Ieromonah SERAFIM ROSE

ORTODOXIA ŞI RELIGIA VIITORULUI

pagina întreagă

pagina principală

exe

Traducere din limba engleză de Mihaela Grosu

Traducere după cartea

"ORTHODOXY and the Religion of the Future” by Hieromonk Seraphim Rose

Editura Cartea Moldovei

Chişinău, 1995

Sursa:

Apologeticum, 2003

Cuvânt înainte

Cartea de faţă, intitulată "Ortodoxia şi religia viitorului", pe care o publicăm în traducere românească, a fost scrisă în anul 1972, de Ieromonahul Serafim Rose (+1982), vestit ascet şi scriitor bisericesc, vieţuitor din obştea Mânăstirii Sfântul Paisie din nordul Californiei.

Fără îndoială, cartea a fost scrisă pentru spaţiul american, lipsit de tradiţie şi cultură patristică, cu o populaţie foarte variată, etnic şi religios, lovită de tot felul de rivalităţi şi frământări sectare, creştine şi necreştine furibunde, duse uneori până la crimă.

Încă de la început, cartea a avut un larg ecou în lumea creştină ortodoxă din Statele Unite ale Americii, prin faptul că dezvăluie, cu numeroase argumente biblice şi ştiinţifice, prozelitismul religios de toate nuanţele, care a găsit un teren prolific într-o ţară atât de vastă, cu cel mai mare număr de confesiuni, secte şi grupări religioase din toată lumea.

Autorul a urmărit, în general, două aspecte principale.

Întâi, studierea şi analiza exactă a fenomenului religios autohton, în contextul conglomeratului multinaţional specific.

Al doilea, constatarea unui crud adevăr, că majoritatea grupărilor creştine neoprotestante, ca şi a celor necreştine, de origine oriental-asiatică, acţionează şi fac prozelitism sub influenţa mascată a duhurilor rele, demonice, fapt care tulbură mult şi dă de gândit oricărui creştin adevărat, care crede cu tărie în Hristos.

Între acestea sunt amintite atât organizaţiile asiatice păgâne, de tot felul, mai ales cele hinduse, budiste, yoghine, zen şi meditaţie transcedentală, care acţionează cu forte satanice oculte, ca: vrăjitorie, magie, ocultism, hipnoză, bioenergie, satanism etc., cât şi grupările sectare neoprotestante, cu tot felul de aberaţii religioase.

Toate împreună urmăresc un singur scop: îndepărtarea creştinilor de la Biserica Ortodoxă Apostolică şi realizarea unei religii sincretiste universale, numită şi "Noua Eră", care va trebui să cuprindă toate confesiunile creştine şi necreştine, în perspectiva aşteptării unui nou "Mesia", care va fi, desigur, Antihrist, cum citim în Sfânta Scriptură.

Autorul acestei cărţi, fiind un suflet luminat şi devotat lui Hristos, trage un puternic semnal de alarmă în America, ale cărui ecouri au ajuns şi în Europa, prin traducerea acestei lucrări în câteva limbi de mare circulaţie.

Deşi în spaţiul balcanic ortodox nu se întâlnesc atâtea grupări şi organizaţii sectare neoprotestante şi oriental păgâne; ca în America de Nord, totuşi asaltul sectar de toate nuanţele din ultimii ani atrage atenţia tuturor.

Aceasta ne-a obligat şi pe noi să traducem cartea de faţă a Părintelui Serafim Rose, pe care o considerăm cea mai bună, fiind bine documentată şi mai realistă în - ceea ce priveşte prozelitismul religios actual şi scopul lor ascuns, demonic, de distrugere a Bisericii vii, întemeiată de Hristos prin Sfinţii Apostoli şi a moralei evanghelice tradiţionale - sacre, pentru a semăna în locul Ortodoxiei, apostazia, ateismul, haosul, satanismul, sincretismul religios, crima, violenţa, pornografia, homosexualitatea, sinuciderea, sectarismul de tot felul, ura, moartea fără Dumnezeu şi osânda veşnică.

Or, nu putem accepta ca puterile iadului şi ale întunericului sectar şi păgân să se instaureze în ţările noastre ortodoxe bimilenare. Şi credem cu toată tăria că Iisus Hristos, Mântuitorul lumii, pentru rugăciunile Preacuratei Maicii Sale şi ale tuturor sfinţilor Săi, nu ne va lăsa biruiţi de puterea şi armele satanei, căci Însuşi El a zis Sfântului Apostol Petru: ...Pe această piatră voi zidi Biserica Mea, si porţile iadului (gurile sectarilor) nu o vor birui. (Matei 16,18)

Aşa cum a rezistat Ortodoxia în timpul marilor persecuţii păgâne din primele secole; cum a ieşit biruitoare în faţa marilor eresuri, care au tulburat Biserica lui Hristos peste o mie de ani; cum am supravieţuit în faţa marilor migraţii păgâne din răsăritul asiatic şi în faţa imperiului otoman cotropitor, ca şi în faţa comunismului satanic din secolul nostru, avem toată speranţa că vom rezista şi de acum înainte, cu puterea şi harul lui Hristos

Războiului nedeclarat al grupărilor religioase, creştine şi necreştine, al satanismului şi al forţelor oculte de tot felul, au un singur scop: nimicirea Ortodoxiei şi a trăirii duhovniceşti în Hristos, folosind toate armele întunericului, pregătind astfel venirea lui Antihrist.

Această carte se adresează în special intelectualilor şi tinerilor, studenţi şi adolescenţi, care sunt cel mai afectaţi de practicile demonice, paranormale, fie din curiozitate, fie din mândrie, fie din lipsă de educaţie religioasă, după atâţia ani de ateism şi dezamăgire.

Lor le recomandăm în primul rând această carte, pentru a cunoaşte adevărul despre secte şi practicile orientale şi a nu le cădea pradă din neştiinţă. Căci se ştie că nu puţini tineri şi chiar intelectuali practică yoga, spiritism, ocultism, magic, vrăjitorie, satanism etc., renunţând la biserică, la rugăciune, la Sfânta Liturghie, la tradiţia patristică ortodoxă şi la bucuria învierii în Iisus Hristos.

Toţi aceşti fii ai Bisericii Ortodoxe şi ai Neamului trebuie salvaţi, trebuie reîntorşi în sânul Ortodoxiei şi în braţele lui Hristos. Suntem încredinţaţi că această carte are darul de a descoperi adevărul despre aceste secte şi "mişcări" satanice, şi poate contribui nu puţin la recuperarea tineretului afectat din zilele noastre.

Pentru a birui în această grea luptă profeţită de Însuşi Hristos, trebuie să ne înarmăm cu toate armele Duhului Sfânt, care sunt: dreapta credinţă ortodoxă, rugăciunea neîncetată acasă, pe cale şi la biserică; postul, deasa spovedanie, împărtăşania regulată, ascultarea de duhovnic, citirea cărţilor sfinte, milostenia, viaţa creştină curată, ascultarea, smerenia, cinstirea Sfintei Cruci, şi, mai ales, trăirea în iubire şi iertare, în numele lui Iisus Hristos, Care a spus Sfinţilor Apostoli şi prin ei nouă tuturor:

Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea! (Ioan 16,33)

REDACŢIA

Prefaţa editorului la ediţia a patra[1]

Părintele Serafim Rose, autorul acestei cărţi, a fost unul din acei oameni rari, în care geniul intelectual s-a unit cu adâncimea covârşitoare a unei inimi pline de iubire. Preocupat de la o vârstă foarte fragedă de problema fundamentală a Adevărului, el L-a descoperit după căutări chinuitoare, nu sub forma vreunei idei abstracte sau a unui sistem, ci în Însăşi Persoana lui Iisus Hristos, aşa cum i S-a descoperit El în plinătatea Bisericii Creştin Ortodoxe.

Nu mult după ce a descoperit Ortodoxia la începutul anilor 1960, Părintele Serafim[2] a început să studieze, din această nouă perspectivă, curentele filosofice, sociale şi spirituale ale lumii contemporane, cărora le-a demonstrat, la lumina Descoperirii dumnezeieşti, caracterul constitutiv nihilist. Acest studiu avea să rezulte într-o lucrare filosofică de mari proporţii, intitulată Împărăţia omului si Împărăţia lui Dumnezeu.

Dar din cauza unor griji mai urgente, precum organizarea unei frăţii misionare ortodoxe şi a unei reviste aferente, cartea nu a fost terminată niciodată. Unul din principalele capitole despre "noua spiritualitate" a vremurilor din urmă nu a rămas decât sub forma de note şi plan general. Totuşi cu ani mai târziu, când Părintele Serafim avea să plece spre a vieţui ca monah în munţii din nordul Californiei, el a revenit asupra problematicii "noii spiritualităţi".

De data aceasta însă modul său de a înţelege creştinismul ortodox era considerabil lărgit, atât datorită studiului teoretic cât şi, mai ales, trăirii şi ascezei personale. În acest cadru de studiu întărit de rugăciune apărea şi mai puternic contrastul dintre curentele pseudo-spirituale şi adevărata viaţă duhovnicească mântuitoare care pune accentul pe trezvie. Limbajul folosit de Părintele Serafim pentru descrierea acestor realităţi spirituale complexe nu este nici pe departe dificil sau obscur ci, dimpotrivă, accesibil şi la obiect.

Prezenta lucrare a apărut la mijlocul anilor 1970 şi ea precizează lapidar şi fără echivoc poziţia Ortodoxiei faţă de curentele spirituale contemporane, într-un limbaj ai cărui termeni sunt limpezi şi rostiţi cu voce tare. Chiar dacă Părintele Serafim folosea în lucrările sale un ton întrucâtva mai atenuat, el nu ocolea niciodată adevărul ce trebuia rostit; el avea conştiinţa clară că timpul pe care î1 mai avem la dispoziţie este scurt, şi că el trebuie răscumpărat, mai ales că, azi ca şi ieri, numărul căderilor de la dreapta credinţă creşte văzând cu ochii, iar formele pe care acestea le capătă sunt din ce în ce mai subtile.

Părintele Serafim avea conştiinţa că trebuie să-i scuture pe contemporanii săi din somnul lenevirii şi al înşelării de sine şi să le indice calea adevărului. Această atitudine mulţi cititori o apreciază, alţii în schimb o consideră dură în mod inutil. Acestora din urmă le recomandăm să citească şi conferinţele pastorale ale Părintelui Serafim, apărute atât în volum cat şi în publicaţia "The Orthodox Word".[3]

În aceste conferinţe, tonul Părintelui Serafim, deşi "sever" în demascarea înşelăciunilor demonice - care le anulează şi celor mai bine intenţionaţi, orice şansă de mântuire -, îşi păstrează cu toate acestea o căldură plină de compasiune faţă de cei cărora le vorbeşte.

