Preot Dan Badulescu

,,Începutul” acestui studiu a fost trăit de autor în România la sfârşitul anilor ’70 şi începutul anilor ’80. Aceste trăiri s-au desfăşurat parte ,,la vedere”, parte în ascuns, mai ferit de vigilenta cenzură a vremii. Cu toată vigilenţa ei cenzura fusese penetrată – cu voia sau fără voia ei – de diferite materiale şi idei ce constituiau în totalitate apanajul mişcării, lipsind numai… numele! Emigrarea în 1986 în Suedia a constituit un pas mai departe în inima fenomenului, ţările occidentale fiind mult mai expuse influenţelor sosite din spaţiul euro-atlantic (din care de fapt fac şi ele parte). În acest timp nu a fost necesară vreo lucrare de taină, noile idei având chiar o încurajare tacită sau explicită din partea societăţii postindustriale. Dar ,,unde s-a înmulţit păcatul, acolo a prisosit harul” (Romani V, 20), şi anii ’90 au adus lumina cunoştinţei.Atunci a fost pusînceputul lucrării de faţă, pentru realizarea căreiaaduc mulţumiri bunului Dumnezeu, duhovnicilor şiprofesorilor de la facultatea de Teologie Ortodoxă,soţiei mele şi tuturor prietenilor ce au pus umărulcu sugestii, corecturi şi completări.

,,Sfârşitul” mişcării se apropie, ea născându-sedeja moartă …

Preot Dan Bădulescu

Bucureşti, 2001

La prăznuirea Sfântului Prooroc Ilie Tesviteanul

I. INTRODUCERE: CAUZE SOCIO-RELIGIOASE ALE NEW AGE-ULUI

1.1. Noutatea de natură sociologico-religioasă, redimensionarea societăţii prin crearea de interese în zona spirituală, ideală, nematerială I.2. Prezentarea mişcării new age I.3. Răspândirea new age-ului I.4. O trăsătură importantă a mişcării new age: schimbarea paradigmei I.5. Politica new age I.6. New age ca mişcare de mase, de mare popularitate în Vest

I.1. NOUTATEA DE NATURĂ SOCIOLOGICORELIGIOASĂ, REDIMENSIONAREA SOCIETĂŢII PRIN CREAREA DE INTERESE ÎN ZONA SPIRITUALĂ, IDEALĂ, NEMATERIALĂ.

New age-ul aduce cu sine, ca noutate care să-iconfirme numele, conştientizarea spirituală, acelspiritual awareness, despre care se face caz în multe ţăridezvoltate industrial. Este un rezultat firesc al societăţiihiper-industrializate în care valorile ,,umaniste” nu-şi maigăseau un loc decent în goana după bunăstare materială.Reacţia firească a forţelor neglijate ale personalităţiiumane a făcut să răsară şi să se dezvolte, iar apoi să se implementeze chiar cu bună ştiinţă aceste reînnoite forme de spiritualism, gnosticism sau păgânism. Ele s-au redefinit ca: gândire holistică, ecologică, feminism, contracultură, auto-dezvoltare spirituală sau transpersonală, terapie naturistă, etc. Alături de redefiniţii au mai fost utilizate în continuare şi vechi denumiri şi practici cu iz arhaic sau exotic apelând la curiozitatea demistificatoare a noilor generaţii: spiritism, vrăjitorie, vindecători, reîncarnare, magnetism, etc. Pentru a da o notă de originalitate activităţii lor, grupuri de afacerişti sau alţi specialişti folosesc aceste noi sintagme sau atitudini. Se face astfel o bună şi dezinteresată propagandă new age-ului cu care o mare parte a societăţii de consum se doreşte a fi preocupată. S-a creat astfel o mare piaţă de desfacere pentru cărţi, reviste, filme, benzi audio, expoziţii, locuri de odihnă, etc., în care se instalează atmosfera specific ,,înnoitoare”, dacă o comparăm cu goana după profit a societăţii din care a pornit.

I.2. PREZENTAREA MIŞCĂRII NEW AGE.

În general, comentatorii din lumea heterodoxă prezintă mişcarea new age ca pe un fapt mai mult social, plin de diversitate, eclectic, non-ierarhic, fluid, tolerant şi optimist. În mai toate cazurile s-a evitat senzaţionalismul jurnalistic, dacă a fost vorba de studiile documentate ale diverşilor specialişti, acesta fiind lăsat pe seama presei sau a canalelor de mass media. Respectivii specialişti cuprind în primul rând sociologi, antropologi sau psihologi, şi în mică măsură teologi, aceştia fiind mai mult ,,specialişti în studii religioase”, lucru ce spune mult pentru noi. În condiţiile în care societatea Vestului a neglijat dezvoltarea duhovnicească a individului, teologii tind să devină nişte cercetători atei care, în faţa unui asemenea val de ,,misticism” se doresc a fi imparţiali, lipsiţi de empatie, şi care să prezinte lucrurile în mod ştiinţific, faptic, judecata de valoare morală fiind evitată, sau total absentă. Se ajunge până la omiterea totală a unor aspecte negative ale practicilor new age-iste ca de exemplu recrutarea înşelătoare, convingerea coercitivă, abuzurile, excrocheriile. Aceste lucruri însă sunt pe bună dreptate prezente în presa de scandal sau în comentariile cu mult mai critice ale unor teologi, dar mult mai puţini la număr, catolici sau protestanţi.

I.3. MODALITATEA DE RĂSPÂNDIRE A NEW AGE-ULUI ŞI STANDARDUL SĂU IDEOLOGIC

Mişcarea new age are o mare arie de răspândire, atât în rândul cunoscătorilor, cât şi al neofiţilor. Deşi unele practici sunt explicite şi se recunosc aparţinând new age-ului, altele sunt infiltrate în mişcările ideologice sau spirituale sau religioase deja existente în zona respectivă, grefându-se pe acestea ca o plantă parazită.

Încă din anii ’60, au existat curente care s-au opus standardelor societăţii din Apus, statele occidentale fiind în situaţia de a face faţă unor fenomene sociale cum au fost mişcarea „hippy” şi muzica rock. Tinerii din acea vreme vor ajunge ca, la vârsta maturităţii, să aplice chiar un anumit spor de conştiinciozitate înfăptuirii idealurilor din acele vremuri „de aur”. Mişcarea new age răspunde într-un fel cerinţelor spirituale ale generaţiei „hippy”, preocupată printre altele de găsirea unor noi „canale” de cunoaştere a fenomenelor psihice consecutive consumului de droguri, a fenomenelor paranormale, şi, mai ales a naturismului - dorinţa de a trăi oarecum mai aproape de natură, mai lipsit de stresul şi de sofisticatul mod de viaţă al Occidentului.

Au existat încă din acea vreme chiar curente contra-culturale, care aveau ca sarcină de a găsi modele noi şi utopii chiar de tip comunist, care să aducă un aport de tinereţe într-o societate lipsită de vigoare, bazată pe acumulări materiale. Conştientizarea problemelor de mediu, căutarea unei noi spiritualităţi, descentralizarea executivului în stat, au fost subiectele la modă în vremea anilor ’60-’70, relevantă în acest sens fiind de exemplu lucrarea lui Mark Satin New Age Politics, apărută în 1979. Anarhismul romantic mergea până la a declara sărăcia ca ideal, aceasta fiind realizabilă prin auto-oprirea fluxului financiar. În această privinţă putem menţiona ca un exemplu semnificativ, din spaţiul euroatlantic, activitatea grupului Friends din Suedia, sprijinit de comunitatea anarhisto-ateistă Comunidad, fondată în Uruguay în anii ’50. Potrivit propriei prezentări, organizaţia Friends nu este ateistă: aceştia se consideră fraţi, surori şi mame, întro familie extinsă, care cuprinde şi un ,,Isus” şi recunosc numai un singur ,,Tătic” (Daddy), ABBA, căruia îi sunt activişti pentru o lume în care acest dumnezeu să nu se afle răstignit în biserici, o lume fără complezenţă religioasă, fără suferinţa economică imperialistă şi fără tortura pe care a reprezentat-o din totdeauna crucea. Asemenea ,,crez” politico-teologic vădeşte o gravă lipsă de elementare noţiuni creştine, şi doar cu bunăvoinţă, putem aprecia poate, o condescendenţă la adresa religiozităţii. Ne aflăm la o distanţă incomensurabilă de mesajul din utrenia ortodoxă: „Că iată a venit prin Cruce bucurie la toată lumea…”.

Se poate distinge în context politic o reacţie tipică pentru mediile intelectuale de stânga din Occident şi o solidarizare justă cu suferinţele ,,lumii a treia”,1 cauzate de colonialism şi imperialism, de companiile trans-naţionale, de eforturile a ceea ce mai târziu se va numi globalizare. Menţionăm în acest sens protestele la nivel internaţional împotriva conferinţei de la Seattle din decembrie 1999, conferinţă soldată cu un momentan eşec.

Ideologia marxistă aplicată şi practicată în cultura de mase din Vestul modern, fiind prin specificul său total lipsită de lumină duhovnicească, identifică societatea capitalistă apuseană cu creştinismul, biserica şi crucea, considerate în accepţiunea respectivă factori de asuprire a societăţii pre-capitaliste şi de pervertire a naturii paradisiace de tip precreştin, din datumul de tradiţie păgână. Soluţia ad-hoc devine, în acest caz, renunţarea hotărâtă la creştinismul ,,putred” propovăduit oficial şi abordarea unor soluţii utopice de tip comunist, sau a unora anti-clericale, inspirate din, sau de masoneria atee de tip Marele Orient.

În această ordine de idei, se vede a fi necesară o privire asupra societăţii moderne, de după cel de-al doilea război mondial, pentru a aprofunda şi a înţelege mai bine situaţia aspectului religios în viaţa diferitelor grupuri de oameni, în nevoile lor pe cele două planuri, spiritual şi material.

După ce o întreagă generaţie de sociologi au proclamat ideea că religia şi-a încetat rolul în societate, iar în locul ei s-a instaurat ştiinţa şi raţiunea, realitatea arată contrariul, şi anume că există o dorinţă firească a omenirii de a trece de la secularizare la religiozitate. Exemple cutremurătoare sunt marile mişcări fundamentaliste din chiar S.U.A. şi, lucru în care suntem direct implicaţi, reînnoirea fostelor societăţi comuniste în care are loc o

1 mai nou se vorbeşte şi de lumea a 4-a.

efervescentă viaţă religioasă. O caracteristică a lumii postmoderne este aceea de a fi sau a nu fi structurată religios.

Pentru o mai mare precizie, se poate afirma că new-age-ul este de fapt o mişcare cu caracter mai curând post-modernist2, pentru că aceasta, conform ideilor sociologului Jean Francois Lyotard3, lasă deoparte mitul raţionalismului ştiinţific, şi proclamă progresul şi uniformizarea în dauna elitelor, încurajează marginalizaţii, în măsura în care aceştia sunt pasibili de a deveni consumatori ai produsului respectiv. Modernismul fiind caracterizat de idealul iluminist, de raţionalism, de avangardism şi individualism, am putea spune că new-age-ul plin de mituri, magie, religiozitate, este post-modernist şi în sensul în care acesta îşi impropriază în chip formal, exterior, tradiţii şi mituri cărora le dă un nou conţinut (lucru de altfel absolut necesar în acoperirea noţiunii de new-age). De aici putem extinde şi numi neomitologie, neo-magie, neo-păgânism, neo-ocultism etc. Toate încercările de reînviere ale cultelor păgâne europene pre-creştine de tip wicca şi druidism se încadrează în acest curent. În zona „religioasă” a mişcării se acoperă cel mult o atitudine, o religiozitate difuză.

2 În termenii filosofici postmodernismul este o parte a unui atac general

asupra iluminismului, a valorilor şi postulatelor acestuia, şi se manifestă

printr-o preocupare asupra limbajului ca fiind un vehicul inadecvat de

exprimare a oricărui fel de ,,realitate”; acest mod de gândire este numit

uneori “the linguistic turn” (răstălmăcirea lingvistică), şi include jocuri

lingvistice ale lui Ludwig Wittgenstein şi filosofia ,,limbajului obişnuit” a

lui John Langshaw Austin, cf. Enciclopedia ,,Encarta `98”.

3 J. F. Lyotard, La condition postmoderne, Paris, 1979.

Am putea spune că suprasolicitarea ateistă a secolelor trecute a fost cauza unei reacţii de rezistenţă şi opoziţie care a dat roade. Se observă aici lucrarea satanică desfăşurată pe parcursul a sute de ani în lumea creştină prin care s-a impus secularismul, fascismul, bolşevismul şi chiar ateismul marxist-leninist, fie şi pentru un timp relativ scurt (în secolul XX 50-70 de ani). Urmarea prevăzută şi calculată a fost o reacţie generală împotriva acestora, dar remediul vizat se vădeşte a fi repăgânizarea societăţii la scară globală. Celebra frază lui André Malraux: ,,Secolul XXI va fi spiritual sau nu va fi”4, revine ca un leit-motiv în preocupările elitei culturale postmoderne, şi ca un ecou, în preocupările maselor. Dacă secolul XXI va redeveni ,,spiritual” sau de ce nu, religios, distincţia sacru-profan reapare deja, cu tendinţa nobilă de re-sacralizare a universului (în terminologia new age acest lucru este egal cu ,,revrăjirea” universului, sau rezultatul ,,incantaţiei” la nivel universal). În puţine cuvinte, am putea vorbi, folosind termeni ortodocşi, despre marea apostazie, sau termenii origeniştilor moderni despre

4 Michèle Ressi: Dictionnaire des citations de l’histoire de France, Editions du Rocher, 1990, p. 640: ,,Să sfârşim prin profeţia acestui om născut o dată cu secolul (1901) şi care l-a parcurs atât în calitate de actor cât şi în calitate de martor al Istoriei, fiind pe rând în ofensivă şi în retragere, tovarăş de drum şi ministru al generalului de Gaulle. Această frază, adesea citată, este citată greşit: Malraux ţinea la cuvântul «spiritual » - şi nu « religios », a se citi « mistic ». Dacă aceasta nu figurează în nici una din operele sale publicate până acum, el a pronunţat aceasta efectiv, cu precădere în 1971 în serialul televizat La legende du Siècle (Claude Santelli şi Françoise Verny) iar Tadao Takemoto în mod precis face aluzie la acest lucru în eseul său – André Malraux şi cascada de la Nashi, 1989.”

apocatastază, poate chiar despre rătăcirea vremurilor de pe urmă.

Fenomene asemănătoare de efervescenţă religioasă sau culturală au mai avut loc în istorie, şi este interesantă şi folositoare poate, o comparaţie cu acestea.

Elenismul, de exemplu, a fost un fenomen socialistoric multicultural care a dat naştere printre altele cosmopolitismului religios, reprezentativ în acest sens fiind oraşul Alexandria, unde trăiau în aceeaşi comunitate un milion de locuitori de origini diferite, cifră de populaţie extrem de mare la vremea aceea. Cei mai mulţi erau evident egiptenii, dar o cantitate însemnată având-o şi evreii, grecii şi macedonenii, oameni care nu erau născuţi acolo, şi care au devenit alexandrini la un anumit moment dat al vieţii lor. În acest contact inter-etnic, se creau diferite confuzii religioase, culturale, voite sau nu, trecându-se cu tăvălugul peste diferenţe, se punea semnul egalităţii între zeităţile diferitelor popoare, reprezentate de locuitorii Alexandriei, pentru a se putea ajunge la un anumit consens, la un modus vivendi, sau la o simplă înţelegere comercială. Astfel, Toth era acelaşi lucru cu Hermes sau Mercur. Întâlnirea efectivă dintre filosofia greacă şi religia Egiptului, la care au mai contribuit şi alte învăţături orientale, a făcut ca în acea perioadă să se ajungă la concluzia că există o aşa-numită sămânţă comună a toate, că Dumnezeu are mai multe nume, că omul este o „scânteie divină” etc., lucruri cunoscute din religiile eleniste, infirmate ulterior de Biserică. Este interesant că, în acea perioadă, diferiţii adepţi ai amestecurilor de religii se preocupau de metodele de a se recunoaşte între ei prin limbaj comun, prin interese comune, sau prin diferite simboluri. Toate aceste contacte culturale au dat naştere unei forme specifice de cultură – cosmopolită, putem spune şi acum cu un termen de origine greacă - dar şi aşa-numitului kitsch,5 în care lipsa de rădăcini şi adoptarea fără discernământ a uneia sau alteia din atitudinile la „modă” duce în mod inevitabil la lipsa de individualizare, şi până la urmă, la o anumită superficializare. Toate aceste fenomene, gnostice în final, începând cu anii 330-350 au făcut obiectul disputelor religioase, al cristalizării concepţiilor creştine în comparaţie cu cele heterocreştine, eretice cu alte cuvinte. Practic, rezultatele acestei civilizaţii mozaicale au apus abia în epoca împăratului roman6 Iustinian (527-565).

