţi
ai lui şurcanu în frunte cu Livinschi.
Livinschi a luat cuvântul zicând:
-Va veni un "bandit " care va trebui să fie
iscodit despre tot ce are în guşă. Nu cumva să faceţi o mişcare,
un semn, să-l atenţionati despre ce se întâmplă în această
cameră şi ce se urmăreşte, că va fi vai de pielea
voastră!
Au introdus în cameră pe unul cu numele Caragea. Era de loc
din Timişoara. Acest om -se vedea de departe- că habar nu avea de ce
se întâmplă în această cameră.
Omul era vesel, curajos, vorbea degajat. S-a bucurat enorm că
l-a întâlnit pe Virgil Maxim în care avea mare încredere.
S-a ataşat de Maxim şi se întreţineau ca vechi
prieteni în discuţii amicale.
Bietul Maxim. Il vedeam cum pândeşte să prindă
momentul spre a-l atenţiona de pericol. Era peste putiţă. Vreo
zece reeducaţi îi spionau din toate direcţiile.
Culmea! Nu l-au torturat, n-au sărit pe el aşa cum ne
aşteptam noi să o facă din secundă în secundă.
A trecut ziua fără să se întâmple nimic.
Ne-am dat seama că ceva s-a schimbat. Ceva în favoarea
noastră. M-am pus să studiez situaţia. Am constatat că nu
mai erau atât de activi ca înainte. Deci, a început destinderea.
Această destindere s-a făcut încet, pe nesimţite,
în zile şi săptămâni la rând.
Deşi la camera 99 nu se mai tortura, aş fi făcut
orice numai să scap de acolo.
Voiam să lucrez în fabrică.
Şi trupul şi sufletul cereau munca. Orice, numai muncă
să fie.
L-am rugat pe Livinschi să mă scoată la raport la
ofiţerul politic. M-a scos la locotenentul major Avadanei:
-Să trăiţi domnule locotenent major, sunt deţinutul..
-Ce-i cu tine, banditule?
-Domnule locotenent major, eu m-am hotărât să părăsesc
vechile concepţii, să mă fac băiat de treabă şi să
lucrez pentru socialism în fabrică.
-Bine, banditule. Se aprobă.
-Dar să vedeţi, domnule locotenent major, eu am
declarat la anchetă nişte lucruri care nu există. ( Îmi veni
asa, subit, dorul de a fi cinstit în fata acestui monument al necinstei.
Vechile reflexe de cinste îşi scoteau capul, reînviind ).
-Spune, banditule, spune.(El credea că am de făcut
alte declaraţii mai importante decât cele făcute în faţa lui
Livinschi).
-Păi...să vedeţi. Eu de groaza torturilor la care
am fost supus, am declarat lucruri care nu există.