La zece ani de la apariţia primei ediţii revizuite, Ortodoxia şi religia viitorului ar putea părea o lucrare depăşită. Dar o carte despre mişcările religioase contemporane cu greu îşi poate păstra noutatea. Multe celebrităţi religioase, asemenea stelelor de cinema, dispar spre a face loc altora noi; unele dintre ele se menţin, schimbându-şi doar numele la fiecare câţiva ani. Nu cu mult înainte de sfârşitul vieţii sale, Părintele Serafim a fost rugat să mai adauge şi alte capitole cărţii sale, precum Sufismul. Dacă ar mai fi trăit, chiar aceasta a şasea retipărire ar fi cunoscut lărgiri substanţiale.

Deşi unele dintre mişcările descrise în aceste pagini nu mai sunt poate atât de la modă, ele sunt totuşi prezente, dar sub alte înfăţişări; căci manifestările religioase noi nu sunt altceva decât variante ale altora vechi. Astfel, observaţiile Părintelui Serafim sunt la fel de valabile astăzi ca şi în ziua în care le-a formulat întâia oară. Mai mult. Trecerea timpului nu a făcut decât să confirme exactitatea interpretării lor. "Noua spiritualitate" s-a conturat tocmai în direcţia descrisă de Părintele Serafim.

În societatea americană termenul de "New Age" este deja consacrat în limbajul cotidian şi acceptat de către societate. Faptul acesta a provocat un adevărat val de publicaţii creştine mai ales din direcţia Bisericilor Protestante - care semnalau pericolele noilor orientări. Una dintre ele, care a devenit foarte repede cunoscută şi care se intitulează "The Seduction of Christianity" (Seducţia Creştinismului) dă la iveală modul în care "noua spiritualitate" se infiltrează chiar în sânul Bisericilor creştine principale.

Astfel de lucrări demonstrează că societatea contemporană devine din ce în ce mai conştientă de realităţi pe care Părintele Serafim le văzuse prefigurându-se cu mulţi ani înainte. Însă, lipsa unei viziuni ortodoxe asupra existenţei, singura care totalizează întreaga experienţă a creştinismului de-a lungul veacurilor, nu le permite din păcate acestor autori să scoată convingător în evidenţă superioritatea învăţăturii Mântuitorului Iisus Hristos în faţa acestei aşa-zise "noi spiritualităţi". Aceşti autori indică just pericolele care se ascund în practicile mistice necreştine, dar ei nu pot opune acestor practici modelul unei vieţi spirituale cu adevărat duhovniceşti, prin care persoana umană se poate ridica până la contemplarea lui Dumnezeu, aşa cum ne apare descris în operele ascetice ortodoxe (filocalice) şi în Vieţile Sfinţilor.

Mai mult. Aceşti autori nu sesizează că tocmai climatul de sărăcire spirituală a unui creştinism diminuat şi atenuat din lumea (mai ales) occidentală este cel care a favorizat apariţia acestei "noi conştiinţe religioase". În multitudinea curentelor religioase care de care mai ispititoare se află antrenate multe persoane de bună credinţă. Dar cel însetat să afle adevărul şi sincer cu sine însuşi va trebui să aibă curajul de a merge până la capăt în acceptarea Adevărului, aşa cum ni s-a descoperit el în Persoana lui Hristos.

Astăzi în Rusia diferitele forme de pseudo-spiritualitate se bucură de o popularitate uluitoare, lucru pe care îl prevăzuse deja Părintele Serafim. Poporul rus, asfixiat de atmosfera groasă de materialism în care statul sovietic l-a silit să trăiască, crede că orice doctrină sau curent care îşi spune "spiritual" îi şi poate aduce mântuirea. Dar în atmosfera actuală "de deschidere" din interiorul Rusiei, se poartă discuţii aprinse, nu numai pe tema noilor curente spiritualisto-religioase, ci şi pe tema Ortodoxiei tradiţionale. La nivel oficial avem de-a face cu un discurs ortodox patetic datorat faptului că ierarhii numiţi de Statul Sovietic sunt ei înşişi adepţii unui creştinism diminuat şi confortabil ai unui creştinism dispus la compromisuri, adică ai unui Creştinism lipsit de Crucea lui Hristos.

Acest fel de creştinism face şi el parte din "religia viitorului", adică religia mondial-universalistă a lui Antihrist, al cărui ţel suprem este să incorporeze creştinismul în propria sa doctrină, dar după ce va fi eliminat din el, pe neobservate, însăşi arma mântuirii noastre, adică Sfânta Cruce a lui Hristos.

La un nivel care scapă ochiului public şi camerelor de luat vederi, există oameni în Rusia (ca şi în întreaga lume ortodoxă (n. tr.)), care predică cu adevărat cuvântul lui Dumnezeu şi mulţi care au o trăire autentică în duhul curat ortodox. Credincioşii însetează după literatura religioasă autentică şi mulţi dintre ei au capacitatea duhovnicească de a deosebi adevărul de minciună. Aceştia sunt oamenii care se hrănesc cu cele mai adânci învăţături ale Sfintei Tradiţii Ortodoxe la focul cărora s-a lămurit şi format şi Părintele Serafim Rose.

Ieşind căliţi de pe urma terorii celor şaptezeci de an de persecuţii, aceşti oameni sunt gata să-L urmeze pe Hristos pe Golgota iar eroismul lor este un imbold şi pentru noi, cei din Occident, să rezistăm şi să luptăm contra ispitelor care ne înconjoară şi care sunt cel mai adesea de o subtilitate perversă şi subversivă.

În acest context cartea Părintelui Serafim Rose poate fi socotită fără teamă o scriere spirituală clasică a vremurilor noastre şi credem că aceasta a şasea reeditarea va mai fi urmată şi de altele. Reacţiile pe care tipărirea ei deja le-a suscitat sunt cu totul remarcabile. Anul trecut de exemplu, doamna Constance Cumbey, avocată creştină, autoare a cărţii de mare popularitate: "Pericolele curcubeului" The Hidden Dangers of the Rainbow[4], ne-a scris că lectura cărţii Ortodoxia şi religia viitorului este comparabila, pe lângă alte lucrări din domeniu, cu tăria unui izvor de apă vie. Ea a recomandat această carte publicului şi a prezentat-o în interviuri televizate.

Reacţia din interiorul Rusiei a fost şi mai surprinzătoare. Fără ca cineva din Vest să încerce să-l facă cunoscut pe Părintele Serafim publicului rus, acesta l-a descoperit singur, în pofida tuturor piedicilor şi riscurilor ridicate de regimul ateist. Au apărut traduceri ruseşti ale cărţilor, Ortodoxy and the Religion of the Future (Ortodoxia şi religia viitorului), The Soul after Death (Sufletul după moarte), God's Revelation to the Human Heart (Descoperirea lui Dumnezeu din inimă) şi ale multora din articolele sale; aceste materiale sunt distribuite în texte bătute la maşină căci nu este permisă tipărirea lor.

Judecând după corespondenţa pe care continuăm să o primim, putem afirma că Părintele Serafim este cunoscut în întreaga Rusie. Oamenii de acolo ne cer mereu alte şi alte lucrări ale "gânditorului ieromonah Serafim Rose”. Ortodoxia si religia viitorului îi interesează cu deosebire pentru că ea răspunde unei realităţi stringente: ritmul alarmant în care noi curente spiritualiste se infiltrează prin fraudă în Rusia de azi.

Fie ca această carte să continue să lumineze, cu ajutorul lui Dumnezeu, pe cei ce doresc să iasă din întuneric, şi să-i întărească spre Hristos pe cei ce păşesc în lumina convingerii că strâmtă este calea ce duce la viaţa veşnică.

Părintele Damaschin

Mânăstirea Sf. Gherman de Alaska

Platina, California, 1989

Prefaţa autorului[5]

Orice erezie îşi revendică propria "spiritualitate" şi propria metodă de practicare a vieţii religioase. Romano-catolicismul de exemplu a avut până de curând o notă a sa distinctivă concretizată prin "cultul inimii sacre", primatul papal, purgatoriul şi indulgenţele, revelaţiile diferiţilor "mistici" şi alte asemenea elemente, în care observatorul creştin-ortodox atent detectează tot atâtea manifestări practice ale erorilor teologice ale Romei în cadrul spiritualităţii romano-catolice contemporane.

Şi protestantismul fundamentalist are propriul său mod de a practica rugăciunea, cântările sale tipice şi propria sa cale către o "renaştere" spirituală, elemente care reflectă şi ele, la rândul lor, erorile dogmatice fundamentale proprii protestantismului. În cartea de faţă însă, ne vom ocupa de "spiritualitatea" ecumenismului, erezia de căpetenie a secolului XX.

Până de curând se putea considera că Ecumenismul este ceva prea artificial şi prea sincretic pentru a i se putea atribui o spiritualitate specifică: agendele de lucru cu program "liturgic" ale întrunirilor ecumenice mari şi mici presupuneau, nimic mai mult, decât o slujbă protestantă de duminică, ceva mai elaborată decât una obişnuită.

Ecumenismul este erezia care are la bază credinţa că, de fapt, nu există o Biserică văzută a lui Hristos şi că structura sa vizibilă la nivelul societăţii umane se formează de abia acum, prin eforturile universaliste ale Ecumenismului de a uni toate Bisericile creştine (şi chiar pe cele necreştine) într-o unică Biserică mondială. Natura însăşi a Ecumenismului este aceea de a crea în sufletele adepţilor săi anumite atitudini spirituale care, cu timpul, să producă o "pietate" şi o "spiritualitate" tipic ecumeniste.

Privind în jurul nostru nu se poate să nu remarcăm o anumită atitudine de "expectaţie" şi "căutare" religioasă pe care sufletele pustiite ale deşertului ecumenist şi-o rezolvă în "spiritul" unei "pietăţi" care nu mai este simplu protestantă în esenţa sa. Odată realizată această constatare nu se poate să nu vedem că timpul "spiritualităţii" şi "pietăţii" tipic ecumeniste deja a sosit.

Această carte a început să fie scrisă în 1971 şi ea a constat dintr-un studiu al celei mai noi iniţiative "ecumenice" şi anume "deschiderea dialogului cu religiile necreştine".

Patru din capitolele acestei cărţi s-au tipărit în periodicul "The Orthodox Word" (Cuvântul Ortodox) în anii 1971 şi 1972, şi anume cele conţinând un raport al evenimentelor petrecute începând cu ultima parte a anilor 1960 şi până la începutul anului 1972. Ultimul dintre aceste capitole constă dintr-o discuţie amănunţită asupra "renaşterii harismatice", care tocmai fusese adoptată de mai mulţi preoţi din America, mişcare identificată a fi o variantă a "spiritualităţii ecumeniste ce însumează experienţe religioase specific necreştine”.