Dar cum în Europa neortodoxă tentaţia este mult mai puternică decât în zona ortodoxă, şi lucrurile nu sunt înţelese pe deplin, toate aceste erezii se ivesc iarăşi în epoca Renaşterii, cu o putere foarte mare. Sunt cunoscute cursurile de gnosticism ţinute de Gheorghios Gemistos Plethon (1355-1452) la Florenţa, făcute după un manuscris elenist din anii 300 în care dădea diferite învăţături gnostice puse pe seama lui Hermes Trismegistos, preot egiptean. Oamenii de cultură ai Renaşterii7 obişnuiau să

5 Termen german apărut în 1925, ce poate desemna pe lângă producţiile artistice de prost gust şi amestecarea nepotrivită a două sau mai multe culturi sau subculturi prin mecanismul sintezei dialectice.

6 Este termenul corect al titulaturii sale. Constantinopolul se numeşte şi azi în titulatura Patriarhiei ecumenice Noua Romă. Termenul de „bizantin” încetăţenit astăzi nu exprimă nici realitatea istorică (bizantinii după cum se ştie se numeau romei, iar musulmanii numeau acele ţinuturi Rumelia) şi are şi o conotaţie anti-ecumenică prin ocultarea unităţii Imperiului Roman şi crearea unei false opoziţii apus-răsărit.

7 După cum se poate constata, unitatea Răsărit-Apus (greco-romană) din cadrul Imperiului roman se manifestă şi în bine şi în rău, şi religios, dar şi cultural. Fenomenul cultural al „Renaşterii” Italiene din secolul XV este total dependent de activitatea unor intelectuali greci (bizantini), refugiaţi

preţuiască o învăţătură după cât de exotică era aceasta, lucru cu care se mai pot mândri din păcate, şi unii dintre contemporanii noştri. O altă perioadă de cosmopolitism a avut loc în anii 1500 ai erei noastre (adică era creştină, „era peştilor”, cea socotită ca şi încheiată de „fiii vărsătorului”), şi anume chiar la sfârşitul Renaşterii, în care se putea constata interferenţa diferitelor practici şi culturi religioase de origine asiatică, printre cele creştine, elemente de astrologie, alchimie arabică, speculaţii gnostice, şi magie rituală. După o anumită perioadă de creştere, hermetismul de exemplu, a căzut sau a fost neglijat rămânând doar într-un fel de underground, cu ai săi cabalişti, rozicrucieni etc.

O asemănare cu aceste perioade de cosmopolitism se poate constata şi în cazul new age-ului, în condiţiile unei societăţi cu mijloace rapide de comunicare şi sete de spiritualitate mistică. La fel ca şi în trecut, lipsa de viaţă religioasă adevărată, lipsa de preocupări spirituale, superficialitatea şi incultura au dus la apariţia de importante mişcări sociale cu caracter religios. Aceste mişcări vor sfârşi lamentabil, dar nu înainte de a deruta o întreagă generaţie şi de a lăsa urme dureroase, ca şi în cazul perioadelor de ateism. Conform celor mai diverse cercetări, new age-ul se înscrie în coordonatele unei mişcări de acest tip, cu aproape toate caracteristicile sale.

Tradiţia, atitudinea de mulţumire mic-burgheză, dogmatismul, repugnă adepţilor noii ere, care se vrea dinamică şi înnoitoare. În anii ’60 au existat în Occident o serie de curente anti-culturale în care s-a operat o

acolo după ocupaţia turcească. Acest fapt istoric este îndeobşte ignorat cu bunăştiinţă, spre a se minimaliza meritele acelora şi a menţine clişeul „ortodoxismului slavo-bizantin” retrograd, duşman al bunăstării şi integrării în structurile „euro-atlantice”.

distincţie între religie şi viaţă spirituală. Religia a fost acoperită de o conotaţie negativă, legată de tot ceea ce putea fi lipsit de interes, în timp ce ,,viaţa spirituală”, a devenit un termen ce cuprindea în primul rând o bucurie a eliberării de legile moral-religioase, iar în al doilea rând un suflu personal, un aport sufletesc nou într-o sferă tânără. Această atitudine corespunde unei dezvoltări defectuoase a creştinismului de nuanţă neo-protestantă, izvor al secularizării.

O altă calitate a mişcării new age este aceea de a fi mereu în pas cu moda, însăşi faptul de a fi în mişcare constituind o caracteristică a mondenităţii, adepţii săi fiind oameni la curent cu tot ceea ce este mai nou în sfera de interese din ,,înalta societate”. Ca în orice modă, focusul de interese este schimbător, anumite fenomene fiind din sfera respectivă, altele ieşind din aceasta, după cum se schimbă cererea publicului, cu alte cuvinte, piaţa.

În lumina celor de mai sus, putem afirma că, în new age, religia devine marfă, ca orice produs al societăţii de consum. Acest fenomen este întâlnit desigur cu o mai mare putere în societatea Vestului, mai puţin în ţările de spiritualitate ortodoxă, sau mai precis, la noi, unde spiritul pragmatic încă nu a acaparat „publicul consumator” lipsit de mijloace materiale mai ales pecuniare. În ultimii ani, însă, mai ales în cercurile intelectuale din capitală şi din marile centre comerciale ale ţării, s-a deschis o piaţă foarte bună pentru desfacerea produselor new age printre elita comercială, care are mult mai mult contact cu zonele de cultură heterodoxă. Lipsa de informare ortodoxă şi de educaţie în acest sens (sau şi în alte sensuri) au făcut ca, în prezent, interesele şi curiozitatea acestei elite să se aplece tot mai mult asupra vehiculaţiilor de new age venite din străinătate abia acum. În anii ’70, deja, în Occident se putea vorbi de „crearea de nevoi”, în paralel cu ritmul de apariţie al produselor noi, unul din acestea fiind „spiritul” sau „sacralul”. Este de prisos să amintim că în contextul respectiv nu există cursuri sau acţiuni gratuite, deschise, ca în biserica tradiţională. Cursurile sau perioadele de iniţiere sunt integrate, programate şi catalogate după planificări bine stabilite, excepţiile fiind, ca şi în cazul reclamelor de produse alimentare, nişte ,,eşantioane” gratuite pentru „promotion”. O adevărată ,,cultură” newage este destul de costisitoare, cei lipsiţi de mijloace materiale sau de timpul liber necesar dedicării intenţionate, mulţumindu-se cu aspectul vag, al reclamei din mass-media. Calităţile manageriale indiscutabile cu care sunt înzestraţi „întreprinzătorii” acelor meleaguri vin prompt în întâmpinarea cererii cu o bogată ofertă de cursuri, seminarii, terapii şi conferinţe ce sunt anunţate şi care urmăresc să înveţe individul să trăiască, să-şi realizeze posibilităţile şi să se simtă bine sufleteşte. Un tipic exemplu în această privinţă îl constituie revista suedeză gratuită Energivågen (unda de energie) distribuită în buticurile new age sau magazinele naturiste hälsokost (hrană sănătoasă din englezescul healthfood), ce conţin anunţuri cu diferite moduri de a-ţi îmbunătăţi calitatea vieţii.

Din viziunea utopică milenaristă a mişcării new age decurge şi noua concepţie paradisiacă asupra omului şi societăţii. Astfel, în cadrul mişcărilor neo-spirituale, feministe, de potenţial uman, cu meditaţii, terapii, medicină holistică şi reţele, se face propagandă pentru non-violenţă, pace, sănătate, pentru salvarea mediului, pentru un stil de viaţă ,,solidar”, în care să primeze grija de aproapele şi de urmaşi, pentru cultivare fără chimicale, pentru excluderea din viaţa noastră a energiei şi armelor nucleare. De bună seamă că, în calitate de creştini ortodocşi, nu putem fi decât de acord cu astfel de obiective binecuvântate de Dumnezeu, folositoare semenilor şi cosmosului. Dar în privinţa motivaţiilor, scopului şi mijloacelor folosite, drumurile noastre se separă radical.

Pentru creştinul ortodox, cadrul firesc de evoluţie spirituală se află în Biserică şi nicidecum în afara ei. Creştinul trăieşte ,,în lume”, dar esenţial nu este ,,din lume”. Unghiul din care se priveşte problema şi axiologia creştină diferă esenţial şi fundamental de cele new age de tip neo-gnostic şi neo-păgân, opuse făţiş creştinismului şi Bisericii. Omul creştin ştie că are datoria de a fi preot, prooroc şi împărat al creaţiei, al cosmosului, iar împărat în acest sens înseamnă slujitorul (nu robul) acestora.8 Dacă, aşa cum am arătat, creştinii sunt mădulare în trupul mistic al lui Hristos, Biserica, la rândul lor new agerii au căutat o formă de conlucrare eficientă pentru realizarea scopurilor propuse. Iarăşi, eficienţa, randamentul şi pragmatismul occidentalilor în cele lumeşti (lucru în sine necondamnabil) şi-au spus cuvântul prin autoarea Marilyn Ferguson care a lansat noţiunea de ,,conspiraţie” mondială.9

I.4. O TRĂSĂTURĂ IMPORTANTĂ A MIŞCĂRII NEW AGE: SCHIMBAREA PARADIGMEI

Această mişcare se numeşte noua eră deoarece comportă o schimbare de paradigmă, de genul

8 Această temă a fost dezvoltată strălucit de către Pr. A. Schmemann în Euharistia, Taina Împărăţiei şi de Î.P.S. Mitropolit I. Zizioulas în Creaţia ca Euharistie.

9 The Aquarian Conspiracy, Tarcher, L. A., 1980.

schimbărilor aduse în conştiinţa omenirii de Copernic sau Einstein, adică de mari proporţii. Schimbarea nu este însă de domeniul material, respectiv ştiinţific, politic, sau filosofic, nu este concepută ca un sistem; ea are loc în interiorul omului, este individuală. Această redimensionare presupune o luare de cunoştinţă şi are de-a face cu psihicul personal, deşi se răsfrânge şi asupra celui colectiv. Indivizii conştienţi din mişcarea new age iau act de prezenţa spiritului în viaţă, li se revelează că viaţa e sacră, dobândesc o nouă privire asupra naturii, cu mult mai mult respect, ţin cont de viaţa ce pulsează în natură, o tratează ca pe un lucru sfânt. Este o mare deosebire între punctul de vedere asupra lumii şi vieţii, al societăţii de consum, şi cel al noii mişcări. De unde până la acest punct de turnură în societatea vestului oamenii gândeau secularizat şi pragmatic, acum se pune accentul pe ceea ce ar avea totuşi de-a face cu spiritul.

Desigur că aceste afirmaţii sunt valabile în întregime în spaţiul unde s-au născut, adică în societatea de consum a Vestului super industrializat. Ele sunt valabile doar parţial pentru zona ţărilor aşa-zise comuniste, unde nu e nevoie de o schimbare de paradigmă, chiar dacă ateismul comunist a dorit să distrugă conştiinţa religioasă la nivelul unei generaţii. Paradigma spirituală nu a fost complet distrusă, ci doar în mică măsură. Poporul român s-a declarat în covârşitoare majoritate ortodox, fără a mai vorbi de persoanele credincioase de alte confesiuni. Problemele societăţii de consum nu sunt şi cele ale noastre, iar new age reprezintă pentru noi nu o schimbare de genul celei de mai sus, ci un pericol de cu totul alt gen.

I.5. POLITICA NEW AGE

Concepţiile new age au găsit o expresie politică în doctrinele aşa-numitelor partide ecologiste sau ,,verzi” sau care se preocupă de păstrarea şi ocrotirea mediului înconjurător. Acestea s-au format în Europa de Vest în a doua jumătate a secolului ce abia s-a încheiat, iar ideologia lor se bazează pe concepţiile holistice ale new age-ului, adică integrarea naturală a omului în mediul în care vieţuieşte, apelul la conştiinţa acestuia pentru depăşirea limitelor considerate până acum normale. Doctrina partidelor de acest gen este bazată pe faptul că omul este considerat un individ din natură, compatibil cu ea, un element al biotopului, al ecosistemului, cu legături simbiotice multiple, gândirea fiind evident holistică. Acest lucru implică noi dimensiuni în abordarea liniilor conducătoare ale societăţii. Datorită faptului că omul este astfel deschis tuturor posibilităţilor, este loc pentru noi experimentări în medicină, în sănătatea publică şi în agricultură. Se încurajează noile terapii naturiste, pe principiul unor sanatorii sau case de sănătate, agricultura fiind în special o preocupare cheie a acestor doctrine. Aceasta este privită naturist, se revine în concepţii la cultura biologică, la ritmul firesc, neforţat, la îngrăşăminte naturale, excluzând folosirea produselor chimice de sinteză. Industria se gândeşte a deveni nepoluantă din toate punctele de vedere, nu numai îngust fizic, ci şi din punct de vedere psihic. Partidele respective au deviza non-violenţei şi se consideră o componentă a mişcării pentru pacea mondială. Calitatea superioară a vieţii se vrea a fi lumina în care să fie privită toată politica viitorului.

Pentru grupurile new age activ angajate în politică, problema se pune într-un mod paradoxal, dacă nu chiar antinomic. Astfel, ,,pentru federalişti nu contează decât structurile complet descentralizate, constituite din mici celule politice şi economice care sunt legate între ele prin reţele de liberă asociere; - din contră, centraliştii îşi reprezintă un fel de guvern mondial, un «creier global»” 10.

I.6. NEW AGE CA MIŞCARE DE MASE, DE MARE POPULARITATE ÎN OCCIDENT

Pentru a compensa o viaţă searbădă sau alienată sub semnul consumismului, generaţiile actuale, mai tinere sau mai puţin tinere din societatea puternic industrializată, caută explicaţii de natură nematerială. Dorinţa colectivă este aceea de a efectua o schimbare în profunzime, în conştiinţa personală, dar acest lucru, pentru a funcţiona, are nevoie de a se produce în proporţie de masă. Pentru a produce aceste mişcări în psihicul uman, mişcarea new age se prevalează de o reţea de focare, de activişti subtili şi de un mediu nou, plăcut, curat şi lipsit de stridenţă, care să inducă o stare de liniştitoare bună dispoziţie. Se apelează la puterea de atracţie, convingere, prin crearea de condiţii speciale, propice credinţei că omul este dotat cu puteri nelimitate, că armonia şi progresul însoţesc aventura cunoaşterii şi că omul, în goana după civilizaţie materială, a lăsat neexplorată o mare parte a posibilităţilor sale psihice sau intelectuale.

Datorită acestor idei care convin de minune maselor largi populare din Vest, mişcarea new age creşte rapid, răspunzând dorinţelor sau visurilor de ,,mai bine” ale grupului social respectiv. Se dezvoltă astfel o nouă

10 Cf. K. Lederberger, P. Bieri, Nouvel Age et Christianisme, Paris, 1992, p.19.

conştiinţă, am putea spune cea a ,,omului nou”, care ,,crede”, care este deschis necunoscutului, care se comportă altfel decât cel terre-à-terre11 materialist de până acum din societatea respectivă.