Mai cu seamă acest din urmă capitol a stârnit un mare interes printre creştinii ortodocşi, convingându-i pe mulţi dintre ei să nu se alăture mişcării "harismatice". Alţii, care deja participau la întrunirile "harismatice", au hotărât, în urma lecturii acestui capitol, să părăsească mişcarea şi au confirmat prin mărturiile lor multe din concluziile articolului privitoare la ea. De atunci încoace, "mişcarea harismatică" a parohiilor "ortodoxe" din America a adoptat în întregime limbajul şi tehnicile unei reînnoiri tipic protestante, după cum aflăm din periodicul The Logos (Logosul) editat de Pr. Eusebius Stephanou; şi orice observator serios remarcă imediat caracterul eminamente neortodox al unei atari "reînnoiri".

Însă, în pofida mentalităţii protestante a iniţiatorilor şi animatorilor săi, "renaşterea harismatică" este, în calitate de mişcare "spirituală", un curent care depăşeşte sfera de definiţie protestantă. În articolul menţionat am caracterizat aceste practici harismatice folosind expresia de "mediumism creştin", pe care mi l-au sugerat chiar mărturiile celor care au făcut experienţa lor în mod direct - şi am demonstrat sorgintea lor "spiritualist-ecumenistă" care generează, sub ochii noştri, noua religie necreştină a viitorului.

În vara anului 1974, una din mânăstirile Bisericii Ruse din Exil aflate în America a primit vizita unui tânăr care fusese îndreptat într-acolo (la chilia unui anumit monah) de către un anumit "spirit" care îl însoţea pretutindeni, nepărăsindu-l niciodată.

În timpul scurtei sale şederi la mânăstire, monahii au aflat, din vorbă în vorbă, care era povestea acelui tânăr. Provenea dintr-o familie protestantă de tip conservator a cărei atmosferă de uscăciune spirituală îl nemulţumea profund. Deschiderea către experienţele cu adevărat "spirituale" i-a fost provocată prin intermediul bunicii sale penticostale. La contactul cu Biblia dăruită de aceasta, el a primit brusc "daruri spirituale", dintre care mai cu seamă acel "spirit" invizibil care îi dădea instrucţiuni precise referitoare la direcţia în care să se îndrepte şi în ce locuri să călătorească. Tot printre "darurile" primite se număra şi capacitatea de hipnoză a eventualilor interlocutori, cărora le putea induce chiar fenomenul de levitaţie (cu care adeseori îi teroriza, în glumă, pe ateii din anturajul său).

Uneori i se întâmpla să se îndoiască de provenienţa divină a "darurilor" sale, dar aceste îndoieli îi erau spulberate la gândul că "uscăciunea" sa spirituală dispăruse, că prin contactul cu Biblia el renăscuse "spiritual" şi că acum ducea o viaţă foarte bogată în rugăciune şi în "spiritualitate".

În urma vizitei la acea mânăstire ortodoxă şi mai ales după lectura articolului despre "renaşterea harismatică", acest tânăr a admis că pentru întâia oară a aflat o explicare clară experienţelor sale "spirituale". El a mărturisit chiar că se prea poate ca "spiritul" care îl însoţea pretutindeni să fi fost unul malefic. Dar această constatare nu a părut să-l afecteze şi el părăsi mânăstirea fără să se fi convertit la Ortodoxie.

Doi ani mai târziu, când acest tânăr vizită din nou mânăstirea, el declară că renunţase la activităţile "harismatice" ca fiind prea primejdioase şi că îşi găsise liniştea sufletului în meditaţia Zen.

Această strânsă legătură dintre experienţele spirituale "creştine" şi cele orientale este o caracteristică inconfundabilă a spiritualităţii "ecumenice" contemporane. La această a doua ediţie la cartea de faţă s-au adăugat noi informaţii de ultimă oră privitoare la cultele religioase orientale şi la un anume fenomen "secular" major care contribuie la formarea unei "noi conştiinţe religioase", chiar şi printre rândurile aşa-zişilor atei.

Este adevărat că nici unul dintre aceste elemente nu are semnificaţie hotărâtoare în orientarea spirituală a omului contemporan, dar fiecare dintre ele exemplifică într-un mod propriu setea cu care omul contemporan doreşte aflarea unei căi sufleteşti care să nu semene cu creştinismul lipsit de vlagă cu care l-a obişnuit protestantismul şi catolicismul din lumea occidentală. Dar toate aceste elemente însumate dau la iveală o înspăimântătoare unitate a demersului lor, iar scopul final şi malefic al acestui demers concertat luceşte deja la orizont.

La scurtă vreme după publicarea acestui articol despre "renaşterea harismatică", am primit o scrisoare la redacţia publicaţiei “The Orthodox Word" prin care un teolog şi trăitor recunoscut şi respectat din ierarhia Bisericii Ortodoxe Ruse ne-a spus: "Ceea ce aţi descris în această carte nu este altceva decât religia viitorului, religia lui Antihrist".

Pe măsură ce astfel de forme de falsă spiritualitate pun stăpânire până şi pe acei oameni care îşi spun creştini ortodocşi, ne înspăimântăm de dimensiunile înşelăciunii care îi pândeşte pe creştini neavertizaţi şi neîntăriţi duhovniceşte.

Această carte se doreşte a fi un semnal de alarmă şi un îndemn la trăire în dreapta credinţă a lui Hristos, conştientă şi conştientizată, mai ales în lumea posedată de duhuri necurate în care trăim. Cartea de faţă nu este o tratare exhaustivă a noii religii, care nici nu a atins de altfel faza sa finală de dezvoltare. Ea este doar o explorare preliminară a acelor tendinţe spirituale care pregătesc doar drumul adevăratei religii anticreştine, o religie care îşi va menţine doar o faţadă de creştinism, dar al cărei conţinut se va baza pe experienţe "iniţiatice" de natură demonică.

Fie ca acest raport asupra activităţilor satanice, care se duc din ce în ce mai evident şi mai pe faţă, adeseori în chiar rândurile creştinilor ortodocşi, să-i facă pe aceştia din urmă să înţeleagă că din nebăgare de seamă ei pot pierde harul Duhului Sfânt. Fie ca Duhul Sfânt să-i îndemne, pe de altă parte, să nu se îndepărteze niciodată de adevăratele izvoare ale trăirii creştine: Sfânta -Scriptură şi învăţătura Sfinţilor Părinţi ai Bisericii Ortodoxe.

Strâmtă şi îngustă este calea care duce la viaţă şi puţini sunt cei care o află.

Feriţi-vă de proorocii mincinoşi, care vin la voi în haine de oi, iar pe dinăuntru sunt lupi răpitori. După roadele lor ii veţi cunoaşte...

Nu oricine îmi zice "Doamne, Doamne", va intra în împărăţia Cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri.

Mulţi îmi vor zice în ziua aceea: "Doamne, Doamne, au nu în numele Tău am proorocit şi nu în numele Tău am scos demoni şi nu în numele Tău minuni multe am făcut?" Şi atunci voi mărturisi lor: Niciodată nu v-am cunoscut pe voi. Depărtaţi-vă de la Mine cei ce lucraţi fărădelegea.

De aceea, oricine aude aceste cuvinte ale Mele şi le îndeplineşte asemăna se va bărbatului înţelept care a clădit casa lui pe stâncă.[6]

Introducere

1. "Dialogul cu religiile necreştine"

Trăim într-o epocă de adânc dezechilibru spiritual, epocă în care mulţi creştini ortodocşi sunt ca nişte copii duşi de valuri, purtaţi încoace şi încolo de orice vânt al învăţăturii, prin înşelăciunea oamenilor, prin vicleşugul lor, spre uneltirea rătăcirii (Efeseni 4,14). Pare într-adevăr să fi sosit timpul când oamenii nu mai suferă învăţătura sănătoasă, ci - dornici să-şi desfăteze auzul - îşi grămădesc învăţători după poftele lor, şi îşi întorc auzul de la adevăr şi se abat către basme (II Tim 4,3-4).

Ne încearcă un sentiment de consternare când citim cele mai recente documente şi luări de poziţie ale mişcării ecumenice. Reprezentanţi ai Conferinţei Permanente a Episcopilor Ortodocşi din America împreună cu alte persoane oficiale ale ierarhiei ortodoxe se întrunesc la nivel înalt cu Romano-catolicii şi cu Protestanţii şi dau publicităţii "declaraţii comune" pe teme cum ar fi Sfânta împărtăşanie sau trăirea creştină.

Dar în cadrul unor astfel de întruniri la vârf se omite să li se comunice eterodocşilor (neortodocşilor) că Biserica Ortodoxă este Biserica lui Hristos la care suntem chemaţi cu toţii, că numai prin tainele acestei Biserici lucrează harul Duhului Sfânt, că membrii ei sunt membri ai Trupului lui Hristos care se împărtăşesc de acest har prin efort personal nemijlocit de curăţire a trupului şi sufletului în interiorul Bisericii Ortodoxe şi că fără înţelegerea acestor aspecte fundamentale toate "dialogurile" şi "declaraţiile comune" nu sunt decât o caricatură cu pretenţii de ţinută academică a adevăratului dialog creştin - dialog al cărui ţel unic nu poate fi altul decât mântuirea sufletelor omeneşti.

Dar mulţi dintre participanţii ortodocşi la aceste "dialoguri" bănuiesc, ori s-au convins deja, că ele nu constituie nici pe departe cadrul în care să se poată face auzită vocea Ortodoxiei; ei văd că însăşi atmosfera de "liberalism" ecumenic a acestor întruniri anulează orice adevăr care s-ar putea rosti în cadrul lor. Aceşti participanţi rămân însă tăcuţi, pentru că "spiritul vremilor" pe care le trăim este adesea mai tare decât glasul conştiinţei ortodoxe.[7]

La nivele mai puţin înalte, "conferinţele" şi "discuţiile ecumenice" se organizează de obicei cu participarea unui "vorbitor" din partea Ortodoxă şi chiar cu oficierea unei "Liturghii Ortodoxe". Atmosfera acestor "conferinţe" este într-atât de marcată de diletantism şi de superficialitate, încât ele, departe de a sluji la crearea unei "unităţi" atât de dorite de animatorii lor, pun mai curând în evidenţă abisul de necuprins ce se cască între adevărata Ortodoxie şi viziunea "ecumenistă" asupra lumii şi vieţii.[8]

La nivelul acţiunii, activiştii ecumenişti profită de atitudinea nehotărâtă a intelectualilor ortodocşi invitaţi la aceste conferinţe şi de faptul că ei nu sunt ferm ancoraţi în tradiţia ortodoxă; se merge până într-acolo încât expresii formulate de aceştia, precum "acordul de fond asupra punctelor liturgice şi dogmatice", sunt folosite de activiştii ecumenişti ca bază pentru cele mai incredibile inovaţii, precum oferirea Sfintei împărtăşanii şi ereticilor.