Viitorul acestei mişcări rămâne deschis, desigur în ambele sensuri. Părintele arhimandrit Iuvenalie Ionaşcu atrage atenţia în articolul său Sfârşitul Erei Vărsătorului:12 ,,Dar şi despre acest fast food «plin cu de toate» a început să se vorbească în ultimii ani, exprimându-se îndoieli asupra viabilităţii sale. De exemplu, Prof. J. Gordon Melton, bun cunoscător al noilor mişcări religioase susţinea în vara anului 1994 la un congres, teza «sfârşitului new age-ului».”13 Părerea Părintelui Iuvenalie este că: ,,Din new age poate dispărea al său network, dar nu vor dispărea ideile gnostice, ce existau şi înainte de new age, şi nu va dispărea nici mentalitatea. Relativismul doctrinar şi liberalismul moral vor face ca new age-ul să supravieţuiască sub alte forme, eventual una şi mai ...«nouă» (new). Panteismul filosofic va continua să se lupte cu Biserica şi, împreună cu el, întregul alai de practici demonice (magie, satanism etc.) ce relevă profunzimile întunecate ale istoriei.”14

11 ,,... căci pământ eşti şi în pământ te vei întoarce”, Facerea III, 19. Dar nu trebuie să se rămână în starea omului căzut, nemântuit de Hristos Cel ce S-a înălţat la ceruri şi şade de-a dreapta Tatălui şi ca Om.

12 Telegraful Român, nr. 29-32/1997, p. 5.

13 J. Gordon Melton, The future of the New Age Movement, conferinţă ţinută la Congresul internaţional despre noile religii şi noua religiozitate, RENNORD 94, Greve (Danemarca), 22/25.08.1994.

14 Telegraful..., p. 5.

II. ORIGINEA NEW AGE-ULUI

II.1. Misterele şi filosofia grecească II.2. Gnosticismul II.3. Misticismul iudaic şi Kabbala II.4. Alchimia II.5. Renaşterea II.6. Francmasoneria II.7. Rozicrucienii II.8. Iluminismul II.9. Spiritismul II.10. Lideri şi autori new age în perioada premergătoare mişcării II.10.1. Perioada new age propriu-zisă II.10.2. Lucrări semnificative

În ultimele decenii s-au făcut diferite încercări de a stabili originile şi istoricul mişcării new age. Aceste încercări au venit în primul rând chiar din partea new agerilor, ce au căutat să dea o legitimitate istorică acestei mişcări. Interesant este faptul că, deşi se numeşte ,,nouă”, eforturile adepţilor sunt făcute în sensul demonstrării unei continuităţi, ba chiar am putea zice unei tradiţii ce se întinde până în antichitate.

II.1. MISTERELE ŞI FILOSOFIA GRECEASCĂ

Pentru un început cât de cât documentat se iau ca punct de plecare secolele VII-V î.d.Hr., perioadă caracterizată de o efervescenţă a ideilor şi a personalităţilor religioase. Astfel, în China au activat Laotse şi Kung-Fu-tse (Confucius), în India, Buddha şi Mahavira, în Persia, Zarathustra, în Palestina erau proorocii Vechiului Testament iar în Grecia, filosofii. Aceştia din urmă au elaborat sisteme sincretiste în care se regăseau elemente din riturile de iniţiere egiptene, mistere orfice tracice şi alte influenţe. În perioada elenismului târziu (secolele II-III d.Hr.) s-a conturat aşa numitul Corpus Hermeticum, o compilaţie de cincizeci de texte de astrologie, alchimie, teosofie şi teurgie.

II.2. GNOSTICISMUL

În această perioadă a elenismului târziu s-au conturat în sânul Bisericii creştine o serie de curente eretice de inspiraţie elino-iudaică ce s-au numit cu un termen comun gnosticism. Centrul acestor curente, la care s-a adăugat şi neoplatonismul a fost capitala elenistă a Egiptului, Alexandria. Cu timpul, ideile şi reprezentanţii gnosticismului au fost combătute de către Biserica catolică şi au intrat în obscuritate. În evul mediu apusean aceste idei au fost preluate de către o serie de secte, dintre care cea mai importantă au fost catarii, iar mai târziu de unii mistici ca Meister Eckhart şi Jacob Böhme (1575-1624).

Începând cu secolele IV-V Biserica era considerată, atât în Apus cât şi în Răsărit, singura autoritate a adevărului. Această autoritate se baza desigur pe revelaţia divină primită, păstrată şi transmisă mai departe, aşa după cum ceruse Însuşi Mântuitorul.

Însă mintea şi raţiunea omenească, la rândul lor de sorginte divină, şi-au cerut dreptul de autonomie, de a merge pe drumuri proprii, nesupuse cenzurii şi controlului eclezial. După ce învăţătura de credinţă, doctrina, dogmele, au fost clarificate odată pentru totdeauna la cele şapte sinoade ecumenice, la care putem adăuga cu egală tărie şi sinodul de la Constantinopol din 879, în Răsărit lucrurile s-au statornicit în acest sens. Nu acelaşi lucru s-a petrecut în Apus, unde desprinderea Bisericii apusene şi căderea acesteia din harul mântuirii în rătăcirile ereziilor a lăsat teren liber concepţiilor alternative, paralele şi opuse Bisericii.

II.3. MISTICISMUL IUDAIC ŞI KABBALA

O altă tradiţie ocultă de la care se revendică new agerii este misticismul iudaic. Studiul scripturii efectuat în cheia kabbalei (ebr. tradiţie) a dus la o mistică teosofică şi la elaborarea unei doctrine ezoterice în Spania şi sudul Franţei în secolul XII, având ca precedent Sefer Jetsira scrisă între secolele III-VI. Kabbala susţine existenţa unei a doua revelaţii făcute lui Moise în chip tainic şi neconsemnată în Sfânta Scriptură, ci transmisă peste veacuri oral, ca disciplină arcană, de către rabinii iniţiaţi.

II.4. ALCHIMIA

Alchimia îşi trage denumirea din cuvântul arab elkimya, în care Khem este numele arab al Egiptului, iar întemeietorul ei ipotetic este Hermes Trismegistul. Baza filosofică a alchimiei este constituită de magia şi misticismul ermetic din Egiptul elenist. De pe aceste meleaguri, alchimia a trecut în Spania prin intermediul maurilor, în secolul XII.

Ca şi kabbala iudaică şi ermetismul, alchimia a devenit apanajul unor iniţiaţi ce au încifrat ideile lor întrun sistem complicat de simboluri accesibile numai celor ce deţineau cheile necesare. Desigur că transmiterea acestor cunoştinţe se făcea în secret. Cei mai evoluaţi dintre alchimişti priveau căutarea pietrei filosofale şi transmutarea metalelor într-un sens mistic, dincolo de aspectul material exterior. Cu timpul alchimiştii s-au organizat în reţele de societăţi secrete, model ce îi va inspira peste secole pe francmasoni şi pe unii new ageri.

II.5. RENAŞTEREA

Pe lângă binecunoscutele ei aspecte culturale, Renaşterea din secolele XV-XVI a avut şi laturi mai puţin cunoscute legate de ,,renaşterea” preocupărilor ezoterice, fapt semnalat cu satisfacţie de apologeţii new age. Asistăm la o nouă înflorire a neoplatonismului, ocultismului şi ermetismului. La 1450 s-a deschis la Florenţa Academia Platonică, iar în 1471 a apărut o traducere latină din originalul grec al lui Corpus Hermeticum. Astfel au apărut, mai întâi discret, în secolele Renaşterii, neoplatonismul, ermetismul, paracelsianismul, rozicrucianismul, pansofismul.

II.6. FRANCMASONERIA

Originile societăţilor francmasonice sunt destul de greu de trasat cu siguranţă, cronologia prezentând fluctuaţii semnificative. Totuşi, pentru apariţia francmasoneriei moderne speculative se propune ca dată secolul XVII şi ca loc Scoţia.

Francmasoneria operativă – breslele de zidari constructori de catedrale – aveau o organizare în mare parte secretă, bazată pe un ,,crez” filosofic comun, cum ar fi cel mai timpuriu care s-a păstrat, datat în jurul anului 1400, numit The Old Charges, o scriere ermeticomoralistă. Doctrina francmasoneriei se bazează pe o mitologie proprie, fiind legată de Egipt şi Templul lui Solomon. Cu timpul masoneria operativă este înlocuită de masoneria speculativă ai cărei membri provin la început din rândurile burgheziei scoţiene şi engleze având ca reprezentanţi pe scoţianul William Schaw (1550-1602) şi pe astrologul britanic Elias Ashmole (1617-1692), iniţiat în anul 1646.

II.7. ROZICRUCIENII

În aceeaşi orbită a asociaţiilor secrete se înscrie şi mişcarea rozicruciană apărută în secolul XVII. Cartea de căpătâi a mişcării este Fama Fraternitatis (este vorba de Fraternitatea Ordinului Meritoriu al Crucii Roz) şi este îndeobşte atribuită lui Johann Valentin Andreae (1586- 1654), un tânăr pastor luteran german. Această fraternitate îşi propune a face o sinteză a ştiinţelor, la rândul ei iniţiată de către Marele Ordin ezoteric Brüderschaft der Theosophen. Această frăţie teosofică se atribuia figurii legendare a lui Christian Rosenkreutz (1378-1484). Am menţionat ,,legendar”, întrucât asupra veridicităţii acestei apartenenţe planează dubii întemeiate atât pe lipsa unor documente sigure, cât şi pe binecunoscuta tendinţă spre mit şi fabulaţie ce caracterizează toate asociaţiile oculte din trecut şi până astăzi. Baza doctrinară a lucrărilor rozicruciene este extrasă din scrierile ermetice, neoplatonice şi alchimiste aşa cum au fost receptate şi prelucrate în acea epocă de către autori cum ar fi, de exemplu, Paracelsus.

II.8. ILUMINISMUL

Momentul apariţiei epocii iluminismului este socotit a fi anul 1687, an în care a văzut lumina zilei lucrarea lui Isaac Newton Philosophiae naturalis principia mathematica. Printre reprezentanţii de seamă ai acestui curent de gândire s-au numărat: Galileo Galilei, Robert Boyle, René Descartes, Francis Bacon şi Denis Diderot, autorul binecunoscutei lucrări Encyclopédie apărută în anul 1751. În plan filosofic asistăm la apariţia deismului critic şi antieclezial susţinut printre alţii de Voltaire, Rousseau, Thomas Jefferson şi Benjamin Franklin.

O altă caracteristică a preocupărilor intelectualilor secolului XVIII a fost interesul pentru orientalism, în special cel hindus şi chinez. Aceste preocupări au dus la descifrarea unor vechi scrieri orientale, cum au fost pahlavi în 1793, cuneiformele în 1803, hieroglifele în 1822, şi avesta în 1832. S-a creat astfel ceea ce s-ar putea numi o Renaştere a orientalismului, ce va influenţa în secolul următor gânditori ca Schopenhauer, Goethe, Heine, Nietzsche, Shelley, Emerson, Baudelaire şi Balzac.

II.9. SPIRITISMUL

În jurul anului 1848, în localitatea Hydesville din S.U.A., fetele familiei Fox, Kate (1840-1892) şi Margaret (1837-1893) au inaugurat ceea ce se va numi spiritism sau uneori spiritualism, adică felul de a comunica în stare de transă mediumică provocată cu spiritele celor morţi. Desigur că această preocupare are rădăcini milenare, fiind menţionată în Sfânta Scriptură şi în alte scrieri sacre. În domeniul metafizicii s-au remarcat Emanuel Swedenborg (1688-1772) şi Franz Anton Mesmer (1734-1815). Cel dintâi, rămas cunoscut pentru conversaţiile sale cu îngerii, este socotit pe bună dreptate precursorul teosofiei, spiritismului şi al ocultismului modern.

Germanul A. Mesmer, format mai întâi ca om de ştiinţă, medic, fizician, cu preocupări de electrotehnică, sa aplecat asupra fluizilor magnetici din jurul corpului uman, pe care îi putea percepe şi chiar manipula cu ajutorul aparaturii sale. New age-ul îi datorează preocupările pentru aură şi diferitele energii vitale. El a fost, prin metoda sa curativă ce folosea ,,magnetismul animal” şi stările induse de transă, şi un precursor al spiritismului. O parte din ideile sale au fost preluate mai târziu de către mişcările New Thought şi Christian Science.

Aceste începuturi s-au amplificat pe întreg parcursul secolului XIX. Ocultismul îl are ca reprezentant de seamă pe Alphonse Louis Constant (1810-1875), diacon catolic, fost socialist, ce a adoptat pseudonimul Magus Eliphas Lévi şi s-a consacrat studierii şi practicării diferitelor practici magice în special prin cartea sa Dogme et rituel de la haute magie.

În America, lua naştere, în anul 1836 printre credincioşi unitarieni de la Harvard, Clubul transcendental din America din care făceau parte Ralph Waldo Emerson, Hedge, Ripley, inspiraţi de H. D. Thoreau, J. Greenleaf Whittier, B. Alcott şi W. Whitman. Aceştia combăteau vehement materialismul epocii, propunând în schimb reîncarnarea, hinduismul şi religiile păgâne: greacă, egipteană şi persană, idei luate din Kant şi Goethe.

Romanticii englezi Carlyle, Coleridge şi Wordsworth studiau şi adesea modificau în jurul anului 1843 Bhagavad Gîta, Upanişadele, Vedele şi Paranele, fiind astfel precursori ai post modernismului contemporan.

Întrucât, aşa cum vom vedea mai departe mişcarea new age este legată în mod special de America de Nord, vom continua să vedem rădăcinile ei istorice pe aceste meleaguri, continuând prezentarea vieţii spirituale din secolul al XIX-lea. Aşa cum am arătat, interesul pentru religiile orientale şi tradiţiile oculte europene a afectat din plin şi pe intelectualii americani, printre ei aflându-se chiar şi cel de-al doilea preşedinte, John Adams (1767- 1848), cunoscut pentru preocupările sale legate de scrierile orientale. Este deja cunoscută orientarea masonică, spiritistă şi rozicruciană a întemeietorilor S.U.A. Pe reversul marelui sigiliu al S.U.A. apare deviza ,,A New Order of the Age begins”.

II.10. LIDERI ŞI AUTORI NEW AGE ÎN PERIOADA PREMERGĂTOARE MIŞCĂRII

Prezentarea ,,corifeilor” mişcării are un caracter selectiv. Alegerea reprezentanţilor şi lucrărilor celor mai semnificative se loveşte de obstacolul următor: în căutarea unei legitimităţi şi autorităţi cel puţin cultural-ştiinţifice, cataloagele şi enciclopediile oficiale new age trec nume de personalităţi ce nu s-au declarat nicicând explicit a face parte din mişcare. Aşa ar fi nume ca Rudolf Steiner, Carl Gustav Jung, Teilhard de Chardin, Mircea Eliade şi alţii. Dar pe de altă parte mişcarea îşi poate revendica nişte ,,prooroci” şi chiar ,,înaintemergători” (precursori) care pe drept cuvânt i-au pregătit - cu ştiinţă sau fără ştiinţă, cu voie sau fără voie - cărările.

Cazul total opus, de asemenea întâlnit în practică, este acela al unor autori sau savanţi ce propagă idei vădit de tip new age, însă din anumite pricini se leapădă deschis de apartenenţa la mişcare, ba mai mult, o critică vehement. Aici se pot încadra nume cunoscute autohtone ca Gregorian Bivolaru, Vasile Andru, Mario Vasilescu, Ion Ţugui, Constantin Negureanu, Pavel Coruţ, Marian Zidaru.

Prima ediţie a Enciclopediei New Age a stabilit (chiar dacă neoficial) o cronologie a mişcării în care au fost incluse diferite personalităţi şi instituţii considerate a avea, dacă nu o apartenenţă manifestată, cel puţin o afinitate implicită. Vom spicui în continuare din această Enciclopedie câteva date ce ni s-au părut relevante.