La rândul ei, această stare de confuzie permite ideologilor ecumenişti să lanseze în rândul maselor declaraţii lipsite de acoperire care fac din aspectele fundamentale ale teologiei dogmatice ortodoxe o comedie ieftină. Iată în ce termeni îşi permite să vorbească Patriarhul Athenagoras: "Vă cere vreodată soţia dvs. părerea câtă sare să pună în mâncare? Cu siguranţă că nu, căci în această privinţă ea are infailibilitatea. Să o aibă aşadar şi Papa, dacă asta doreşte".[9]

Creştinii ortodocşi conştienţi se pot întreba pe bună dreptate unde vor sfârşi toate acestea şi până unde va fi împinsă limita trădărilor, falsificărilor şi demolării din interior a Ortodoxiei. Nu s-a făcut până acum nici un studiu atent în această privinţă, dar ţinând cont de logica desfăşurării evenimentelor, nu este imposibil să vedem în ce direcţie se îndreaptă ele. Ideologia care stă în spatele mişcării ecumenice, care a inspirat declaraţii şi acţiuni de felul celor menţionate mai sus, este o erezie ai cărei termeni sunt deja clar definiţi: "Biserica lui Hristos nu există, nimeni nu se află în posesia Adevărului absolut. Biserica se constituie de-abia acum, în zilele noastre".

Dar nu trebuie să dezbatem prea mult pentru a ajunge la concluzia că demolarea din interior a Ortodoxiei, adică a Bisericii lui Hristos, ar însemna de fapt distrugerea a însuşi Creştinismului. Că, dacă nici una dintre Bisericile actuale nu poate pretinde că este adevărata Biserică a lui Hristos, atunci o combinare a lor nu va duce nici ea la alcătuirea acestei Biserici unice, sau nu în modul şi în sensul în care a întemeiat-o Hristos.

Şi dacă toate aceste Biserici creştine nu există decât în măsura în care se pot raporta una la cealaltă, atunci nici o însumare a lor nu va putea rezulta într-o Biserică absolută, căci o atare însumare va trebui şi ea să se raporteze la alte organizaţii "religioase". Şi iată cum ecumenismul "creştin" nu va putea să sfârşească decât in sincretismul unei religii mondiale.

Căci, într-adevăr, acesta este scopul nemărturisit al ideologiei de tip masonic, care inspiră şi animă "Mişcarea Ecumenică", ideologie care, la ora actuală, a pătruns atât de adânc în conştiinţa celor care participă la aşa-zisul dialog ecumenic, încât pentru creştinismul denaturat de astăzi următorul pas logic care se prefigurează este intrarea în comuniune cu religiile necreştine. Dăm, în cele ce urmează, câteva exemple care indică liniile de dezvoltare a Mişcării Ecumenice din afara Creştinismului.

1. Pe 27 iunie, 1965, s-a convocat la San Francisco o Conferinţă religioasă pentru pacea mondială, cu ocazia aniversării a 20 de ani de la înfiinţarea unei filiale a Organizaţiei Naţiunilor Unite în acel oraş. în faţa unui public de 10000 de persoane reprezentanţi ai religiilor Hindusă, Budistă, Musulmană, Mozaică, Protestantă, Catolică şi Ortodoxă au ţinut cuvântări despre fundamentarea "religioasă" a noţiunii de pace mondială, iar un cor "inter confesional" de 2000 de voci a intonat imnuri religioase aparţinând tuturor denominaţiunilor.

2. Într-o declaraţie oficială la cel de-al 19-lea Congres al clerului şi laicatului din Dioceza Greacă a Americii de Nord şi de Sud (Atena, iulie 1968), s-a afirmat: „Credem că Mişcarea Ecumenică, chiar dacă a luat naştere în sânul Creştinismului, trebuie să fie o mişcare a tuturor religiilor care îşi dau mâna".

3. "The Temple of Understanding, Inc". (Templul înţelegerii), o fundaţie Americană iniţiată în 1960 ca un soi de "Asociaţie a Religiilor Unite" cu scopul de a "clădi Templul simbolic în diferite colţuri ale lumii" (în perfect acord cu doctrina Francmasoneriei), a ţinut până în prezent mai multe "conferinţe la vârf". La prima dintre ele, organizată la Calcutta în 1968, trapistul[10] Thomas Merton[11] a declarat: „Suntem deja în unitate. Ceea ce trebuie să ne redobândim însă este unitatea primordială".

La cea de a doua conferinţă, organizată la Geneva în aprilie 1970, s-au întâlnit optzeci de reprezentanţi a zece dintre religiile existente pentru a discuta probleme precum: "Proiectul de Creare a Comunităţii Mondiale a Religiilor". Secretarul General al Consiliului Mondial al Bisericilor, Dr. Eugene Garson Blake a lansat un mesaj de unire către toţi conducătorii spirituali ai tuturor religiilor din lumea întreagă; iar pe 2 aprilie la Catedrala Sfântul Petru a avut loc o slujbă supraconfesională "fără precedent", descrisă de către pastorul protestant Babel ca fiind „un eveniment epocal din istoria religiilor". Cu acest prilej, fiecare participant s-a rugat în limba lui şi potrivit tradiţiei propriei sale religii.

De asemenea, "credincioşii tuturor religiilor au fost invitaţi să coparticipe la cultul aceluiaşi Dumnezeu; slujba s-a încheiat cu rugăciunea 'Tatăl nostru" (La Suisse, 3 aprilie 1970).

Materialele de popularizare pe care le-a redactat “Templul înţelegerii" dau la iveală că la conferinţa ”la vârf” organizată în toamna anului 1971 în S.U.A., au fost invitaţi şi reprezentanţi ai Bisericii Ortodoxe şi că Mitropolitul Emilianos din Patriarhia de Constantinopol este membru al "Comitetului International" al Templului.

Aşadar, "conferinţele la vârf oferă delegaţilor ortodocşi ocazia să intre în dialoguri care duc la "crearea unei comunităţi mondiale a religiilor", care "grăbesc realizarea visului de pace şi de înţelegere al omenirii", potrivit filozofiilor întemeiate de Vivekananda, Ramakrishna, Gandhi, Schweitzer, şi potrivit fondatorilor altor felurite religii; aceiaşi reprezentanţi participă, de asemenea, la rugăciuni supraconfesionale "fără precedent", la care "fiecare se roagă potrivit propriei sale religii".

Ne întrebăm: cam care ar putea fi starea inimii unui creştin ortodox, care participă la asemenea conferinţe şi se roagă împreună cu musulmani, cu mozaici şi cu păgâni?

4. La începutul anului 1970 Consiliul Mondial al Bisericilor (CMB) a finanţat conferinţa de la Ajaltoun (Liban) dintre hinduşi, budişti, creştini şi musulmani, care a fost urmată de o conferinţă de evaluare în iunie al aceluiaşi an la Zurich, unde 23 de "teologi" din cadrul CMB au declarat necesitatea "dialogului" cu religiile necreştine. La întâlnirea Comitetului Central al CMB de la Addis Abbeba din ianuarie anul acesta[12], Mitropolitul Georges Khodre al Beirutului (Biserica Ortodoxă a Antiohiei) i-a şocat până şi pe delegaţii protestanţi când nu numai că a lansat apelul la "dialog" cu aceste religii dar, călcând în picioare nouăsprezece secole de istorie a Bisericii Mântuitorului Hristos, i-a urgentat pe creştini să "investigheze viaţa de autentică spiritualitate a celor nebotezaţi" şi să-şi îmbogăţească experienţa cu "comorile ce se află în sânul comunităţii religioase universale" (Religious Press Service), căci atunci când "brahmanul, budistul sau musulmanul îşi citeşte scriptura sa, el primeşte în lumină pe însuşi Hristos".[13]

5. La întâlnirea de la Addis Abbeba din ianuarie 1971 Comitetul Central al Consiliului Mondial al Bisericilor a încurajat şi a aprobat ca reprezentanţii diferitelor religii să se întâlnească cât mai des posibil, menţionând că, "în prezenta fază de dezvoltare putem începe să acordăm prioritate întâlnirilor bilaterale axate pe probleme specifice".

În acord cu această directivă, s-a programat pentru mijlocul anului 1972 un "dialog" major creştino-musulman cu circa patruzeci de participanţi de ambele părţi, la care au fost prezenţi şi delegaţi ortodocşi.[14]

6. În februarie 1972 un alt eveniment ecumenic "fără precedent" a avut loc la New-York, Aici, pentru prima oară în istorie - potrivit Arhiepiscopului Iakovos al New-Yorkului - Biserica Ortodoxă Greacă (Arhidioceza Greacă a celor două Americi) a intrat într-un "dialog" teologic oficial cu reprezentanţii cultului mozaic, în cele două zile de discuţii s-a ajuns la rezultate foarte precise care pot fi considerate simptomatice pentru rezultatele viitoarelor "dialoguri cu religiile necreştine". "Teologii" greci au căzui de acord cu "revizuirea textelor lor liturgice referitoare la iudei şi iudaism, atunci când ele sunt negative sau ostile" (Religious News Service).

Mai poate exista vreo îndoială în ceea ce priveşte intenţia acestor "dialoguri"? în mod evident ea este aceea de a "reformula" Creştinismul Ortodox aşa încât el să nu mai creeze senzaţii de disconfort religiilor acestei lumi.

Acestea sunt evenimentele care au marcat începutul "dialogului cu religiile necreştine" la sfârşitul anilor 60 şi începutul anilor 70.

De atunci încoace ele s-au înteţit, iar dialogurile şi chiar rugăciunile "creştinilor ortodocşi" cu reprezentanţii religiilor necreştine sunt acceptate ca un aspect normal şi cotidian al vieţii contemporane. "Dialogul cu religiile necreştine" a devenit chiar moda intelectuală a zilelor noastre; această modă reprezintă actuala fază de progres a ecumenismului în drumul său către un sincretism religios universal. Dar să examinăm acum "teologia" şi scopul acestui "dialog" accelerat şi să vedem ce îl distinge de ecumenismul aşa-zis creştin care a predominat până acum.