Datarea este începută cu anul 1875, an în care Helena Petrovna Blavatsky (1831-1891), Henry Steel Olcott (1832-1907) şi William Quan Judge au format la New York Societatea Teosofică. Madame Blavatsky, cum mai era numită în epocă, a dat acestei societăţi o doctrină secretă, o proorociţă (ea însăşi), o origine misterioasă şi a închegat o fraternitate semi-religioasă numită White Brotherhood, bazată pe religiile şi filosofia hinduistă, pe raja yoga şi meditaţie, al cărei motto era ,,There is no religion higher than truth”. În stările de transă mediumică spritistă, proorociţa teosoafă pretindea că primeşte mesaje de la înţelepţii mahatma ai Frăţiei din Luxor şi Frăţiei albe din Tibet. Aceste ,,revelaţii” sunt cuprinse în lucrările Isis Unveiled şi Doctrina secretă. Toate aceste activităţi sunt impregnate de pecetea masonică şi spiritistă în care sa format încă din adolescenţă Madame Blavatsky, în special în lojile de la Cairo şi Paris. Ei i se datorează şi conceptul de ,,univers holistic”, ca şi preocupările moderne pentru popularizarea ideilor de reîncarnare şi karma.

Conducerea societăţii a fost preluată în 1889 de către fosta socialistă Annie Besant (1847-1933). Printre altele, aceasta s-a ocupat de educaţia tânărului Jiddu Krishnamurti (1895-1986), fiul unui brahman, recomandat ei de către C.W. Leadbeater, episcopul bisericii catolicoliberale (teosofice) în 1909. Dar ajuns la maturitate, Krishnamurti s-a desprins de teosofi formându-şi în 1929 propriul grup intitulat The Order of the Star in the East.

În anul 1882, s-a fondat la Londra, la iniţiativa lui Sir Wiliam Barret, a reverendului Stainton Moses, a lui F. W. Myres şi a lui Edmund Gurney Societatea pentru cercetare psihică. Printre membrii săi de onoare s-au numărat Wiliam Crookes (1832-1919), Camille Flammarion (1842-1925), C. G. Jung şi doamna Curie.15 Mediumul John Ballou a scris cartea Oashpe: A New Age Bible, fiind astfel un precursor al ,,canalizării” din new age.

În America, o societate similară de studiu al fenomenelor paranormale a fost fondată în 1885 de către psihologul William James (1842-1910), intitulată American Society for Psychical Research, ce scoate publicaţiile Journal of the A.S.P.R. şi Proceedings.16

În anul 1893, s-a ţinut la Chicago Parlamentul religiilor în care s-a afirmat printre alţii guru-ul indian Swami Vivekananda, pentru secţiunea hinduism lăuntric, Soyen Shaku de la o mănăstire japoneză rinzai, pentru budismul zen. După congres, Anagarika Dharmapala a fondat ramura americană a primei societăţi budiste din Occident, Maha Bodhi Society.

O personalitate aparte a fost şi Gerard Encausse (1856-1916), medic francez care şi-a luat numele de Papus. Sub acest pseudonim el s-a ocupat de magie, alchimie, fiind astfel o sursă de inspiraţie pentru interesele new agerilor pentru astrologie, tarot, secte ocultiste, satanism etc.

15 Cf. P. Giovetti, Lumea misterelor, Lucman, 1997, p. 22.

16 Idem.

Trecând în secolul XX, după primul război mondial, în anul 1923 se fondează Societatea americană de astrologie, iar soţii Alice (pe numele adevărat Alice Ann La Trobe-Bateman) şi Foster Bailey pun bazele Şcolii arcane şi editurii teosofice Lucis Publishing Company.

Printre precursorii mişcării s-a numărat şi George Ivanovici Gurdjieff (1872-1949), născut în Alexandropol din tată grec şi mamă armeancă. În timpul revoluţiei bolşevice, Gurdjieff a colaborat cu antropologul ezoteric rus Piotr Damian Ouspensky (1878-1947). După 1919 cei doi au ajuns în Franţa şi Anglia stabilindu-şi propriile şcoli. Gurdjieff a fondat la castelul Chateau du Prieuré des Basses-Loges, în 1922, Institute for the Harmonius Development of Man.

Pe bătrânul continent, în Anglia, Gerald B. Gardner iniţiază în anul 1939 mişcarea modernă neo păgână Wicca. După cel de-al doilea război mondial, anul 1947 inaugurează era ,,farfuriilor zburătoare” (OZN) prin observaţiile făcute la 24 iunie de către Kenneth Arnold lângă Muntele Rainier, Washington. Între anii ’50-’60 polonezul american George Adamsky a descris pentru prima dată fenomenul contactee, adică întâlnirea directă cu extratereştrii.17

Ron Hubbard întemeiază în 1955, la Washington, Biserica scientologică.

II.10.1. PERIOADA NEW AGE PROPRIU-ZISĂ

În accepţiunea modernă, mişcarea new age a apărut în secolul al XX-lea, în SUA. Până aici, o afirmaţie de puţină acribie ştiinţifică. Dar am ales în mod intenţionat

17 Idem, p. 10.

această formulare generală pentru a sublinia caracterul oarecum difuz al mişcării. Dacă în privinţa spaţiului putem specifica statul California, problema datei de naştere a mişcării e mai controversată. În funcţie de perspectiva astrologică, antropologică sau psihologică, diferiţi cercetători au plasat momentul incipient fie în anul 1904 sau 1910 sau 1917, după alţii la 5 februarie 1962 (când s-a produs o anume grupare a planetelor). După Jung, era Vărsătorului începe în 1997 sau 2154. Această totală imprecizie şi lipsă de coerenţă este tipică mişcării şi se datorează faptului că are la bază interpretări astrologice ce sunt supuse arbitrariului şi subiectivismului celor în cauză. De altfel una din „virtuţile” reclamate de new age este anti-dogmatismul. Ca ortodocşi suntem întru totul de acord, numai că new agerii confundă dogmatismul cu dogmele, combătându-le iresponsabil în egală măsură. Prin dogmatism se înţelege cu adevărat o atitudine condamnabilă, în vreme ce dogmele sunt garanţia statorniciei şi adevărului învăţăturii creştine.18

În ce ne priveşte vom considera ca mai plauzibilă datarea postbelică, fără ca aceasta să fie un element în afara oricărei discuţii. Următorul moment ar fi analizarea contextului religios şi social în care a apărut mişcarea.

18 dogmatism 1: pozitivitate în afirmarea unei opinii în special nefondate, (neautorizate) sau arogante. 2: un punct de vedere sau sistem de idei bazat pe premize neexaminate suficient.

dogma dog.ma.ta [lat. dogmat-, dogma, din gr, δοκειν dokein a apare, a părea] 1 a: ceva considerat a fi o opinie stabilită; în special: un tenet definit (lat. el, ea ţine), o opinie autoritativă a cuiva sau a unui grup de persoane…c:… 2: o învăţătură sau mai multe privind credinţa sau morala definită formal şi proclamată de Biserică. Cf. Merriam-Webster's Collegiate Dictionary.

Aici lucrurile sunt deja binecunoscute şi nu necesită lămuriri suplimentare. Este vorba de „noul imperiu roman“, S.U.A., (desigur, titulatura nu apare nicăieri), un imperiu fără împărat, cu formă republicană federativă, dar un imperiu de facto. Din punct de vedere istoric sunt la îndemână paralelele cu imperiul roman păgân. Ambiţia de stăpânire a lumii s-a conturat pe deplin după victoria repurtată în 1945 asupra celor două imperii păgâne rivale: Al Treilea Reich şi Imperiul Soarelui Răsare. Totodată a fost întrecut şi imperiul aliat, cel britanic, a cărei stea începe să decadă treptat. Va rămâne un singur rival redutabil, şi el în mod conjunctural fost aliat, imperiul păgân sovietic cu care se începe războiul rece. Din punct de vedere confesional, SUA se prezintă ca un mozaic în care putem totuşi desprinde cu ajutorul datelor statistice furnizate de enciclopedia CD Rom Encarta ’98 următoarea structură: „La jumătatea secolului trecut populaţia S.U.A. era predominant protestantă; ea includea relativ puţini romano-catolici şi evrei, şi aproape nici un aderent al religiilor ne-creştine cum ar fi islamul sau budismul… Printre noile fenomene religioase ale secolului trecut se numără fondarea mai multor denominaţiuni americane originale printre care Biserica lui Isus Cristos a sfinţilor din ultimele zile, cunoscută popular ca Mormonii; Biserica lui Cristos, Scientistă; Biserica adventistă de ziua a 7-a şi Martorii lui Jehova”.

În 1998 cel mai mare grup religios american este cel romano-catolic, aproximativ 25% din populaţie. Printre grupurile majore protestante baptiştii (19,4%), metodiştii (8%), presbiterienii (2,8%), penticostalii (1,8%) şi episcopalienii (1,7%). Biserica ortodoxă are un număr însemnat de membri. (n. a.: nu este indicat în procentaj). În publicaţia Solia a Episcopiei Ortodoxe Române de la ,,Vatra” (America de Nord)19 este indicată pentru anul 1998 suma de 4 600 000 de ortodocşi. Cea mai răspândită religie ne-creştină din SUA este iudaismul (2%), dar şi islamul, budismul şi hinduismul au adepţi numeroşi.

O situaţie similară este prezentată de Enciclopedia CD Rom Britannica ’9920.

Conform fostului consilier de stat american Zbygniev Brzezinski,21 ,,este necesară o religie personală.” Ca urmare a acestor directive ideologice şi a

19 Martie 1998, p. 10.

20 Credincioşii din S.U.A. 1900-2000

21 Actualmente membru al Trilateralei Bilderberg, grup ce este creditat a fi un super guvern mondial. Acesta s-a înfiinţat în 1954 în hotelul olandez cu acelaşi nume, sub preşedinţia prinţului Bernhard al Ţărilor de Jos. Principiul său de bază este unificarea Europei şi a Statelor Unite. Cultivă menţinerea secretului, dar nu vrea să fie considerat o societate secretă (cf. Marc Dem, Anticrist 666, Domino, 1997, p. 115).

aplicării lor în practică, potrivit unui sondaj Gallup, în februarie 1978, 10 milioane de americani, tineri de toate categoriile, erau adepţii unor religii orientale; 9 milioane erau angrenaţi în ceea ce se cheamă ,,spiritual healing” (vindecare spirituală - o formă tipică a practicilor terapeutice de tip new age inspirată din religiile orientale şi practicile şamanilor nord-americani). În anul următor, 1979, 500 000 de catolici americani erau practicanţi ai healing-ului carismatic de influenţă penticostală. Aici este cazul să menţionăm apriga concurenţă dintre new ageri şi carismatici, conflictul şi contradicţia lor datorându-se mijloacelor lor diferite folosite în acelaşi scop: bunăstarea pământească aici şi acum.

Fenomenul social cunoscut ca new age a luat amploare vizibilă în anii ’60 în mediile contraculturii hippy de pe coasta de vest, statul California, având ca centru oraşul San Francisco. Întrucât caracteristica esenţială a mişcării este sistemul de reţea (web, net), au existat simultan (sincronicity, termen lansat de C. G. Jung) în acei ani şi alte centre de egală importanţă ca: Findhorn Community (Scoţia de Nord), Esalen şi Comunitatea Ananda (California), Lama Foundation (New Mexico), Lebensraum-Zentrum (Zürich) şi altele. Din aceste centre, mişcarea s-a răspândit cu repeziciunea informaţiilor unei mass-media mobile şi (în mare parte cel puţin) necenzurate, mai întâi în S.U.A. şi Europa de Vest (spaţiul aşa-zis „euro-atlantic”), pătrunzând apoi la sfârşitul anilor ’70 şi în Europa de Răsărit, deci şi în România. Aici desigur că new age-ul a întâmpinat de multe ori dificultăţile inerente sistemului totalitar: cenzură vigilentă a unui sistem mass-media aflat sub controlul statuluipartid.

Pe drept cuvânt s-a considerat că mişcarea new age i-a avut ca precursori moderni pe hippii şi flower power-ii din anii ’60 influenţaţi de anumite părţi din gândirea religioasă şi filosofică indiană. Mişcarea flower power a apărut în cartierul Height-Ashbury din marea metropolă San Francisco, capitala statului California. Data naşterii acestei mişcări este considerată a fi 14 ianuarie 1967, când 10.000 de tineri s-au îndreptat către Golden Gate Park. Această zi a fost proclamată în paginile ziarului underground The City of San Francisco Oracle ca fiind începutul erei Vărsătorului, iar cei 10.000 ca pionierii unei noi epoci. În 1967 se numărau 250.000 de hippies în SUA. Deşi această cifră este socotită impozantă mai ales de nostalgicii acelei perioade, să nu uităm că per ansamblul populaţiei S.UA. ei au reprezentat un modest procent de aproximativ 1‰. Aceasta se explică şi prin faptul că în multe state hippies lipseau cu desăvârşire. ,,Decimată” din interior de droguri şi amor liber, mişcarea s-a autodizolvat în octombrie 1967. Ea a fost continuată de studenţii radicali conduşi din umbră de masoneria de stânga a Marelui Orient, formând aşa numita contra-cultură, impregnată de interese atât pentru ocultism, gândire religioasă orientală cât şi pentru feluritele droguri psihedelice ca haşiş şi LSD. Fenomenul culminant al acestei perioade contraculturale a fost festivalul muzical de la Woodstock în anul 1969, unde 400.000 de oameni au trăit timp de trei zile şi nopţi, în aer liber, cu muzică veselă şi haos. Printre intelectualii ce au făcut propagandă pentru valoarea sacramentală a drogurilor s-au evidenţiat A. Huxley şi Timothy Leary, fost profesor de psihologie la universitatea de elită Harvard, de unde a fost dat afară din slujbă.

Această perioadă cu trăsăturile ei esenţiale a fost descrisă cu acurateţe în bestsellerul The Greening of America, apărut în 1970, scris de profesorul de drept de la Universitatea din Yale, Charles A. Reich.

Unul din centrele cele mai importante ale mişcării new age a fost Institutul Esalen din Big Sur, California, înfiinţat în 1962, care, sub conducerea lui Michael Murphy şi Richard Price, a fost timp de trei decenii leagănul mişcării. În cadrul acestui institut s-au experimentat diverse tehnici şi terapii alternative, printre care nu au lipsit drogurile. Am arătat deja cum autori ca Aldous Huxley şi alţii considerau că drogurile psihedelice sunt mijloace sacre de revelaţie divină a naturii realităţii.

La Esalen, în 1970, Ida P. Rolf a pus bazele lui The Guild for Structural Integration (Rolf Institute), unde se aplica terapia corporală rolfing. Tot aici au activat întemeietorul gestaltterapiei Fritz Perls, iar ceva mai târziu părintele psihosintezei Roberto Assagioli. Lor li sau alăturat ca personalităţi de seamă din cadrul mişcării Rollo May, Carl Rogers, Alexander Lowen, Fritjof Capra, Christina şi Stanislav Grof (n. 1931), fost preşedinte al Asociaţiei Internaţionale de Psihologie Transpersonală.

Programul institutului cuprindea meditaţie, medicină holistică, mental training şi diverse forme de masaj, psihologie transpersonală, psihologie budistă, înţelepciunea corpului, vindecare spirituală, şamanism, hipnoză, yoga, tantra, intuiţie practică, seminar de poezie, gestaltterapie, metoda feldenkrais, rolfing şi Cursul Miracolelor. La aceste cursuri au participat anual circa 5.000-7.000 de participanţi.

În această perioadă, se distingea în Marea Britanie Sir George Trevelyan (1906-1996) care la 25 de ani era rectorul universităţii Attingham Park. Cursurile sale ţinute la sfârşitul anilor ’50 pe teme ca ,,evoluţia conştiinţei”, ,,moartea, marea aventură” şi ,,natura spirituală a universului” s-au bucurat de un mare răsunet în rândurile studenţilor. Odată cu pensionarea sa petrecută în anul 1971, Sir George Trevelyan a fondat Wrekin Trust, un nou centru de propagare a ideilor sale holistice şi spirituale. În această concepţie, lumea e văzută ca o alcătuire măreaţă şi unitară de natură ne-materialnică, de conştiinţă vie şi creatoare. Nefiind însă teolog, Trevelyan a cerut ca aceste afirmaţii ale sale să nu fie receptate ca dogme, ci ca idei.

Din păcate, concepţia sa holistică era umbrită de credinţa în reîncarnare, ce am putea spune că este nelipsită în cercurile new age. Pentru activitatea sa prodigioasă în domeniu, Sir George Trevelyan a fost numit ,,părintele mişcării new age în Anglia” şi a primit la rândul său Right Livelihood Award, ,,premiul Nobel alternativ”.

În anii ’70 mişcarea contraculturală tinde tot mai mult să devină mişcarea cu numele de new age. Un nume de referinţă ce a popularizat în mass media aceste idei a fost jurnalista americană de ştiinţă popularizată Marilyn Ferguson. Ea a înfiinţat în anul 1975 ziarul Brain/Mind Bulletin în care vorbea de ,,mişcarea care nu are nici un nume”. În anul 1980 însă autoarea a editat lucrarea denumită The Aquarian Conspiracy, titlu ce a lansat pe piaţă acest termen. Potrivit lui M. Ferguson mişcarea nu are conducător, nici manifest, ci se prezintă sub forma revoluţionară a unei reţele (web, net). Adepţi ai mişcării se găsesc în S.U.A. pe toate nivelurile de venituri şi instrucţie, de la profesori şi funcţionari, savanţi celebri, funcţionari guvernamentali, legiuitori, la artişti şi milionari, şoferi de taxi şi celebrităţi, autorităţi în medicină, pedagogie, drept şi psihologie. Aceştia activează în întreprinderi, în universităţi şi spitale, în şcoli, fabrici şi policlinici, în ministere, în Capitoliu şi Casa Albă, în parlament şi organizaţii de ajutor. Marilyn Ferguson aderă la rândul ei la noţiunea de ,,schimbare a paradigmei”, lansată de gânditorul T. Kuhn.

În domeniul politic şi social s-a evidenţiat cartea americanului Mark Satin intitulată The New Age Politics şi apărută în prima ei versiune în anul 1976. Înainte de a scrie această lucrare M. Satin era un marxist deziluzionat care devenise interesat de ecologie, mediu ambiant, dezvoltare personală şi literatură spirituală.

Tot în această perioadă au apărut, la început în 1974, în India, la iniţiativa învăţătorului spiritual Sant Kirpal Singh, conferinţele şi festivalurile new age intitulate Human Unity. Aceste conferinţe erau organizate de fundaţia umanistă intitulată The Foundation of Universal Unity.

De acelaşi profil au fost şi conferinţele World Symposium on Humanity din S.U.A., Anglia şi Canada, ce au debutat între 26.11 – 4.12 1976 în Vancouver, British Columbia, Canada, 1976 la iniţiativa lui Guru Raj Singh şi a conducătorului sufist Pir Vilayat Khan, care a aranjat o ,,rugăciune universală”, într-o atitudine ecumenistă în care nouă religii mondiale erau reprezentate prin câteva descrieri scurte diferite:

Hinduismul – Lumina înţelepciunii; Budismul – Lumina compasiunii; Zoroastrismul – Lumina curăţirii; Iudaismul – Lumina legii; Creştinismul – Lumina jertfei; Baha'i – Lumina întregului; Sikhismul – Lumina onoarei; Islamul – Lumina unităţii; Sufismul – Lumina fraternităţii.

Printre personalităţile new age de marcă prezente la conferinţa din 1979 s-au numărat Fritjof Capra, Carl Rogers, Elisabeth Kübler-Ross fondatoarea tanatologiei moderne, Sri Chinmoy, Ram Dass, Hazel Henderson şi Al Huang.

Cele mai cunoscute manifestări de acest gen, ce au dovedit şi o relativă longevitate în timp au apărut în anul 1977, când Graham Wilson a început să aranjeze expoziţiile anuale de la Londra Festival for Mind, Body and Spirit, un fel de expoziţii alternative. Spre deosebire de anterioarele, aceste festivaluri-expoziţie se adresau publicului larg cu o bogată ofertă new age din care făceau parte diverşi guru, yogini, terapeuţi, astrologi, piramidologi şi ufologi, grupuri sirituale ca teosofii, oamenii lui Bailey, spritualiştii, Auroville, Mişcarea Krishna, sufiştii şi Findhorn, precum şi mişcări health food, asociaţii de protecţia animalelor şi chiar şi grupuri creştine, budiste şi hinduiste. Aici au fost făcute demonstraţii de healing, masaj, chiromanţie, astrologie şi tarot în prezenţa unor personalităţi new age ca George Trevelyan şi Peter Caddy, precum şi învăţători spirituali ca Ronald Besley şi Paul Solomon şi parapsihologi ca Hasted şi Dean. Aceste festivaluri au continuat apoi în SUA şi în diferite capitale occidentale.

O figură interesantă este şi fostul călugăr dominican Matthew Fox, ce s-a preocupat de o nouă viziune asupra muncii în noua eră. Sursa de inspiraţie pentru această viziune era căutată la misticii de pretutindeni, ce se opun concepţiei mecaniciste newtoniene despre univers. Fox preconiza un ecumenism profund, în care toate tradiţiile mistice ale religiilor mondiale ne vor uşura intrarea în tainele sacre ale universului şi ale sufletelor noastre, încadrându-se în acest sens sincretismului mistico-religios.

În Australia, oraşul Melbourne, s-a ,,manifestat” la sfârşitul lui decembrie anul 1986 mediumul danezoaustralian Ananda Tara Shan. Aflată în transă mediumnică, ea pretindea că transmite mesajele arhanghelului Mihail. În jurul ei s-a creat o mişcare ce afirma apariţia noului avatar al cărui impuls se numea Shan the Rising Light, fiind o sinteză a lui Buddha, Hristos şi Ananda Tara Shans. Grupurile respective activau sub numele de Rosenhaven. Misiunea lor este de a pregăti noua religie mondială cu ajutorul aşa numitei filosofii ,,Shan Dharma”. Suedeza Ulla-Britt canaliza începând cu 13 august 1985 în dicteu automat entitatea Amos.

O altă ,,proorociţă” new-age, care de data aceasta afirma că este aleasa lui Hristos a fost nemţoaica Gabriele Wittek. Mişcarea internaţională răspândită în 40 de ţări ce s-a constituit în jurul ei poartă numele de Viaţa universală şi îşi are sediul la Würzburg, Germania. Mesajul Gabrielei este un melanj de creştinism cu reîncarnare şi karma.22

Pe lângă aceste personalităţi, au existat şi altele aflate într-o categorie înrudită cu new age-ul. Dintre aceste personalităţi, impropriate de altfel prompt de adepţii mişcării, vom menţiona pe cunoscutul guru indian Osho (n. Baghwan Rajneesh, m. 1990). El a predat un mod practic de viaţă călăuzit după principii ca: ,,realitatea e un mister, dar nu un mister de dezlegat ci unul de a fi trăit, experiat, iubit, de a te topi în el, de a te cufunda în el”. Pentru preocupările sale în domeniul eliberării sexuale, Osho a fost folosit ca material de referinţă în mişcarea de yoga din România condusă de G. Bivolaru.

Tot un guru indian influent a fost şi Sri Aurobindo (1872-1950), născut la Calcutta, cel ce a introdus termenul evoluţionist de ,,conştiinţa supramentală”, stadiu superior celui actual şi atins în premieră de către el însuşi. Ideile sale au fost puse în practică în oraşul Auroville din India de sud (Pondicherry) unde s-a constituit o adevărată misiune Aurobindo. Opera sa de căpătâi se numeşte Sinteză despre yoga.

Pe lângă indienii Ramakrishna şi Swami Vivekananda, new agerii s-au mai interesat şi de autori ca Paul Brunton, Paul Davies şi Walt Whitman.

22 Sursă: Sven Magnusson, www.sokaren.se/index211.html .

În ianuarie 1985, s-a înfiinţat la Bologna Arhiva de documentare istorică a investigaţiei psihice ce are ca scop studiul istoriei fenomenelor paranormale.23

În această situaţie, am căutat pe cât posibil să folosim nume cât mai necontroversate, ce nu ar putea face obiectul unor contestări personale sau din afară. Sursele de bază ale acestor informaţii au fost extrase din mijloacele post-moderniste de informaţie: internetul (www), enciclopediile CD Rom, multi-media, e-mail-ul (@). Iată, spre exemplificare, o listă extrasă după un website (loc de reţea, denumirea tehnică a localizării în sistemele de explorare internet explorer sau netscape) cu nume ,,fierbinţi” de autori new-age în vogă în anii ’90: Lynn Andrews, Jose Arguelles, Sun Bear, Do Don Campbell, Dam Dass, Wayne Dyer, Louise Hay, Jean Houston, Barbara Marx Hubbard, Sue Hubbell, Laura Huxley, J. Z. Knight, John Randolph Price, James Redfield, John Robbin, Elisabeth Kübler Ross, Jamie Sams, Virginia Satir, David Spangler, Whitley Strieber, George Trevelyan, Marianne Williamson.

II.10.2. LUCRĂRI SEMNIFICATIVE

Este interesant de remarcat faptul că pe website-ul New Age Journal Online există o publicaţie interesantă măcar şi numai prin faptul că se revendică a fi o continuare a revistei ,,remarcabile şi revoluţionare“ cu numele de New Age Journal fondată acum 100 de ani de George Bernard Shaw şi prietenii săi vizionari. Aceştia se considerau a fi pionieri în domeniul aspectelor societăţii moderne ca: educaţia, tehnologia, sănătatea şi spiritualitatea. Această revistă de avangardă (modernistă)

23 P. Giovetti, Lumea..., p. 21.

şi-a încetat activitatea în 1922. La 50 de ani după aceasta un grup eclectic de editori şi jurnalişti ,,alternativi” au hotărât continuarea lui New Age Journal, de data aceasta în maniera post-modernistă a anilor ’70 caracterizată de cultura globalistă. Am menţionat caracterul post-modernist deoarece aici, spre deosebire de avangarda şi originalitatea moderniştilor se tratează subiecte legate de înţelepciunea tradiţională integrată tehnologiei moderne cum ar fi: vechi practici curative tibetane şi noile descoperiri în programarea neuro-lingvistică, feng-shui (arta chinezească a design-ului de interior în vogă anii aceştia), precum şi preocuparea pentru materialele şi condiţiile ecologice din arhitectură numită ,,baubiologie”.

Deşi Cursul miracolelor pretinde că nu are autor (pentru a suscita interesul unor cercuri cât mai largi), totuşi, urmărind cu atenţie sursele indicate de înşişi propagatorii acestui curs, se pot descoperi persoanele implicate în alcătuirea şi distribuirea sa. În website-ul internet numit THINKING ALLOWED se putea citi în 1998 un interviu pe marginea Cursului acordat de psihologa evreică Judith Skutch Whitson doctorului Jeffrey Mishlove. J. S. Whitson este printre altele24 preşedinta fundaţiei Foundation for Inner Peace, organizaţia ce se ocupă cu publicarea şi răspândirea acestui curs. Dar adevăraţii autori se numesc Helen Schucman (a murit în 1981) şi William (Bill) Thetford, autori ce din ,,smerenie” se numesc ,,canalizatori”, folosind un termen contemporan ce înlocuieşte demodatul ,,medium” spiritist.

24 activă în cercetări parapsihologice, membră fondatoare a institutului Institute of Noetic Sciences, participantă la proiectul The Congressional Clearinghouse for the Future ş.a.

Aceşti doi psihologi (Helen Schucman s-a declarat evreică şi atee militantă, iar Bill se considera agnostic!), au avut în 1975 o relaţie personală ce s-a deteriorat, iar în această situaţie tensionată Helen a primit următorul mesaj: ,,Acesta este un curs de miracole. Vă rog să luaţi notiţe.” Mesajul venea din partea unei entităţi ce s-a recomandat a fi… Isus! O paralelă interesantă putem face în acest caz, cu mesajul ,,tolle, lege!”, primit de Fericitul Augustin, mesaj cu adevărat dumnezeiesc, ce a dus la convertirea acestuia. Dar ateii şi agnosticii de care ne ocupăm n-au avut darul deosebirii duhurilor, şi nici precauţia de a consulta pe cei competenţi ce ar fi putut să-i ferească de rătăcire. Şi aceasta în situaţia când în America există de zeci de ani milioane de ortodocşi organizaţi în diverse eparhii, publicaţii ortodoxe şi Institutul Saint Vladimir din Crestwood New York cu teologi de prestigiu, sau chiar şi mănăstiri californiene cu viaţă ascetică exemplară. Cursul a avut o răspândire fulgerătoare în mediile ,,baby boom” din America, generaţii postbelice total debusolate spiritual, în căutare neîncetată a adevărului trecând prin experienţa rockului, drogurilor, perioada hippy, meditaţie transcendentală şi alte tehnici şi filosofii orientale, astrologie, terapii naturiste sau psihologice, mediul ideal al new age-ului. Astfel în ianuarie 1987 existau în circulaţie 300 000 de copii ale cursului. Judith Skutch caracterizează acest curs - să reţinem, una din cărţile ,,canonice” ale mişcării new age - ca fiind un sistem metafizic de psihoterapie spirituală.

În cadrul literaturii, se pot detecta ca precursori ai genului ,,New Age fiction” lucrările de ficţiuni oculte produse în a doua jumătate a secolului XIX de autori ca Bulwer-Lytton (Zanoni, The Coming Race), Marie Corelli (A Romance of Two Worlds) şi alţii. Acest gen a continuat în sec. XX cu autorii de literatură ezoterică Baird T. Spalding (Life and Teaching of the Masters of the Far East), Guy ,,Godfre Ray King” Ballard (Unveiled Mysteries), Eugene E. Whitworth (Nine Faces of Christ: Quest of the True Initiate), Joss Arguelles (The Mayan Factor), Betty Eadie (Embraced by the Light) şi mai recent la cărţile lui Carlos Castaneda şi Lynn Andrews.

În anii ’60 cartea lui Scott Peck A Road Less Travelled a constituit un deschizător de drumuri pentru spiritualitatea new age în curs de formare, un amestec de aforisme ale vechilor religii cu noua psihologie. De asemenea, se remarcă lucrarea Wisdom and Folly scrisă de autoarea Elizabeth Lesser, cofondatoare a Institutului Omega, cel mai mare centru de învăţământ holistic al Americii.

Începând cu 25 aprilie 1982, Benjamin Creme a răspândit în lume mesajul întoarcerii lui Maitreya Crist în publicaţiile The Reappearance of the Christ and the Masters of Wisdom şi Maitreya's Mission vol. 1 şi 2. Cărţile cuprind învăţături despre viaţa în viitoarea new age, evoluţie şi iniţiere, meditaţie, healing şi transformare socială etc. În lucrarea A Master Speaks se tratează printre altele subiecte ca: raţiune şi intuiţie, sănătate şi healing, viaţa în noua eră, drepturile omului, misiunea lui Maitreya, rolul omului. În calitatea sa de ,,canalizator”, Creme a redat 140 de mesaje ale lui Maitreya în lucrarea Messages from Maitreya the Christ, obţinute prin telepatie mentală. În cartea Transmission - A Meditation for the New Age sunt descrise tehnicile de transmitere a energiei prin intermediul unor grupuri de transmisie. Toate aceste lucrări sunt recenzate şi recomandate în numerele publicaţiei ezoterice Share International.

De pe site-ul internet cu literatură The Life Quest New Age Bookshop, am mai spicuit următoarele cărţi: The Speech of the Grail: A Journey Toward Speaking That Heals and Transforms de Linda Sussman, în care este descris mitul procesului de iniţiere în limbajul imaginaţiei; Tying Rocks to Clouds: Meetings and Conversations with Wise and Spiritual People de William Elliott, conţinând interviuri cu reprezentanţi ai diferitelor tradiţii religioase cum ar fi: Robert Schuller, Rabbi Harold Kushner, Dalai Lama, Jack Kornfield, Ram Dass, Maica Teresa şi psihologul B.F. Skinner.