2. Ecumenismul "creştin" şi cel necreştin

În cel mai bun caz ecumenismul aşa-zis creştin poate să reprezinte greşeala neintenţionată şi care, deci, se poate bucura de circumstanţe atenuante - prin care Bisericile Protestantă şi Romano-Catolică nu îşi dau seama că Biserica lui Hristos există deja şi că ele fiinţează în afara ei. "Dialogul cu religiile necreştine" însă este cu lotul altceva, el însemnând o îndepărtare conştientă şi voluntară de o anumită conştiinţă de sine a creştinului, conştiinţă de care nu se leapădă nici unii dintre protestanţii şi catolicii de astăzi (din ce în ce mai rar, e drept). Acest dialog nu poate fi nicidecum socotit dialog al bunelor intenţii, ci mai curând o "sugestionare" de tip demonic care nu poate prinde decât la cei care deja s-au îndepărtat atât de mult de învăţătura creştină, încât au devenit practic păgâni, închinători la "dumnezeul veacului acestuia" (II Cor. 4,4). Sau altfel spus "închinători ai lui Satan şi următori ai feluritelor mode intelectuale pe care acest puternic dumnezeu este capabil să le inspire".

Ecumenismul "creştin" se bazează mai ales pe sentimentul vag, dar care cuprinde un sâmbure de adevăr, că există "un creştinism comun" împărtăşit de mulţi inşi, care nu cugetă prea mult la Biserică, sau care nu prea respectă preceptele ei. Acest ecumenism doreşte cumva să "clădească" o Biserică care să-i cuprindă pe toţi aceşti "creştini" indiferenţi. Dar atunci care este suportul comun pe care se bazează "dialogul cu necreştinii"? Care ar putea fi terenul pe care să se realizeze o unitate oricât de slabă între creştini şi cei care, nu numai că nu cunosc pe Hristos, ci - aşa cum este cazul tuturor reprezentanţilor religiilor necreştine care vin în contact cu creştinismul -, Îl resping hotărât pe Hristos?

Acei care, precum Mitropolitul Georges Khodre al Libanului, se află în fruntea avangardei apostaţilor ortodocşi (căci aşa se numesc cei care "cad", fără putinţă de tăgadă, de la dreapta credinţă), vorbesc de "comorile spirituale" şi de o viaţă de autentică spiritualitate prezentă în religiile necreştine; dar numai pentru că abuzează de sensul cuvintelor şi numai pentru că atribuie experienţei altora propriile lor fantezii sunt ei în stare să afirme că păgânii îl găsesc pe "Hristos" şi "harul" Său atunci când îşi citesc scripturile lor sau că "orice martir pentru adevăr şi orice om prigonit pentru dreptatea lui moare în comuniune cu Hristos"[15].

Cu siguranţă că cei în cauză (fie budistul care îşi dă foc, fie comunistul care moare pentru "cauza" în care crede sincer, sau fie oricine) nu ar afirma niciodată că ei mor pentru Hristos sau că se împărtăşesc cu El - iar ideea unei mărturisiri sau împărtăşiri neconştiente cu Hristos este contra esenţei însăşi a Creştinismului. Dacă vreun necreştin răzleţ pretinde să-L fi experiat vreodată pe Hristos, atunci el nu a putut-o face decât în felul lui Swami Vivekananda: „Noi, hinduşii, nu numai că tolerăm, dar chiar ne unim cu oricare religie, căci ne rugăm la moschee cu musulmanul, ne închinăm la foc cu zoroastrul şi îngenunchem în faţa crucii împreună cu creştinul"; experienţa "creştină" a acestui necreştin nu ar fi decât una între multe alte experienţe spirituale, la fel de valabile toate.

Nu. Creştinismul, indiferent cât de departe se merge cu reinterpretările şi redefinirile sale, nu are cum fi numitorul comun al "dialogului cu religiile necreştine". Numele de Creştinism este doar adăugat pe deasupra ca ornament unei unităţi care se defineşte şi se identifică la un alt nivel. Singurul numitor comun posibil al tuturor religiilor este conceptul foarte vag de "spiritualitate", care oferă deja "liberalilor" religioşi teren aproape nelimitat pentru teologizările lor ceţoase.

Cuvântul pe care l-a adresat Î.P.S. Georges Khodre la întâlnirea Comitetului Central al CMB de la Addis-Abbeba, din ianuarie, 1971, poate fi socotit un experiment în încercarea de a pune bazele unei astfel de teologii "spirituale" a "dialogului cu religiile necreştine". Ridicând problema "dacă creştinismul este într-adevăr atât de exclusiv faţă de alte religii pe cât s-a afirmat până acum, cu excepţia celor câteva proiecţii ale sale asupra religiilor necreştine, absurde în idilismul lor - mitropolitul are mai ales un lucru de subliniat: "Duhul Sfânt" este Acela care, în mod total independent faţă de Hristos şi de Biserica Sa, constituie cu adevărat numitorul comun al tuturor religiilor.

Referindu-se la profeţia: Vărsa-voi Duhul Meu peste tot trupul (Ioil, 3:1), mitropolitul spune: „Acest verset trebuie citit ca însemnând Cincizecimea universală, de la începutul veacurilor. Pogorârea Duhului în lume nu este subordonată Fiului... Duhul lucrează prin energiile Sale potrivit propriei Sale iconomii şi din această perspectivă putem considera religiile necreştine ca locuri asupra cărora lucrează insuflarea Sa". După părerea acestui ierarh, noi trebuie "să dezvoltăm o eclesiologie şi o misiologie pe tema predominantă a Duhului Sfânt".

Toate acestea se constituie fără nici o îndoială într-o erezie care neagă însăşi natura Sfintei Treimi şi care nu are alt scop decât să submineze şi să distrugă întreaga realitate şi semnificaţie a Bisericii lui Hristos. De ce să fi întemeiat Hristos o Biserică, dacă Duhul Sfânt acţionează independent de ea şi, nu numai de ea, dar chiar de Hristos însuşi? Trebuie să recunoaştem însă că erezia aceasta este prezentată deocamdată cu destulă prudenţă, desigur pentru a testa mai întâi posibila reacţie a altor "teologi" ortodocşi; numai după aceea îşi va permite ea să devină mai categorică în demersurile şi formulările sale.

Adevărul este că "ecleziologia Duhului Sfânt" deja s-a scris, şi chiar de un gânditor "ortodox", unul dintre "profeţii" recunoscuţi ai mişcării aşa-zise spirituale de astăzi. Să-i examinăm aşadar ideile pentru a vedea ce perspectivă ne oferă el asupra naturii şi scopului mişcării "spirituale" mai largi, în care se încadrează şi "dialogul cu religiile necreştine".

3. "Noua eră a Duhului Sfânt"

Nicolae Berdiaev (1874-1949)[16], nu ar fi fost niciodată considerat un credincios al Bisericii Ortodoxe în vremuri normale. El este de fapt un filosof umanist gnostic ce şi-a găsit inspiraţia mai curând în sectele "mistice" occidentale decât în izvoarele Ortodoxiei.

Faptul că el este numit în unele cercuri ortodoxe - chiar până în zilele noastre (1979, n.tr.) - "filosof ortodox" şi chiar "teolog", este o dovadă tristă a ignoranţei religioase a fi vremurilor pe care le trăim. Vom cita în continuare din scrierile sale.[17]

Privind cu dispreţ la Sfinţii Părinţi şi la "duhul monahal ascetic al Ortodoxiei istorice" cât şi la întregul "Creştinism conservator care îndreaptă puterile sufleteşti ale omului numai către înfrânare şi mântuire", Berdiaev este mai curând interesat de "Biserica interioară", de "Biserica Duhului Sfânt", de "acea viziune spirituală asupra vieţii, care, în cursul secolului XVIII, şi-a găsit expresia şi sălaşul în lojile masonice". "Biserica - crede el - , se află doar într-un stadiu potenţial", ea fiind "incompletă", Berdiaev aşteptând cu nerăbdare venirea unei "credinţe ecumenice", a unei "plinătăţi de credinţă" care să reunească nu doar diferitele formaţiuni creştine (căci "Creştinismul trebuie să fie capabil să existe într-o mare varietate de forme în Biserica Universală"), ci şi "adevărurile parţiale ale tuturor ereziilor" şi "toate activităţile umanist-creatoare ale omului modern... ca experienţă religioasă consfinţită în Duhul".

Trăim vremurile apariţiei unui "Nou Creştinism”; ale unui "nou misticism, a cărui adâncime va depăşi nivelul pur-religios şi care trebuie să înglobeze în sine toate religiile". Căci "există o mare frăţie spirituală... căreia îi aparţin nu doar Bisericile Apusului şi Răsăritului, ci şi toţi aceia ale căror voinţe sunt îndreptate către Dumnezeu şi către divin, adică toţi aceia care aspiră la elevaţie spirituală"- adică, precizăm noi, oameni aparţinând tuturor religiilor, sectelor şi ideologiilor religioase.

Berdiaev prezicea venirea unei "noi şi finale revelaţii dumnezeieşti", a unei "noi ere a Duhului Sfânt", resuscitând predicţiile lui Gioacchino da Fiore[18], monahul latin din secolul al XII-lea, conform cărora marile ere a Tatălui (Vechiul Testament) şi a Fiului (Noul Testament) vor face loc celei de a treia şi finale "Era Duhului Sfânt".

Berdiaev scrie: "Lumea se îndreaptă către o nouă spiritualitate şi către un nou misticism; în ele nu va mai încăpea nimic din vechea viziune ascetică asupra vieţii". "Succesul mişcării către unitatea creştină presupune ca însuşi creştinismul să intre într-o epocă nouă, într-o noua şi mai adâncă spiritualitate, ceea ce înseamnă o nouă revărsare a Duhului Sfânt".

Aceste fantezii supra-ecumeniste nu au nimic de-a face cu creştinismul ortodox pe care Berdiaev de fapt îl dispreţuia. Dar cine este conştient de climatul religios al timpului actual vede că aceste fantezii corespund de fapt tendinţelor majore ale gândirii religioase contemporane. Berdiaev pare într-adevăr să fi fost un "profet" sau cel puţin să fi fost sensibil la un curent de gândire şi simţire religioasă care nu erau foarte evidente în timpul vieţii lui, dar care au devenit aproape dominante astăzi.

Auzim acum pretutindeni de "puternica mişcare a Duhului Sfânt" iar un preot ortodox grec, Părintele Eusebius Stefanou, îi invită pe creştinii ortodocşi să se alăture acestei mişcări atunci când scrie despre "puternica revărsare a Duhului Sfânt din zilele noastre"[19].

În aceeaşi publicaţie din Martie, 1972, p.8, co-editorul Ashanin invocă nu doar numele lui Berdiaev, ci şi programul său: "Recomandăm cu căldură scrierile lui Nicholae Berdiaev, marele profet spiritual al epocii noastre. Acest geniu spiritual... (este) cel mai mare teolog al creativităţii spirituale... Acum germenele Ortodoxiei dă în sfârşit rod... Logosul divin al lui Dumnezeu dăruieşte poporului Său o nouă înţelegere a istoriei şi misiunii sale în El. The Logos (este) vestitorul acestei noi ere, al acestei noi chemări a Ortodoxiei".

4. Cartea de faţă

Cele prezentate până acum constituie cadrul prezentei cărţi, care este un studiu asupra "noului" duh religios al vremurilor noastre, duh care se află la bază şi constituie sursa de inspiraţie a "dialogului cu religiile necreştine" şi asupra diferenţei radicale dintre ele şi Creştinism, atât în ceea ce priveşte teologia, cât şi în ceea ce priveşte viaţa spirituală.

Primul capitol este un studiu teologic semnat de preotul Basile Sakkas despre "Dumnezeul" religiilor din Orientul Apropiat cu care speră ecumeniştii creştini să se unească pe baza unui "monoteism" comun. Al doilea capitol se referă la cea mai puternică dintre religiile orientale, hinduismul, şi el se bazează pe îndelungata experienţă personală a autoarei lui, care în final s-a convertit de la hinduism la Creştinismul Ortodox. Găsim aici şi o evaluare interesantă a ceea ce înseamnă "dialogul" cu creştinismul din perspectiva hindusă.

Al treilea capitol este o mărturisire personală a întâlnirii dintre un ieromonah ortodox şi un "făcător de minuni" din Extremul-Orient, adică a unei confruntări directe dintre creştinism şi "spiritualitatea" necreştină, în capitolele patru şi cinci se examinează "noua conştiinţă religioasă", cu referire specială la mişcările de "meditaţie", care revendică prezenţa în mijlocul lor a multor "creştini" (şi din ce în ce a mai multor "foşti creştini").

Capitolele cinci, şase şi şapte sunt studii specifice asupra unora dintre cele mai semnificative mişcări spirituale ale anilor 1970. În capitolul şase se prezintă implicaţiile spirituale ale fenomenelor contemporane nereligioase în aparenţă, dar care contribuie la formarea "noii conştiinţe religioase", chiar în rândul celor care cred că nu sunt interesaţi deloc de religie.

Capitolul şapte este o discuţie amănunţită a celei mai controversate mişcări religioase "creştine" de astăzi, "mişcarea (sau "renaşterea") harismatică" şi în el se încearcă o definire a acestei mişcări în lumina învăţăturii ortodoxe.

"Noua conştiinţă religioasă", cu semnificaţia şi scopurile sale, este examinată în paginile din "Concluzie" (Capitolul opt) în lumina profeţiilor creştine referitoare la vremurile de pe urmă. "Religia viitorului", către care se îndreaptă această "nouă conştiinţă", este analizată în contrast cu singura religie care se află în conflict ireconciliabil cu ea: Creştinismul autentic Ortodox. Pe măsură ce ne apropiem de înspăimântătoarea decadă a noua a acestui secol, "semnele timpului" devin cum nu se poate mai clare. Creştinii ortodocşi şi toţi acei care vor să-şi mântuiască sufletele în veşnicie trebuie să ia seama la ele şi să acţioneze.

I. RELIGIILE "MONOTEISTE". AVEM ACELAŞI DUMNEZEU CA ŞI NECREŞTINII?

„Evreii, mahomedanii şi creştinii sunt trei expresii ale aceluiaşi monoteism, iar glasul tradiţiei lor autentice şi străvechi este şi cel mai cutezător şi mai plin de încredere din istorie. De ce nu ar fi posibil atunci ca, în loc să genereze opoziţii ireconciliabile, numele acestui unic Dumnezeu să ducă la un respect reciproc, la înţelegere şi coexistenţă paşnică? De ce să nu privim cu încredere la ziua în care, fără nici un prejudiciu adus dezbaterii teologice, vom descoperi ceea ce este atât de evident şi totuşi atât de greu de acceptat - şi anume că, în calitate de fii ai aceluiaşi Tată, suntem prin urmare cu toţii fraţi?"

Papa Paul al Vl-lea, La Croix, aug.11, 1970

În ziua de joi, 2 aprilie 1970, a avut loc o mare manifestare religioasă la Geneva, în cadrul celei de a II-a Conferinţe a "Asociaţiei Religiilor Unite", reprezentanţii a zece mari religii au fost invitaţi să se reunească în Catedrala Sfântului Petru. Această rugăciune comună a avut la bază următoarea motivaţie: "Credincioşii tuturor acestor zece religii au fost invitaţi să se reunească în comuniune în cadrul cultului aceluiaşi Dumnezeu". Să vedem cât de validă este această afirmaţie în lumina Sfintelor Scripturi

Pentru a explica mai bine problema, ne vom limita în analiza noastră la trei mari religii care s-au succedat istoric după cum urmează: Iudaismul, Creştinismul şi Islamismul. Toate aceste trei religii se revendică de la o origine comună, ca religii ale Dumnezeului lui Avraam. Astfel, s-a împământenit părerea că, din moment ce suntem toţi fii ai lui Avraam (evreii şi musulmanii, în mod trupesc, iar creştinii în mod duhovnicesc), atunci noi cu toţii îl avem ca Dumnezeu pe Dumnezeul lui Avraam, (la care ne închinăm fiecare în felul nostru, se înţelege), care este ca atare "Unul şi acelaşi Dumnezeu". Şi acest Dumnezeu constituie, într-un oarecare mod, punctul nostru de unire şi de "înţelegere reciprocă", lucru care ne îndeamnă la o "relaţie de frăţie" şi de "înţelegere reciprocă", aşa după cum a apăsat Marele Rabin Dr. Safran, citându-l pe psalmist: Ce este mai bun şi mai frumos, decât numai a locui fraţii împreună... (Ps. 132,1)

Din această perspectivă este evident că Iisus Hristos, Dumnezeu şi Om, Fiul co-etern cu Tatăl mai înainte de veci, întruparea şi Crucea Sa, învierea Sa minunată şi preaslăvită şi cea de-a doua şi înfricoşata Sa venire nu mai sunt decât nişte detalii secundare care nu pot să ne împiedice să "fraternizăm" cu cei care îl consideră pe Hristos "un simplu profet" (potrivit Coranului) sau "fiul desfrânatei" (potrivit anumitor tradiţii talmudice)! Iisus din Nazaret nu se mai deosebeşte, deci, prin nimic de Mahomed. Ne întrebăm care creştin vrednic de acest nume ar admite aceste fapte în conştiinţa sa?

S-ar putea totuşi crede că, ţinând cont de spiritul acestor trei religii şi lăsând la o parte pentru moment trecutul, am putea să cădem de acord că Iisus Hristos este o fiinţă excepţională trimisă de Dumnezeu.

Dar pentru noi creştinii, dacă Iisus Hristos nu este însuşi Dumnezeu, ci simplu "profet" sau "trimis al lui Dumnezeu", atunci El este nimic mai mult decât un impostor fără seamăn, Care S-a făcut pe Sine "Fiu al lui Dumnezeu" şi asemenea cu Dumnezeu! (Marcu 14,61-62)

Potrivit acestei soluţii ecumenice la nivel supra-confesional, Dumnezeul Treimic al Creştinilor ar trebui să fie ceva asemănător cu monoteismul Iudaismului şi Islamismului, cu vechea erezie a lui Sabelie, cu anti-trinitarismul modern şi cu anumite secte iluministe. Nu ar mai fi vorba de Trei Persoane şi o singură Dumnezeire, ci de o singură Persoană, neschimbătoare pentru unii, sau care-şi schimbă succesiv măştile (Tatăl-Fiul-Duhul) pentru alţii. Şi în pofida acestor neconcordanţe ar trebui să credem că ne închinăm la “acelaşi Dumnezeu^”!

Totuşi ar putea să se ridice şi următoarea naivă propunere: "Dar aceste religii au un punct comun: toate trei îl mărturisesc pe Dumnezeu Tatăl!"

Răspuns: Potrivit Sfintei Tradiţii ortodoxe, acest lucru este o absurditate. Iată mărturisirea noastră: „Slavă Sfintei, Celei de o fiinţă, de viaţă făcătoarei şi nedespărţitei Treimi". Cum deci L-am putea despărţi pe Tatăl de Fiul, când Iisus Hristos afirma clar: Eu şi Tatăl Meu una suntem! (Ioan 10,30) Şi când Sfântul Ioan, Apostol, Evanghelist şi Teolog al iubirii, afirmă şi el: Oricine tăgăduieşte pe Fiul nu are nici pe Tatăl (I Ioan 2,23).

Şi chiar dacă toate cele trei religii îl numesc pe Dumnezeu, Tată, al cui Tată este El cu adevărat?

Pentru Evrei şi Musulmani El este Tată al oamenilor în plan creatural, trupesc, câtă vreme pentru noi, creştinii, El este Tată al nostru, rânduindu-ne spre înfierea întru El, prin Iisus Hristos (Efeseni 1,5) în planul mântuirii. Ce asemănare poate fi atunci între Paternitatea Dumnezeiască din Creştinism şi cea din celelalte religii?

Alţii ar putea încă spune: "Totuşi, Avraam s-a închinat la Unul Dumnezeu; Iar evreii prin Isaac şi musulmanii prin Agar sunt descendenţii acestui adevărat închinător al lui Dumnezeu".

Aici ar trebui clarificate însă mai multe lucruri: Avraam nu s-a închinat nicidecum la un Dumnezeu unipersonal şi monoteist, ci la Dumnezeul Cel prezent în Sfânta Treime, după cum citim în Sfânta Scriptură: Apoi Domnul S-a arătat iarăşi lui Avraam la stejarul Mamvri... Atunci ridicându-şi ochii săi, a privit şi iată trei Oameni stăteau înaintea lui; şi cum i-a văzut, a alergat din pragul cortului în întâmpinarea Lor şi s-a închinat până la pământ (Facerea, 18,1-2).

Deci în ce chip era Domnul, Căruia I S-a închinat Avraam? Într-o formă unipersonală, sau în forma Treimii Dumnezeieşti? Noi creştinii ortodocşi cinstim această arătare vechi testamentară (veterotestamentară) a Sfintei Treimi la Ziua Cincizecimii, când ne împodobim bisericile cu ramuri ce închipuie acel străvechi stejar şi când aşezăm în mijlocul lor icoana cu Cei Trei îngeri şi o cinstim, întocmai cum a făcut-o părintele Avraam!