În sondajul de opinie realizat de Marilyn Fergusson în cartea sa Către o nouă eră, au fost desemnaţi de către new ageri în ordinea importanţei următorii autori: Pierre Teilhard de Chardin, Carl Gustav Jung, Abraham Maslow, Carl Rogers, Aldous Huxley, Roberto Assagioli şi J. Krishnamurti. Alături de aceştia au fost numiţi şi Paul Tillich, Martin Buber, Margaret Mead, Willis Harman şi Erich Fromm. Printre cei mai importanţi autori new-age sunt consideraţi şi André Gorz, Barbara Ward, Amory Lovins, Barbara Brown, E. F. Schumacher.

Recent (anii ’90), au apărut noi cărţi care aspiră la statutul de ,,carte de căpătâi” şi au un autor bine cunoscut, deşi acesta locuieşte retras într-un loc necunoscut din SUA. James Redfield a scris mai întâi The Celestine Profecy25, apoi mai multe urmări ale acesteia, în volumul doi, care se numeşte The Tenth Insight26. Pe internet se poate citi o producţiune literară înrudită, şi anume The Celestine Journal. Dar tot pe internet n-au întârziat să apară şi recenzii critice, în special venite din zona neoprotestantă evanghelistă harismatică şi chiar fundamentalistă. Una din cele mai pertinente critici se

25 James Redfield., The Celestine Prophecy An Adventure, Warner Books, New York, NY, 1993.

26 Insight = capacitatea de a înţelege adevăruri ascunse, cf. dicţionarul Encarta ’98.

intitulează Reflections on a Best Seller de Rolf Nosterud.27 Acolo se arată între altele că, prin deghizarea conceptelor oculte într-o terminologie creştină, cărţile new age au introdus înşelător o mulţime de aşa-zişi creştini în cercuri new age şi neo-păgâne, a se remarca astfel marea căutare de care se bucură îngerii contrafăcuţi şi distorsiunile feministe despre Dumnezeu. Întrucât cei mai mulţi dintre ,,căutătorii de adevăr” contemporani nu cunosc nici datele şi nu au nici voinţa de a rezista acestor iluzii seducătoare, o nouă paradigmă - o schimbare masivă în viziunea Americii despre realitate - transformă cultura americană. În timp ce naţiunea americană raţionalizează păcatul şi idealizează păgânismul, Rolf Noserud susţine că adevăraţii creştini ar trebui în schimb să ia aminte la avertismentele Scripturilor şi la învăţăturile Duhului Sfânt.

Aceste recenzii urmăresc - şi realizează - o poziţie creştină apologetică, dar din păcate ele eşuează în zona eterodoxiei, propunând soluţii ce trădează carenţele duhovniceşti tipic neo-protestante: lipsa ierarhiei şi continuităţii apostolice, neînţelegerea catolicităţii şi a Sfintelor Taine, critica cultului sfinţilor şi liturgicii bisericeşti în general, subiectivismul în interpretarea (adesea literală, fundamentalistă) Scripturii, considerată ca autoritate supremă şi suficientă. Aceste grave abateri dăunează chiar şi celor cu cele mai bune intenţii, cum ar fi C. Cumbey, C. Matrisciana, D. Hunt sau L. Gassmann.

Mai rar se întâlnesc luările de poziţie ortodoxe, ce vin mai ales din spaţiul american (OCA, Patriarhia ecumenică, Patriarhia Antiohiei), dar şi din surse atonite. Considerăm ca o necesitate şi abordarea mai sistematică a acestor probleme în spaţiul nostru, întrucât aceste atacuri

27 Apărută în The Spring, vol. 2, nr.1 din 1995, scos de Pneuma, magazinul de orientare spirituală al Bisericii Evanghelice Luterane din Canada.

anticreştine se fac tot mai simţite în această perioadă tulbure de tranziţie.

În ultimele sale apariţii editoriale: Invazia sectelor şi Sectologie, Părintele profesor doctor P. I. David s-a aplecat asupra fenomenului sectar contemporan şi prezenţei acestuia în ţara noastră. Astfel, în capitolul V al primei lucrări, intitulat New age: o ,,religie” misticopăgână şi sincretistă la dimensiunile întregului univers28, este prezentat mai întâi un scurt istoric, urmat de un extras doctrinar. New age-ul este considerat pe bună dreptate a fi o provocare pentru creştini, aceştia urmând să aleagă liber şi conştient între Hristos sau Vărsătorul.

28 Op. cit., Ed. ,,Crist-1”, Bucureşti, 1997, p. 417 şi urm.

III. NEW AGE: O PSEUDO-RELIGIE MONDIALĂ ?

III.1. Relaţia omului cu o Fiinţă divină infinit superioară, adorarea ei şi căutarea unei mântuiri III.2. Credinţa în divinitate şi într-o lume de „dincolo” III.3. Un cult organizat ce cuprinde rugăciune, sacrificii (jertfe), clasă sacerdotală ce operează sacrificiile la altar şi conduce rugăciunea de obşte, distincţie între sacru şi profan. III.4. Existenţa unui locaş sacru (templu), a unor locuri sacre cu eventuale pelerinaje şi perioade sacre de timp III.5. Revelaţii naturale sau supranaturale făcute de clarvăzători, de prooroci, o structură mai mult sau mai puţin dogmatică a doctrinei, consemnată în cărţi sacre, fiind prezentă totodată şi o tradiţie orală III.6. Caracter vădit social, comunitar, presupunând existenţa unui cod moral închegat

,,Nu combaterea falsei religii,

ci descoperirea adevăratei minciuni”

Vladimir Soloviov

Semnul întrebării pus după titlul acestui capitol nu este deloc întâmplător. Vom vedea în continuare cât de controversată este această problemă, ce nu şi-a găsit încă nici pe departe un răspuns concludent şi unanim satisfăcător. Dacă această întrebare ar fi pusă direct adepţilor mişcării, este mai mult ca sigur că răspunsul ar fi: nu. Să eliminăm atunci elementul peiorativ ,,pseudo” şi să pornim cu întrebarea simplificată: este new age o religie? (alternativ: o nouă religie, actuala religie, sau chiar religia viitorului?)

Autorul american Jonathan Adolph, în The 1988 Guide to New Age Living, editată de revista americană New Age, s-a întrebat mai simplu: ,,În ce constă noua eră?” şi tot el a răspuns că ar fi un fel de utopie.

Potrivit unei alte autorităţi în materie, scriitoarea Marilyn Ferguson, ceea ce apare acum sub numele de mişcarea new age nu este un nou sistem religios, ci o nouă conştiinţă, un nou weltanschauung,29 ce cuprinde anumite gânduri noi şi revoluţionare în ştiinţă cât şi o parte de concepţii străvechi. De aici rezultă concluzia lui Jonathan Adolph că mişcarea new age nu este o religie, chiar dacă mulţi gânditori new age susţin că o conştiinţă spirituală este necesară30 dacă vrem să realizăm schimbări pozitive în noi înşine şi în societate. Această conştiinţă spirituală presupune în stadiul incipient sentimentul comuniunii cu totul, prin aceasta arătând caracterul monismului panteist. David Spangler introduce o viziune a sacralităţii (heiligtum) integrale ca un nou fel de a privi lumea.

New age, „era nouă”, este tot mai insistent propovăduită de noii ,,prooroci mincinoşi” (Matei XXIV, 11; Marcu XIII, 6) apăruţi mai întâi în spaţiul denumit astăzi „euro-atlantic”, cu alte cuvinte SUA şi Europa de nord-vest anglo-saxonă, stăpânii lumeşti temporari ai acestui veac. Pentru că se cheamă „nouă” presupunem

29 welt.an.schau.ung subst., pl weltanschauungs sau welt.an.schau.ung.en [din germ Welt lume + Anschauung viziune] (1868): o concepţie comprehensivă sau aprehensiune pentru explicarea lumii dintr-un punct de vedere specific. Copyright (c) 1994 Merriam-Webster, Inc. All Rights Reserved.

30 Această observaţie are nuanţa tipică a neo gnosticismului.

desigur că trebuie să ia locul celei vechi în virtutea evoluţiei dialectice de tip hegelian optimist spre progresul Spiritului lumii.

„Erele” la care se referă aceşti prooroci de sorginte ocultă francmasonică şi teosofică se delimitează după criteriile astrologice potrivit cărora soarele parcurge în chip regresiv, timp de aproximativ 2160 de ani, un sector celest din cele 12 numite zodii. Acest parcurs are consecinţe majore ce determină schimbări cu un caracter evolutiv ciclic în mentalitatea, cultura şi chiar spiritualitatea omenirii. În momentul de faţă, suntem ,,martorii trecerii” de la era Peştilor la cea a Vărsătorului sub semnul căruia se va instala noua eră. Se poate constata cum procesul de precesie (mişcare astronomică inversă) devine o utopie de tip dublu milenist (2000 de ani de fericire în Vărsător). În filmul muzical (operă rock) hippie al anilor ’60 Hair (Broadway, 1968) una din temele cheie este piesa programatică The Age of Aquarius:

Când Luna va fi în casa a şasea / Şi Jupiter aliniat cu Marte / Atunci pacea va călăuzi planetele / Şi dragostea va mâna stelele / Sunt zorii erei Vărsătorului31.

Iar în alt loc:

Armonie, justiţie şi claritate / Simpatie, lumină şi adevăr / Nimeni nu va pune căluş libertăţii / Nimeni nu va îngreuia spiritul / Mistica ne va da cunoaştere / Omul va învăţa din nou să gândească / Datorită Vărsătorului, Vărsătorului.

31 When the moon is in the seventh house/ And Jupiter aligns with Mars/ Then peace will guide the planets/ And love will guide the stars/ This is the dawning of the Age of Aquarius.

Din punct de vedere astronomic observaţiile astrologilor new age suferă de grave fisuri, ce fac să apară o multitudine de cronologii diferite cu privire la momentul acestei treceri. Ceea ce ne interesează pe noi în acest studiu sunt însă implicaţiile teologice prezente în aceste concepţii şi efectul lor asupra credinţei şi învăţăturii creştine. Căci, departe de a fi o simplă aberaţie astronomică şi măruntă superstiţie, mişcarea new age se conturează ca un periculos adversar al creştinismului la scară mondială.

Era Peştilor a fost identificată forţat cu era creştină plecând de la binecunoscutul semn întrebuinţat alături de cruce de vechii creştini, semn preluat din anagrama ΙXΘYΟΣ (Ιησους Xριστος Θεου Yioς Σωτηρ). Adepţii new age presupun că această eră, la sfârşitul său, va antrena totodată şi dispariţia creştinismului, în orice caz cel tradiţional aşa cum îl propovăduieşte cea „una, sfântă, catolicească (καθολικη) şi apostolească Biserică”. Este uşor de presupus ce se prevede a apărea în locul erei creştine, în viziune necreştină.

Binecunoscuta frază a lui André Malraux, citată mai sus şi mult prea des în mass-media, abordată din punct de vedere al teologiei ortodoxe, poate fi considerată o butadă de efect, cu valoare cultural-sociologică, dar în fond o „pseudo-profeţie” (asemenea celor ale lui Nostradamus) ce nu lămureşte nimic serios din punct de vedere duhovnicesc. Ceva adevăr este totuşi conţinut aici, şi anume faptul că ne aşteaptă o reinstaurare a atitudinii religioase ce a fost zdruncinată în secolele XIX-XX prin secularizare şi descreştinare în masă, marea apostazie pe care am şi trăit-o din plin. Ceea ce se propune este însă o re-păgânizare a omenirii, şi anume sub forma unei religii mondiale unitare de tip păgân sincretist. Acest avertisment foarte serios a fost lansat mai întâi de acei care au întâmpinat nemijlocit fenomenul la faţa locului: creştinii din teritoriile aşa numite euro-atlantice. Din S.U.A. s-au ridicat vocile din zona „fundamentalistă”, urmând apoi reacţiile luterane şi romano-catolice. Vom cita ca exemple numele lui Constance Cumbey, Caryl Matrisciana şi Dave Hunt reprezentanţi ai neoprotestantismului evanghelic harismatic, Lothar Gassmann şi Holger Nilsson ai luteranismului, cardinalul Godfried Danneels, reprezentant al romano-catolicismului. Toţi aceştia (şi desigur încă mulţi alţii) sunt unanimi în a semnala pericolul unei religii mondiale instaurată de un guvern mondial, ambele fiind încununarea acţiunii de secole a lojilor francmasonice. Aceste loji sunt înfăţişate ca nişte înaintemergători ai lui Antihrist, lucru ce nu poate fi cu nimic exagerat dacă avem în vedere adevăratele proorocii ale Sfintei Scripturi32. În cartea apologetului suedez Holger Nilsson: New age banar väg för antikrist (New age pregăteşte cărările antihristului) se află capitolul intitulat O nouă religie mondială33; cardinalul Danneels ne vorbeşte despre O „religie” la dimensiunile universului întreg34; cunoscutul autor catolic Jean Vernette, vicarul general al diocezei de Montauban tratează subiectul: „Il ritorno del Cristo, il «New age» e la nuova religione mondiale”.35 Avertismentele legate de instaurarea unei religii mondiale sunt continuate şi de către Alexander Brooks care scrie: ,,Această religie mondială ne va oferi «Înţelepciunea

32 Vezi şi Διμιτριου Κ. Σκαπτσιουνη, Profeţii despre Antihrist, Atena, 1991.

33 Holger Nilsson, New age banar väg för antikrist, Evangelipress, 1992, p. 30.

34 Cardinalul Gotfried Danneels, Cristos sau Vărsătorul? Bucureşti, 1992, p. 13.

35 Jean Vernette, Il New age, Pauline, 1992, p. 64 .

străveche» şi «Adevărul ascuns» care stă la baza tuturor formelor religioase ale istoriei. În realitate, nu va fi însă vorba de nici un fel de adevăr, ci de o minciună.”36 Potrivit acestui autor, religia mondială a viitorului va avea următoarele caracteristici: negarea realităţii blestemului morţii; negarea adevărului proclamat de Dumnezeu; negarea dragostei lui Dumnezeu; promisiunea înţelepciunii; promisiunea de a dobândi o natură divină; promisiunea puterii.

Reacţia ortodoxă a fost mai târzie şi vine în primul rând tot din spaţiul „fierbinte” american, de la ieromonahul Serafim Rose care atrage atenţia asupra proiectatei „religii a viitorului”37. Aflat în misiune ortodoxă în Occident ca paroh al parohiei ortodoxe române din Roma, ieromonahul doctorand Iuvenalie Ionaşcu a scris pe această temă articole pertinente în paginile Telegrafului român de la Sibiu38. Pe coperta a patra a revistei Gazeta de vest39 stă scris cu litere de o şchioapă: ,,New age - noua eră care vrea să schimbe creştinismul cu păgânismul!” În concluzie, constatăm că acest pericol este real şi iminent, el trebuie luat în serios şi întâmpinat cum se cuvine acestui fel de ispită (πιρασμον, încercare, probă, test, experienţă) ce se profilează cu tot mai multă pregnanţă şi la orizontul nostru.

36 Alexander Brooks (sub pseudonimul Otto Zeit), The Coming World Religion, SCP, Berkley CA, citat în S. Pfeifer, Vindecarea cu orice preţ? p. 140.

37 Ieromonah Serafim Rose, Ortodoxia şi religia viitorului, Chişinău, 1995, p. 231.

38 În numerele 29-32/97, p. 5; 7-10/98 p. 3 şi 11-12/98 p. 2.

39 numărul 30 (94), febr. 1994.

Definiţiile mai noi ale religiilor au în vedere anumite trăsături care pot fi aplicate unui număr restrâns de credinţe, crezuri şi concepţii aşa zis religioase, din trecutul nu prea îndepărtat. Astfel, termenul de religie a fost aplicat creştinismului, iudaismului şi islamului, pe deplin, şi cu o anumită condescendenţă hinduismului, budismului şi şintoismului. Aceste definiţii şi catalogări sunt rezultatul abordării ştiinţifice (religionwissenshaft) începută în secolul trecut de Max Müller. În ce ne priveşte, vom căuta să tratăm această temă din perspectiva teologiei creştine ortodoxe, perspectivă care diferă în puncte esenţiale de abordările ştiinţifice, sociologice, filosofice, istorice sau psihologice. Nu interesează aici nici perspectiva culturală, mult răspândită de altfel în mediile intelectuale. Aceasta nu însemnează desigur renunţarea la criteriile respective, ci includerea lor în contextul ecleziologic.

Din cele peste 100 de definiţii şi accepţiuni ale noţiunii de religie vom reţine aspectul de re-laţie, re-legare, re-luarea comuniunii omului cu Creatorul său. Astăzi este acceptat aproape în unanimitate faptul că oamenii din cele mai vechi timpuri şi din toate spaţiile geografice au simţit imperios prezenţa divinităţii ca fiind altceva decât omul şi dincolo de natura văzută. Fie că adoptăm terminologia lui R. Otto – numinosul – fie că nu, primul sentiment în faţa divinului al oamenilor căzuţi în urma păcatului strămoşesc din harul comuniunii cu Dumnezeu a fost, desigur, teama: ,,Am auzit glasul Tău în rai şi m-am temut, căci sunt gol şi m-am ascuns.” (Facere III,10). Aşa mărturiseşte potrivit revelaţiei divine a Sfintei Scripturi protopărintele nostru Adam, cel care vorbise fără teamă până atunci cu Dumnezeu. De aici însă drumurile se despart: partea „cea dreaptă” alege calea religiei, venerarea Fiinţei supreme cu teama sfântă („începutul înţelepciunii este frica de Dumnezeu”); „cei de-a stânga” aleg calea magiei, adică năzuinţa de a putea controla şi manipula forţele supranaturale şi chiar supraomeneşti în scopuri personale de dobândire a dominaţiei asupra naturii şi semenilor. Am relatat aceste lucruri prea bine cunoscute cu scopul de a face o distincţie esenţială, recunoscută de altfel în zona teologică, dar amestecată în câmpul culturii şi ştiinţei profane (secularizate): anume distincţia clară între vrăjitorie, magie şi religie.40

Astfel, aserţiuni ca „sentimentul magico-religios” devin inoperante în acest context. Dacă însă vrem să continuăm a căuta zone comune magiei vom afla ocultismul, ezoterismul, divinaţia, vrăjitoria şi spiritismul. În Sfânta Scriptură şi în Sfânta Tradiţie, cu un cuvânt în Biserică, distincţia enunţată era pusă cu tărie şi claritate, fără confuzie, echivoc sau amestecare. Începând însă cu secolul „luminilor” francmasonice, al XVIII-lea, critica raţionalistă a pus la stâlpul infamiei amestecând laolaltă fără discernământ (dreapta judecată διακρισις) creştinătatea, religia, mistica, superstiţia, magia, divinaţia etc., instalând în locul lor societatea secularizată, fenomen ale cărei urmări se manifestă şi astăzi pe plan global.

40 Vrăjitoria, termen desemnând principalele mijloace prin care s-a considerat că oamenii au manipulat magicul, adică să provoace schimbări prin propria voinţă, folosind mijloace supranaturale. Magia trebuie separată de religie, în care oamenii sunt total dependenţi de zeitatea căreia îi aparţin, pentru a li se îndeplini dorinţele, şi de asemenea să fie deosebită şi de farmece, în care, puterea supranaturală este dobândită printr-un proces de studiu, ce presupune cărţi, şi ucenicie la un maestru (subl. n.).Vrăjitoria a fost privită pe de o parte ca o putere înnăscută, şi pe de altă parte ca un lucru lăsat moştenire, prin tradiţie mai mult sau mai puţin nescrisă. (cf. Encarta Encyclopedia ’98)

Lojile masoneriei de stânga au impus după 1848 ateismul în diferitele lui variante, marxiştii s-au desprins dând naştere aripii radicale a comuniştilor ce a fost continuată în secolul XX de Lenin, Stalin cu consecinţe prea bine cunoscute pentru a mai zăbovi asupra lor.

Religia era o componentă principală a societăţilor precreştine. „Nu am venit să stric Legea sau proorocii; n-am venit să stric, ci să împlinesc” (Matei V, 17) a zis şi a făcut Mântuitorul explicit, dar de aici decurge implicit: Nu am venit să stric religia mozaică, nici să întemeiez o religie nouă. Hristos este şi plinirea Legii, dar şi plinirea religiei. „Creştinismul nu era o nouă religie, ci o cotitură în istoria lumii, apariţia Domnului în luptă cu cel ce Îi uzurpase autoritatea”41. „Creştinătatea este, orice s-ar spune, într-un sens mai profund, sfârşitul tuturor religiilor… De fapt, nicăieri în Noul Testament, creştinătatea nu este prezentată ca un cult, ca o religie. Religia este necesară acolo unde există un zid de separare între Dumnezeu şi om. Dar Hristos, care este atât Dumnezeu cât şi om, a dărâmat zidul dintre Dumnezeu şi om. El a inaugurat o nouă viaţă, nu o nouă religie”.42 În acest sens, putem afirma cu îndreptăţire că trăirea creştină se opune celei ,,religioase”, caracteristică perioadei precreştine. Suntem cu totul de acord cu părintele Al. Schmemann în faptul că este vorba de o gravă degradare a socoti creştinismul ca una din religiile lumii, sau una din marile religii ale lumii (H. von Glasenapp), trecută în dicţionarul religiilor la litera „C” (Eliade-Culianu)43. De aceeaşi părere este şi Părintele profesor doctor Ioan Sauca:

41 Al. Schmemann, Historical Road of Eastern Orthodoxy, New York, 1977, p. 35.

42 idem, For the Life of the World, New York, 1988, p.19.

43 Eliade, Culianu , Dicţionar al religiilor, Humanitas, 1992, p. 98.

,,Creştinismul, în general, şi Ortodoxia, în special, nu a fost considerat la început ca fiind religie. Religia caută să pună omul în legătură cu Dumnezeu; Creştinismul este viaţa în Dumnezeu, prin Hristos în Sfântul Duh.”44

Nu este mai îndreptăţită nici încadrarea creştinismului la religii monoteiste alături de iudaism şi islam, cum afirmă de exemplu Papa Paul al VI-lea: „Evreii, mahomedanii şi creştinii sunt trei expresii ale aceluiaşi monoteism…”45. Dimpotrivă aşa cum afirmă Sfinţii Părinţi ai răsăritului, creştinismul este la egală distanţă atât de mono- cât şi de poli-teism46. Cele trei „mari religii” au mai fost grăbit încadrate la „religiile cărţii”, termen folosit în imperiul otoman cu referire la statutul special al creştinilor şi al iudeilor, statut ce-i deosebea de celelalte religii şi credinţe din imperiu. Dar creştinismul este locul unde „Cuvântul trup S-a făcut”, iar Sfânta Scriptură este doar o componentă, excepţională e adevărat, dar nu exclusivă, a revelaţiei divine desăvârşite de Mântuitorul Hristos.

În acest domeniu ne atrag atenţia lucrările unor specialişti europeni în istoria religiilor trecuţi la sufism sau cel puţin abordând fenomenul din perspectiva sufistă: René Guénon (1886-1951), Fritjof Schuon, Julius Evola (1898-1974) şi Henri Corbin. La nivelul iniţiatului sufist (ne referim aici la mistica islamică a secolului XX, şi nu la perioada medievală a lui Ibn-Arabi), în planul ezoteric,

44 În Vestitorul Ortodoxiei, 1 august 2000, p.5. Credem totuşi că aserţiunea ,,Creştinismul, în general, şi Ortodoxia, în special...” au sens doar în planul cultural sociologic. Teologic şi ecleziologic vorbind nu poate exista ,,creştinism în general”, ci doar un singur creştinism.

45 La Croix, aug. 11, 1970.

46 Henry Corbin, Paradoxul monoteismului, Apostrof, 1997, p. 10.

există „o unitate transcendentă a religiilor”, cel puţin a celor trei religii „abraamice” sau monoteiste.47 Nici această categorie nu rezistă, deoarece iudaismul actual şi islamul nu sunt nicidecum o continuare organică a credinţei lui Avraam, ci dimpotrivă constituie abateri grave de la aceasta. Originea lor rămâne exclusiv în spaţiul ereditar semit (la evrei) şi semito-hamit la arabi (Agar egipteanca cf. Facere XVI, 1, iar la Facere X, 6 pentru fiii lui Ham… Miţraim, adică Egiptul). În această privinţă nu ar trebui acceptată această categorisire a istoriei religiilor (Ioan VIII, 39-40): „Dac-aţi fi fiii lui Avraam, aţi face faptele lui Avraam.” (vezi şi Matei III, 9). „Faptele” de care vorbeşte aici Iisus Hristos sunt faptele credinţei, deci este vorba de a fi urmaş al lui Avraam după credinţă, în duh, nu după ereditate biologică. De altfel chiar şi din acest punct de vedere Scriptura prooroceşte: „vei fi tată a mulţime de popoare…” (Facere XVII, 4-6), însă ceea ce contează este, cum s-a mai spus, continuitatea duhovnicească.

Odată ce am adoptat punctul de vedere enunţat şi argumentat mai sus, consecinţa logică este aceea că religia a apărut în mod necesar mântuirii oamenilor, după căderea în păcat. Momentul Turnului Babel a însemnat cu siguranţă nu numai diversificarea umanităţii pe etnii şi etosuri diferite, ci şi într-o multiplicitate de religii şi credinţe diferite, uneori chiar contrare unele altora. Dintre toate etniile, a fost aleasă de Dumnezeu aceea întemeiată de Avraam. Poporul ales a avut astfel parte de cea mai aleasă şi desăvârşită dintre religii: Vechiul Legământ, Legea şi Proorocii, numită în Sfânta Scriptură ,,pedagog către Hristos”. Rolul tuturor religiilor încetează odată cu

47 Vezi Frithjof Schuon, Despre unitatea transcendentă a religiilor,

Humanitas, 1994, cap. ,,Aspectul ternar al monoteismului”.

întruparea lui Dumnezeu Cuvântul şi unirea omului cu Dumnezeu.

Preocupările pentru studiul religiilor (istoria religiilor, ştiinţa religiilor, filosofia religiilor, psihologia religiilor, sociologia religiilor, antropologia religiilor, fenomenologia religiilor etc.) au apărut, aşa cum am arătat, în Occident la sfârşitul secolului XIX.

Ele au avut diverse motivaţii, unele practice, de interes colonial, altele misionare sau chiar teologic – culturale. În ceea ce priveşte acestea din urmă, putem încerca o analogie în evoluţionismul darwinist.

Astfel, potrivit Î.P.S. Mitropolit I. Zizioulas, darwinismul a avut şi un rol benefic, prin aceea că l-a reintegrat pe om în natură, de unde fusese scos secole de-a lungul prin teologia defectuoasă apuseană. Darwinismul a corectat această eroare, căzând însă în cealaltă extremă, aceea de a-l socoti pe om în rând cu animalele (Psalm 48, 12), el fiind doar „cea mai evoluată specie”.

În mod analog, teologia apuseană, atât cea romanocatolică, dar şi cele protestante au avut tendinţa de a dispreţui total religiile ne-creştine. Reacţia a fost tocmai această preocupare pentru studiul religiilor, ce a redus creştinismul în rând cu celelalte religii.

Dar, ca şi în cazul darwinismului, s-a căzut în extrema de a se socoti creştinismul ca fiind pur şi simplu una din marile religii, eventual cea mai bună dintre ele. Acest lucru se bazează, ca şi în evoluţionism, pe nişte elemente comune religiilor şi creştinismului, cum ar fi: preoţie, jertfă, altar, cult, etc.

Atitudinea religioasă, atât de naturală omului şi societăţii, a fost contestată nu numai de pe poziţiile creştinismului, ci şi ale copilului său degenerat, secularismul de tip iluminist al Occidentului secolului al XVIII-lea. Astfel în viziunea specialistului suedez în istoria religiilor Nathan Söderblom, în religie sacrul e mai esenţial ca Dumnezeu, religia fiind nu numai re-legarea omului cu Dumnezeu, ci şi cu orice este considerat a fi sacru. Această trăsătură specifică secularizării duce la consecinţa logică (deşi aberantă) că, prin extensie, pot fi şi religii atee. Nu se poate accepta aşa ceva, deoarece conceptul de religie se diluează până la extrem, putând astfel include orice manifestări, cum ar fi, să zicem, fotbalul. Se observă evident confuzia făcută între religie ca relaţie cu divinul şi manifestarea psihologică a sentimentului religios. Împotriva abordării antropologicopsihologice a religiei vom adopta punctul clasic de vedere, după care o religie trebuie să conţină sine qua non următoarele elemente: 1. Relaţia omului cu o Fiinţă divină infinit superioară, adorarea ei şi căutarea unei mântuiri; 2. credinţa în divinitate şi într-o lume de „dincolo”; 3. un cult organizat ce cuprinde rugăciune, sacrificii (jertfe), clasă sacerdotală ce operează sacrificiile la altar şi conduce rugăciunea de obşte, distincţie între sacru şi profan; 4. existenţa unui locaş sacru (templu), a unor locuri sacre cu eventuale pelerinaje şi perioade sacre de timp; 5. revelaţii naturale sau supranaturale făcute de clarvăzători, de prooroci, o structură mai mult sau mai puţin dogmatică a doctrinei, consemnată în cărţi sacre, fiind prezentă totodată şi o tradiţie orală; 6. caracter vădit social, comunitar, presupunând existenţa unui cod moral închegat.

III.1. RELAŢIA OMULUI CU O FIINŢĂ DIVINĂ INFINIT SUPERIOARĂ, ADORAREA EI ŞI CĂUTAREA UNEI MÂNTUIRI

Potrivit etimologiilor de filieră latină ale lui Cicero şi Lactanţiu, fie că e vorba de re-ligere sau de relegare, recunoaştem acea legătură, acea re-laţie ce se doreşte a se restabili între omul-creatură şi Fiinţa Supremă, indiferent cum ar fi aceasta reprezentată (în chip teist personalist, mono- sau politeist, henoteist sau kathenoteist48). Sensul acestei relaţii este dat de aspiraţia general umană de salvare din condiţia actuală, percepută a fi o ,,cădere” şi dorinţa de ,,mântuire”, de întoarcere la starea cea dintâi. Această dorinţă presupune şi nădejdea (ελπις), care alături de credinţă (πιστις) şi dragoste (αγαπη) alcătuiesc cele trei virtuţi teologice, cea de-a treia virtute, dragostea, fiind cu adevărat caracteristică doar creştinismului.

III.2. CREDINŢA ÎN DIVINITATE ŞI ÎNTR-O LUME DE „DINCOLO”

Aici intervin categoriile exprimate în filosofie prin noţiunile de transcendent şi imanent. Omul are conştiinţa că dincolo de lumea ,,văzută” se mai află şi alte lumi, desigur populate cu fiinţe supra- şi sub-naturale. Fiinţa

48 Henoteism: adorarea unui zeu suprem fără negarea existenţei altor zeităţi subordonate; kathenoteism: literalmente credinţa momentană într-un singur zeu (termenii de dicţionar sunt adaptaţi după Merriam-Webster Dictionary 1994).

Supremă nu Îşi are sălaşul în această lume fizică, iar legătura omului cu Ea (în cazul cel mai înalt unirea ενοσις) se va face în acea lume.