Descendenţa trupească din Avraam nu ne poate fi de nici un folos dacă nu suntem înnoiţi prin apele Sfântului Botez în credinţa lui Avraam. Iar credinţa lui Avraam era credinţa în Iisus Hristos, după cum Domnul însuşi a spus-o: Avraam, părintele vostru, a fost bucuros să vadă ziua Mea şi a văzut-o şi s-a bucurat (Ioan 8,56).

Aceasta a fost şi credinţa proorocului David, care L-a auzit pe Tatăl ceresc vorbind cu Fiul Cel de o fiinţă cu Sine: Zis-a Domnul Domnului Meu (Ps. 109,1; Fapte 2,34).

Aceasta a fost şi credinţa celor trei tineri din cuptorul de foc care au fost scăpaţi de Fiul lui Dumnezeu (Daniel 3,25); şi tot aceeaşi a proorocului Daniel care a văzut în duh cele două firi ale lui Iisus Hristos în taina întrupării Sale atunci când L-a văzut pe Fiul Omului îndreptându-se către Cel vechi de zile (Daniel 7,13). De aceea spune Domnul, adresându-se posterităţii (incontestabile) după trup a lui Avraam: Dacă aţi fi fiii lui Avraam aţi face faptele lui Avraam (Ioan 8,39), iar aceste fapte sunt să credeţi în Acela pe Care El L-a trimis (Ioan 6,29).

Cine sunt deci urmaşii lui Avraam? Fiii lui Isaac după trup sau ai Agarci egipteanca? Sunt Isaac sau Ismael, urmaşii lui Avraam? Ce ne învaţă pe noi Scriptura prin gura dumnezeiescului Apostol? Făgăduinţele au fost rostite lui Avraam şi urmaşului său. Nu zice: "şi urmaşilor" - ca de mai mulţi - ci ca de unul singur: "şi Urmaşului tău", Care este Hristos. (Galateni 3,16) Şi mai departe ...Iar dacă voi sunteţi ai lui Hristos, sunteţi deci urmaşii lui Avraam, moştenitori după făgăduinţă (Galateni 3,29). Deci în Iisus Hristos a devenit Avraam tată al multor neamuri (Facerea 17,5; Romani 4,17). După asemenea făgăduinţe şi asemenea adeveriri, ce înţeles mai poate avea a fi urmaş al lui Avraam după trup? După Sfânta Scriptură, Isaac este considerat sămânţă sau urmaş, dar numai ca chip al lui Iisus Hristos.

Spre deosebire de Ismael, fiul Agarei (Facerea 16,1 şi urm.) Isaac s-a născut din libertatea miraculoasă a unei mame sterpe şi înaintate în vârstă. Deci, contrar legilor naturii, întocmai ca Mântuitorul, Care S-a născut din Fecioară în chip minunat. El a fost urcat în muntele Moria, întocmai cum Iisus a urcat pe Golgota, purtând pe umerii Săi lemnul Crucii.

Un înger l-a scăpat pe Isaac de la moarte, după cum tot un înger a prăvălit piatra pentru ca să putem noi privi mormântul gol şi să vedem că Cel înviat nu mai este acolo. La ceasul rugăciunii, Isaac a întâlnit-o pe Rebeca în câmpie şi a dus-o în cortul maicii sale Sara, aşa cum şi Hristos îşi va întâmpina Biserica Sa pe nori pentru a o duce la sălaşurile veşnice, în Noul Ierusalim, patria mult dorită.

Deci răspunsul este: Nu. Noi nu avem nicidecum acelaşi Dumnezeu pe care îl au şi necreştinii.

Condiţia obligatorie de a-L cunoaşte pe Tatăl este Fiul: cel ce M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl; nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine (Ioan 14,6-9). Dumnezeul nostru este un Dumnezeu al întrupării, pe Care L-am văzut cu ochii noştri şi cu mâinile noastre L-am pipăit (l Ioan 1,1).

Nematerialnicul a devenit astfel material pentru mântuirea noastră, aşa cum spune Sfântul Ioan Damaschin, „...şi ni S-a arătat, purtând chip ca al nostru..."

Dar oare când S-a arătat El printre evreii şi musulmanii de astăzi, aşa încât să presupunem noi că şi ei îl cunosc pe Dumnezeu? Dacă ei au o cunoştinţă despre Dumnezeu care este în afara lui Iisus Hristos, atunci înseamnă că Hristos S-a întrupat, a murit şi a înviat în zadar!

Nu. Ei nu-L cunosc pe Tatăl. Ei au diverse concepţii despre Tatăl; însă fiecare concepţie despre Dumnezeu este un idol, pentru că este un rod al imaginaţiei lor, o creaţie după chipul şi asemănarea lor. Pentru noi, creştinii, Dumnezeu este de necuprins, de neînţeles, de nedescris şi nematerial, aşa cum spune Sfântul Vasile cel Mare. Iar pentru mântuirea noastră, El S-a făcut (în măsura în care ne împărtăşim de El) cuprins, descris şi material prin aceea că S-a arătat în Taina întrupării Fiului Său. A Lui fie slava în vecii vecilor. Amin.

De aceea spune şi Sfântul Ciprian al Cartaginei că cine nu are Biserica drept mamă, nu-L are nici pe Dumnezeu drept Tată!

Fie ca Dumnezeu să ne păzească de lepădarea de credinţă a Antihristului ce va veni, şi ale cărui semne se înmulţesc pe zi ce trece. Fie ca El să ne păzească de grozăviile care nu le-ar putea îndura nici cei aleşi dacă prin harul lui Dumnezeu nu s-ar scurta acele zile. Şi fie ca El să ne păzească pe noi, "turma cea mică", "rămăşiţa cea după alegerea Duhului", aşa încât să ne putem şi noi bucura

Împreună cu Avraam în lumina feţei Sale, prin rugăciunile Preasfintei, de Dumnezeu Născătoarei şi Pururea Fecioarei Măria, a dumnezeieştilor puteri şi a mulţimii de mucenici, prooroci, mărturisitori, ierarhi, apostoli şi propovăduitori care au fost credincioşi până la moarte, şi care şi-au vărsat sângele pentru Hristos, Care ne-a câştigat pe noi prin Evanghelia Lui şi prin apa Sfântului Botez. Noi suntem fiii lor - slabi, păcătoşi şi nevrednici, aşa cum suntem; dar nu ne vom întinde niciodată mâinile noastre către un dumnezeu străin! Amin.

Părintele Basile Sakkas

La Foi Transmise, 5 apr. 1970

II. PUTEREA ZEILOR PĂGÂNI: ASALTUL HINDUISMULUI ASUPRA CREŞTINISMULUI

Toţi dumnezeii neamurilor sunt idoli

(Psalm 95,5)

Articolul următor se bazează pe experienţa unei femei, care, după ce a urmat liceul într- mănăstire romano-catolică şi a practicat hinduismul timp de douăzeci de ani, s-a convertit, prin mila lui Dumnezeu, la Credinţa Ortodoxă, aflând în ortodoxie limanul căutărilor sale. Ea este în prezent membră a Bisericii Ruse din Exil. Fie ca mărturia ei să deschidă inimile acelor creştini ortodocşi tentaţi să-i urmeze pe teologii modernişti, care îşi fac acum apariţia până şi în Biserica Ortodoxă şi care intră orbeşte "în dialog" cu înşişi vrăjitorii cultelor neopăgâne, care asaltează Biserica lui Hristos, alăturându-se astfel lor în închinarea chiar la dumnezeii păgânilor.

1. Atracţia Hinduismului

Aveam doar şaisprezece ani când două evenimente au schimbat cursul vieţii mele. Unul a fost când am luat hotărârea să urmez liceul la mănăstirea catolică dominicană din San Rafael (California), în care am aflat prima dată despre creştinism! Al doilea a fost când, în cursul aceluiaşi an, am făcut cunoştinţă şi cu hinduismul în persoana unui călugăr hindus, un anume swami, care în scurt timp mi-a devenit guru (învăţător). A început atunci o bătălie de care nu aveam să-mi dau seama decât douăzeci de ani mai târziu.

La mănăstire ne învăţau adevărurile creştine de bază. Şi în ele stă tăria celor smeriţi dar şi poticnirea pentru cei mândri. Adevărat a scris Sfântul Apostol Iacob: Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har (4,6). Şi cu adevărat eram mândră! Nu voiam să accept păcatul strămoşesc şi nici existenţa iadului. Mă certam tot timpul, aducând argumente împotriva lor. O soră dominicană foarte blândă de acolo mi-a spus lucrul cel mai important de care aveam nevoie: "Roagă-te să ţi se dea darul credinţei".

Dar învăţătura acelui swami se întărise deja asupra mea şi mi se părea culmea degradării să mă rog cuiva pentru ceva, chiar dacă acel cineva era Dumnezeu. Abia mult mai târziu mi-am amintit de cuvintele ei. După ani îndelungaţi acea sămânţă a credinţei creştine a rodit în mine din mijlocul unui ocean nesfârşit de disperare.

Cu timpul la liceu mi-a descoperit ce fel de cărţi citeam, chiar dacă le înveleam în coperţi ca să nu atragă atenţia. Citeam Bhagavad Gita, Upanişadele, Vedantasara, Ashtavakra Samhita. Nu mă îndoiesc că surorile credeau că toate acestea îmi vor trece, aşa cum trec, în general, mofturile intelectuale ale adolescenţilor. Dar una dintre ele mi-a spus într-o zi adevărul în faţă, un adevăr foarte neplăcut, pe care rareori îl mai auzim rostit astăzi. Mi-a spus că o să mă duc în iad, dacă mă prinde moartea în hinduism, mai ales după ce am cunoscut adevărul creştinismului.

Sfântul Apostol Petru spune: Ceea ce te biruieşte, aceea te şi stăpâneşte. Căci dacă după ce au scăpat de întinăciunile lumii, prin cunoaşterea Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, iarăşi se încurcă în acestea, ei sunt învinşi. Li s-au făcut cele de pe urmă mai rele decât cele dintâi. Căci mai bine era pentru ei să nu fi cunoscut calea dreptăţii, decât, după ce au cunoscut-o, să se întoarcă de la porunca sfântă, dată lor (II Petru 2,19-21).

Ce-am mai dispreţuit-o pe acea soră pentru bigotismul ei! Dar dacă astăzi ar mai trăi i-aş mulţumi din inimă. Nu mi-a convenit ce mi-a spus atunci, aşa cum adevărul nu convine niciodată; dar acest adevăr m-a condus pe mine la plinătatea Ortodoxiei. Marele avantaj pe care l-am avut de la acel liceu catolic a fost că mi-a oferit un punct de reper, care, mai târziu, avea să mă ajute să descopăr ce mare înşelătorie este hinduismul.