III.3. UN CULT ORGANIZAT CE CUPRINDE RUGĂCIUNE, SACRIFICII (JERTFE), CLASĂ SACERDOTALĂ CE OPEREAZĂ SACRIFICIILE LA ALTAR ŞI CONDUCE RUGĂCIUNEA DE OBŞTE, DISTINCŢIE ÎNTRE SACRU ŞI PROFAN

Cultul este un element de nelipsit în orice religie. Dacă acceptăm faptul că sentimentul religios primordial este teama de Dumnezeu, urmează în mod coerent acţiunea de ,,îmbunare” a divinităţii de către oameni prin intermediul rugăciunilor şi jertfelor (sacrificiilor, ofrandelor). Prin aceasta se recunoaşte explicit atotputernicia divinităţii şi dependenţa omului faţă de ea. În cartea Facerea IV, 4-5 este descrisă apariţia primelor jertfe: ,,După un timp, Cain a adus jertfă lui Dumnezeu din roadele pământului. Şi a adus şi Abel din cele întâinăscute ale oilor sale şi din grăsimea lor”. Jertfele pot fi de mai multe feluri: vegetale, animale, pietre şi metale preţioase, ba chiar şi oameni. Menţionăm aici că în cazul canibalismului avem de a face cu un act cultic (ritual), ce nu are o justificare trofică, deoarece nu constituie pur şi simplu o hrană, ci este urmarea credinţei deviate după care, prin asimilarea directă trupească se pot moşteni calităţile celui consumat. În acest caz avem o religie decăzută la starea de magie. În mod general, existenţa jertfelor reclamă existenţa unui altar, de obicei din piatră şi situat pe o înălţime sau într-un loc deosebit. Cu timpul jertfele şi rugăciunile, într-un cuvânt cultul, au început să fie oficiate de anumiţi oameni special aleşi din rândurile obştei, alcătuindu-se astfel o clasă sacerdotală, preoţii, ce s-au ordonat mai târziu în chip ierarhic (desigur în cadrul religios superior).

Prin cult şi sentiment religios, oamenii au putut face distincţia între sacru şi profan, delimitându-şi astfel acţiunile. Aici desigur s-ar putea aduce obiecţia că în vremurile străvechi această distincţie nu exista şi că toate acţiunile omeneşti erau desfăşurate în zona sacrului. Dar la această obiecţie se răspunde prin aceea că în această situaţie ideală jertfele, cultul şi religia nu-şi mai au rostul enunţat. Este punctul de vedere vehiculat în ultima vreme mai ales de către antropologii orientaţi spre viaţa idilică a indienilor nord-americani, ce trăiau în ,,perfectă” armonie cu natura, cu Mama Pământ, armonie tulburată de agresiunea şi imixtiunea brutală a omului alb creştin. Acest caz tipic de neo-rousseauism nu se poate susţine în faţa necesităţii evidente a cultului cu distincţiile între sacru şi profan. Chiar şi în cadrul magiei, cercul magic de protecţie faţă de duhurile rele arată clar o delimitare spaţială, a sacrului şi a profanului.

III.4. EXISTENŢA UNUI LOCAŞ SACRU (TEMPLU), A UNOR LOCURI SACRE CU EVENTUALE PELERINAJE ŞI PERIOADE SACRE DE TIMP

Cultul, aşa cum l-am descris mai sus, are nevoie în faza cristalizată de un cadru deosebit de desfăşurare. Altarele erau la început sub cerul liber, pe dealuri sau în pădure, dar cu timpul s-a ivit şi necesitatea plasării lor interioare din nevoia mai clară de delimitare a spaţiului sacru. Aşa au apărut corturi şi colibe sfinte, culminând cu construcţiile mai ample de piatră, templele. De altfel chiar termenul profan vine din grecescul προφανω, ce s-ar traduce ,,în faţa (înaintea) templului”. Arhitectura deosebită din punct de vedere tehnic şi artistic (în greceşte artă = τεχνη) ne introduce în domeniul artei sacre. Aici intră muzica, imnurile, imaginile, sculptura şi obiectele de cult. Momentul apariţiei cultului sub forma de slujbă religioasă este relatat în cartea Facerea IV, 26: ,,Atunci au început oamenii a chema numele Domnului Dumnezeu. …”

Delimitarea sacrului de profan nu este numai o operaţie omenească. Aceasta capătă o mult mai mare autoritate atunci când se face prin intervenţie supranaturală. Este cazul aşa-numitelor cratofanii (manifestarea forţei divine) şi chiar teofanii, în care locurile capătă un caracter unic şi pot deveni loc periodic de pelerinaj.

Desigur că nu numai coordonata spaţială se supune delimitării sacru-profan, ci şi cealaltă dimensiune esenţială a cosmosului fizic: timpul. Chiar dacă el este conceput ciclic şi nu liniar, măsurătoarea şi ritmul astronomic sunt completate de periodizarea calendaristică cu distincţia sacru-profan. În acest fel cultul capătă un contur tot mai deplin, desfăşurându-se după o rânduială precisă, un tipic cu anumite rugăciuni, anumite jertfe, în anumite locuri şi în anumite perioade

III.5. REVELAŢII NATURALE SAU SUPRANATURALE FĂCUTE DE CLARVĂZĂTORI, DE PROOROCI, O STRUCTURĂ MAI MULT SAU MAI PUŢIN DOGMATICĂ A DOCTRINEI, CONSEMNATĂ ÎN CĂRŢI SACRE, FIIND PREZENTĂ TOTODATĂ ŞI O TRADIŢIE ORALĂ

Este adevărat faptul că revelaţia naturală - descoperirea lui Dumnezeu din contemplarea şi observarea fenomenelor naturii - este deschisă mai mult sau mai puţin tuturor oamenilor. Dar pentru expunerea unui mesaj coerent care să ducă mai departe la structurarea unei învăţături (doctrine) este nevoie de revelaţii deosebite primite de aleşi, clar-văzători, prooroci, şamani, oameni cu vocaţie specială ce comunică obştei aceste mesaje şi învăţături. În cazul cel mai înalt ei devin întemeietori de religii precum au fost Buddha, Zoroastru, Mani, Moise, Mahomed şi alţii. Mesajele menţionate sunt comunicate oral şi se transmit spre însuşire şi spre păstrare fie pe cale orală, fie prin cărţi sacre adunate într-un canon. Are loc astfel închegarea unei doctrine revelate, ce îşi revendică o autoritate supraomenească, şi are un caracter mai degrabă conservator, în unele cazuri chiar dogmatic, devenind cu timpul normă şi tradiţie.

Atragem atenţia că în rândul acestor întemeietori s-a obişnuit a se trece şi numele lui Iisus Hristos, ceea ce constituie o gravă eroare. Aşa cum am arătat mai sus, Mântuitorul nu este un simplu prooroc, nici întemeietor de religie, ci este Însuşi Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu-Omul, Cel ce a împlinit religiile şi l-a unit pe om cu Dumnezeu, mai întâi în persoana Sa cea cu două naturi (divinoumană), urmând ca omul să continue acest proces de îndumnezeire (θεοσις).

III.6. CARACTER VĂDIT SOCIAL, COMUNITAR, PRESUPUNÂND EXISTENŢA UNUI COD MORAL ÎNCHEGAT

Astăzi se vehiculează conceptul de religie privată sau individuală, ca fiind caracteristic perioadei postmoderniste. Unii oameni întrebaţi fiind asupra credinţei lor afirmă: ,,Cred, dar în felul meu.” Acesta este un principiu al statului laic secularizat ce ,,tolerează” credinţa şi garantează constituţional libertatea religioasă şi de conştiinţă, însă în mod tacit caută pe cât posibil să alunge cultul din viaţa publică izolându-l în sfera privată. Or, se constată în mod evident că religia are, spre deosebire de magie, un caracter social, ea fiind îmbrăţişată de membrii unei comunităţi umane şi practicată în grup. Cazurile speciale de pustnici şi sihaştri nu fac decât să confirme această regulă.

Caracterul comunitar al cultului religios implică totodată şi aplicarea în viaţa practică de zi cu zi a învăţăturii (doctrinei) şi anume morala. Codul moral cu prescripţiile sale precise se bazează pe legea morală naturală înscrisă în inimile tuturor oamenilor: ,,Ceea ce arată fapta legii scrisă în inimile lor, prin mărturia conştiinţei lor şi prin judecăţile lor, care îi învinovăţesc sau îi şi apără.” (Epistola către Romani II, 15). De aici vin criteriile binelui şi răului, codurile de onoare, tabuurile religioase. Desigur aceste legi pot fi scrise sau nescrise, important este că ele există şi trebuie să fie respectate de toţi. La o primă evaluare a acestor criterii, observăm că religia care a corespuns la cel mai înalt nivel acestor criterii a fost religia mozaică a Vechiului Testament.

Celelalte „mari religii” suferă în anumite privinţe diferite imperfecţiuni şi scăderi ce elimină mai mult sau mai puţin conţinutul termenului religie. Astfel, hinduismul se prezintă ca un conglomerat religios ce nu poate oferi un corp dogmatic unitar, un cult sau o morală unanimă. Budismul, cel puţin în versiunea originală, se prezintă ca a fi o religie atee, Fiinţa divină fiind un concept pe care Buddha a evitat consecvent să-l clarifice. Este adevărat că în dezvoltarea ulterioară petrecută mai ales în Indochina (în ţara de origine, India, budiştii numără aproximativ 1% din populaţie!), Buddha este venerat în temple ca un zeu. Monahismul budist a existat de la bun început şi joacă până astăzi un rol decisiv, dar despre o clasă sacerdotală ce aduce jertfe la altar cu greu poate fi vorba. La fel se prezintă lucrurile în cea mai recentă mare religie mondială, Islamul, unde absenţa preoţilor, a jertfelor şi altarului ridică serioase semne de întrebare. Am menţionat desigur marile religii contemporane. Cercetătorul suedez în sociologia religiilor Olav Hammar49 face o analiză „apofatică” a mişcării arătându-ne ceea ce, după opinia sa, nu este new age:

a) mai întâi de toate new age nu este o religie ,,privată” pentru acasă, ci una socială.

Observaţia de mai sus nu-şi are sens decât în cadrul concepţiei secularist-iluministe prezentă în special în SUA, după care religia sau credinţa în general aparţine domeniului privat, domeniul public, statul şi societatea declarându-se neutrale din punct de vedere religios şi „laice” din punct de vedere confesional. Iată cum termenul bisericesc λαος capătă un sens cu totul diferit de cel iniţial, acela de „poporul lui Dumnezeu” devenind poporul secularizat de tip francmasonic, adică poporul fără Dumnezeu (şi chiar împotriva Lui). Astfel, Biserica trebuie separată de stat, nu mai există în această viziune nici

49 Olav Hammar, På spaning efter helheten, W&W, 1997.

biserica de stat protestantă, nici biserica stat romanocatolică şi se anulează şi „vulturul bicefal bizantin”, simfonia ortodoxă a trupului cu două capete: Biserica şi Statul. De aceea şi astăzi în mod curent prin Biserică se înţelege clerul, iar prin societatea (instituţia, mentalitatea) laică se înţelege o grupare secularizată quasi atee. Conform punctului 6) de mai sus, religia are însă în mod obligatoriu o componentă comunitară, socială.

Şi b) new age nu este ocultismul secolului al XIXlea.

Ocultismul şi ezoterismul secolului trecut pot fi considerate izvoare, gestaţii hibernale ale fenomenului ce va ieşi la lumină peste 100 de ani. Prin desfăşurarea publică „la arătare”, se pierde caracterul arcan, de iniţiere elitistă. Fenomenul se exteriorizează, se vulgarizează, şi, potrivit lui René Guénon50, se depreciază catastrofal. New age are ca elemente comune cu „spiritualismul” secolelor XVII-XIX: spiritele, ocultismul, maeştrii spirituali, societăţile esoterice, lumile paralele, evoluţia spirituală, puterile supranaturale, filosofii şi concepţiile orientale. De altfel trebuie menţionat că două dintre conceptele de temelie ale new age, karma şi reîncarnarea, sunt luate din teosofia occidentală, nu direct din hinduism sau budism.

Să observăm acum succint cum se prezintă mişcarea new age în raport cu criteriile mai sus menţionate.

50 René Guénon, Domnia cantităţii şi semnele vremurilor, Humanitas, 1995.

III.1. RELAŢIA OMULUI CU O FIINŢĂ DIVINĂ SUPERIOARĂ, ADORAREA ACESTEIA ŞI CĂUTAREA UNEI MÂNTUIRI

Aici, lucrurile se prezintă destul de confuz, deoarece trebuie să ţinem seama de orientarea iniţială a adepţilor new age. Cel mai răspândit şi tipic concept new age în această privinţă este „holismul” (engl. whole, grecescul το ολου) de inspiraţie hinduistă. Cunoaştem însă că astfel se cade în monismul panteist, acest tot unitar fiind străbătut de o energie care uneşte, energie ce este oarecum un dumnezeu imanent, deosebit de Dumnezeul creştin. Autorul new age-ist J. B. Priestley se referă la religie ca „la existenţa reintegrată în totalitatea monistă a holosului universal, refăcând sistemul şi totalitatea unei paradigme”51. Alice Bailey (1880-1949) descrie la rândul ei religia new age ca fiind „exprimabilă printr-o punte, un curcubeu, antakharana,52 sub deviza «totalitate» şi «iniţiere»”.53 Remarcăm astfel că simbolul cheie al mişcării este curcubeul, dar nu cu semnificaţia revelată din Facere cap. IX, ci cu o interpretare ezoterică bazată pe tradiţii orientale păgâne. La Nathan Söderblom întâlnim conceptul de religiozitate mistică. Acesta este caracterizat prin monism, unirea cu Absolutul, individualism, ezoterism, toleranţă, toate fiind binecunoscute trăsături ale religiozităţii de tip new age care au influenţat probabil pe teologul protestant.

O energie omniprezentă nu poate fi temută şi adorată, divinitatea ba chiar şi omul în new age pierzând

51J. B. Priestley, Literature and Western Man, 1990, cf. Bruno Würtz în New Age, Timişoara, 1992, p. 23.

52 din sanscrită antar (lăuntric) şi karana (organ de simţ).

53 B. Würtz, New age, p. 131.

caracterul de persoană, - o altă caracteristică a religiozităţii orientale. Fiinţa divină, infinit superioară, se evaporă în acest fel, iar mântuirea capătă în consecinţă alte dimensiuni. Fundamentul în new age se regăseşte în mântuirea de tip hinduist. Văzută ca iluminare şi realizare - intuitivă la început - a unităţii pan-cosmice între Brahman şi Atman, revelaţia devine: tat twam asi, - ,,tu eşti acesta”, destrămarea iluziei (maya), ce acoperea adevărul. Drept urmare mântuirea capătă aici o conotaţie gnosticistă, nefiind însă şi unica. În sensul de salvare (engl. save, franc. sauver), mântuirea e văzută prin ecologie, prin terapie, alimentaţie naturistă, termenul extrapolându-se apoi chiar şi asupra animalelor, într-o viziune practică, terestră. Această mântuire, aşa cum o descrie de pildă Alice Bailey, este de fapt o automântuire cu forţele proprii prin trezirea unor puteri supraomeneşti ce se găsesc latent în om, trezire ce se realizează prin diferite tehnici de meditaţie de tip oriental, sau terapii alternative de sorginte psihologică transpersonală ce modifică funcţiunile creierului (lucru ce se obţine uneori şi prin folosirea drogurilor de tip LSD sau ecstasy). Această cale a fost propovăduită mai ales de către psihologii Alpert şi Timothy Leary (m. 1996): „Ei (Leary si Alpert) au ales această carte sfântă (Cartea morţilor tibetană), deoarece socoteau că LSD era un "sacrament chimic" care ar putea declanşa trăiri spirituale... Leary şi Alpert voiau să lege imprevizibila escapadă LSD cu un sistem de gândire asemănător ramurilor oculte ale catolicismului şi islamului... Leary l-a intâlnit pe Aldous Huxley (un alt favorit al lui John Lennon) în 1960 şi a fost frapat de profeţia acestuia că drogul va face experienţele oculte accesibile maselor şi va declanşa o trăire religioasă ce va fi o revoluţie” 54.

Aldous Huxley (1894-1963) este binecunoscutul autor de proză englez. Ceea ce se ştie însă mai puţin despre el este faptul că, după ce a fost un observator intelectual şi agnostic, Huxley a avut preocupări legate de mistică, elaborând chiar în 1945 o ,,filosofie perenă”, bazată aşa cum vom vedea pe concepte de filosofie hindusă. Potrivit acestei filosofii, esenţa lucrurilor este o realitate divină, în viaţă şi în suflete. Sufletul este ceva similar realităţii divine, sau pur şi simplu identic cu ea. În acest punct, constatăm greşeala fundamentală, atât a lui Huxley, cât şi a hinduismului: neînţelegerea doctrinei de la Calcedon şi a energiilor necreate. Neînţelegerea este