Dar la ora actuală situaţia s-a schimbat. Dacă atunci hinduismul nu era decât ceva izolat, acum s-a transformat într-o epidemie. Acum este necesară foarte multă inteligenţă pentru a pătrunde dogmatica hindusă, mai cu seamă dacă vrem să-i punem in garda pe tinerii creştini că prin apropierea lor de religiile orientale ei riscă o sinucidere spirituală.

Seducţia hinduismului este totală. El încântă toate facultăţile sufletului, ca şi toate patimile lui, dar mai ales mândria. Şi cum sufeream de o mare aroganţă, chiar dacă aveam doar şaisprezece ani, am căzut victima acestor seducţii. Cel mai tare mă frământau problemele legate de păcatul strămoşesc şi suferinţa fizică şi sufletească, care nu mă preocupaseră mai de loc dinaintea venirii mele la acel liceu.

După aceea, conştientizându-le mai bine, călugărul hindus a fost acela care mi-a oferit alternative "valide din punct de vedere intelectual", pentru cele mai incomode dintre dogmele creştine. Iadul nu era decât o stare temporară a sufletului, produs de o karma rea (acţiuni rele) din viaţa prezentă sau din vreo viaţă trecută. Iar o cauză finită în mod evident nu poate să aibă un efect infinit. Păcatul originar se transfera astfel cu ingeniozitate în chiar interiorul Divinităţii originare, Divinitate la care aveam astfel dreptul prin naştere, şi de care nimeni şi nimic nu mă putea lipsi, indiferent de faptele mele. Eu eram de esenţă divină, eram chiar Dumnezeu; eram "Visătorul Infinit care visează visuri finite".

Cât despre problema durerii, ea este rezolvată printr-un raţionament foarte elegant în cadrul sistemului filosofic hindus Vedanta: durerea nu este altceva decât Maya, adică iluzie. Ea nu are nici o existenţă reală, iar un advaitin pretinde chiar că poate dovedi aceasta.

Hinduismul este şi pe gustul acelora care nutresc respectabilul, dar eronatul sentiment al perfectibilităţii umane în sens evoluţionist - şi anume pe calea unei educaţii în "sistem guru" şi pe baza conceptului de "evoluţie", conform căruia există o dezvoltare progresivă a spiritualităţii umane. Relativismul cultural îşi găseşte şi el locul său în cadrul acestui sistem. Respectabilitatea sa este atât de nedisputată, încât punerea la îndoială a oricărui fel de relativism constituie o adevărată erezie, mai ales pentru cei care nu cred în dogmele Bisericii Creştine.

Ce poate fi mai raţional şi mai rezonabil (spun ei) decât ca fiecare popor să aibă propriul său mod de a concepe şi de a se închina lui Dumnezeu? La urma urmelor Dumnezeu este Acelaşi pretutindeni, iar varietatea modurilor de închinare nu face decât să contribuie la "îmbogăţirea" armoniei religioase generale.

Dar atracţia cea mai indiscutabilă a hinduismului o constituie pragmatismul său. Hinduismul este o religie eminamente pragmatică a cărei întreagă construcţie filozofică este susţinută de instrucţiuni religioase, pe care discipolul le primeşte în permanenţă de la guru. Prin ele discipolul este continuu invitat să verifice noua filosofie prin propria experienţă. Nimic nu este nevoie să fie acceptat pe baza credinţei. Şi contrar celor ce se cred în general despre hinduism, el nu conţine nici un fel de taine, sau mistere - ci doar un imens material ezoteric -, aşa încât credinţa nu este câtuşi de puţin necesară.

Ţi se spune doar atât: "încearcă şi vezi dacă merge". Iar mentalitatea occidentală este evident sedusă de acest fel de religie, pentru că ea apare atât de "ştiinţifică". Dar aici urmează inevitabil o eroare tocmai de ordin pragmatic: dacă aceste instrucţiuni se verifică într-adevăr (şi ele întotdeauna se verifică), atunci tânărul trage concluzia că sistemul este adevărat şi implicit bun. Concluzia finală de "bun" nu are însă cum să se impună cu necesitate, pentru că dacă un sistem funcţionează nu înseamnă că el este neapărat şi bun. În cazul respectivului sistem nu se poate afirma decât pur şi simplu că el funcţionează, că instrucţiunile sale se verifică. Dar tânărul ucenic, neînvăţat să deosebească noţiunile, face dintr-o verificare de ordin experimental-psihic o convingere şi o religie.

Ajung acum şi la ultima seducţie hinduistă, aceea a experienţei spirituale. Acestea sunt psihice şi/sau demonice la origine. Novicilor însă, lipsindu-le un punct de referinţă solid, nu le este posibil să deosebească între o experienţă spirituală autentică şi una falsă. Ceea ce nu înseamnă că ceea ce văd, aud, miros şi ating ei este rezultatul unei stări mintale aberante. Dimpotrivă, ei se află într-o situaţie foarte concretă, care, în tradiţia ortodoxă, se numeşte înşelăciune diavolească. Expresia este foarte importantă, pentru că ea descrie exact condiţia persoanei care trece prin "experienţe spirituale" de tip hinduist.

Dar acest tip de înşelăciune acoperă practic toată gama de experienţe spirituale false: de la simpla iluzie şi ispitire, până la starea propriu-zisă de posedare demonică. Peste tot, ceea ce este fals se ia ca fiind adevărat şi real iar efectul global este acela al unei creşteri accelerate a sentimentului de mândrie. Se instalează senzaţia plăcută a importanţei personale, iar cel care o încearcă, victima inconştientă a înşelăciunii diavoleşti, se simte recompensat pentru toate austerităţile şi suferinţa pe care a trebuit să le suporte pentru a ajunge la aceste "performanţe".[20]

În epistola întâia a Sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan se spune: Iubiţilor, nu daţi crezare oricărui duh, ci cercaţi duhurile, dacă sunt de la Dumnezeu... (4,1)

Sfântul Grigorie Sinaitul îşi avertizează şi el ucenicii despre pericolele unor astfel de experienţe: "Pretutindeni, şi mai ales pe lângă cei începători şi pe lângă cei mândri, dracii aruncă întotdeauna mrejele gândurilor şi închipuirilor celor rele şi le pregătesc gropi prin care să-i piardă...".

Pe el l-a întrebat un monah: "Ce va face călugărul, căruia dracul i se înfăţişează ca un înger de lumină?". Iar Sfântul i-a răspuns: "Acel călugăr are mare nevoie de dreaptă socoteală (discernământ), ca să poată deosebi între bine şi rău. Deci, nu fiţi cu nebăgare de seamă şi nu vă lăsaţi mişcaţi cu uşurinţă de ceea ce vedeţi; ci staţi tari şi puneţi cu grijă totul la încercare, ţinând ceea ce este bine şi alungând ceea ce este rău.

Întotdeauna trebuie să cercetaţi cu grijă toate şi numai după aceea să le credeţi. Şi ca să cunoaşteţi că lucrarea harului se simte întotdeauna şi că dracii, cu toate înşelăciunile lor, nu o pot imita, aflaţi că ea se simte după roadele ei, care sunt: blândeţea, faţa luminoasă, smerenia, ura faţă de slava lumii acesteia, tăierea patimilor şi poftelor. Pe când roadele lucrării diavoleşti sunt: mândria, închipuirea, dispreţul faţă de altul şi tot răul.

Acestea sunt roadele şi lucrările prin care îţi vei da seama, dacă lumina pe care o ai în inimă este de la Dumnezeu sau de la diavol. Frunza de salată se aseamănă cu cea de muştar, iar vinul are aceeaşi culoare ca oţetul; dar gustându-le, vei şti ce mănânci. Tot aşa şi sufletul are puterea sa de deosebire (discernământ) şi poate socoti drept, prin gustul cel mintal, care sunt lucrări ale Duhului Sfânt şi care sunt înşelăciuni şi închipuiri ale satanei".

Cel mai vulnerabil faţă de înşelăciunea diavolească este începătorul care se află sub rea îndrumare sau cel care suferă de mândrie. El este cel mai susceptibil de lunecare către un fals misticism, pe care hinduismul îl transformă cu mult succes într-un proces de durată. Le-a fost foarte uşor nenumăraţilor swami, care au proliferat în Occident în ultimele decenii, să-i înşele pe tinerii setoşi de "experienţe mistice". Ei au sesizat imediat ce şansă imensă de celebritate şi îmbogăţire le oferă această piaţă de suflete deja existentă şi au profitat de ea.

2. Războiul dogmelor

Creştinismul contemporan este luptat pe viaţă şi pe moarte de către un duşman invizibil. Metoda lui este de a ucide, dacă îi stă în puteri, înainte de a-şi declara numele. Acest duşman este hinduismul, iar războiul care se dă acum este un război al dogmelor.

La începutul secolului când s-au înfiinţat primele societăţi Vedanta în Statele Unite, preocuparea lor imediată a fost aceea de a lansa convingerea că nu există nici o diferenţă reală între hinduism şi Creştinism. Mai mult. Nu numai că ele nu se află în conflict, dar un bun creştin va deveni încă şi mai bun, dacă va studia cu sârguinţă şi va practica Vedanta. De abia atunci va ajunge el la adevărata înţelegere a Creştinismului.

În primele lor conferinţe, swami-i încercau să arate că simbolurile fundamentale ale Creştinismului - Logosul şi Crucea -, îşi au de fapt originea în India. Şi că acele idei caracteristice hinduismului precum reîncarnarea, transmigraţia sufletului şi samadhi (fenomenul de transă) se găsesc de fapt şi în Sfintele Scripturi, atunci când ele sunt interpretate corect.

Cu această momeală au fost prinşi mulţi creştini bine intenţionaţi dar rău îndrumaţi. Deci prima preocupare a fost aceea de a lupta pentru discreditarea dogmelor aşa-zis "înguste" şi "sectare", şi pentru acreditarea unei religii "ştiinţifice", care să se bazeze pe studiul comparativ al tuturor religiilor. Accentul iniţial a căzut întotdeauna pe ideea că nu există nici un element de separaţie între cele două religii. Totul este unul. Diferenţele sunt superficiale, iluzorii, relative, nicidecum reale. Acestea sunt ideile conferinţelor publicate la începutul anilor 1900. Iar astăzi pericolul în care ne aflăm este cu atât mai mare cu cât ele au avut atunci un succes colosal.

Într-adevăr, în limbajul nostru cotidian cuvintele "dogmă" şi "dogmatic" au conotaţii puternic peiorative şi chiar negative. Iar această atitudine plină de dispreţ în modul folosirii lor nu putea să aparţină celor care ştiau că ele înseamnă ceea ce are Biserica mai sfânt. Oricum, odată împământenită această conotaţie negativă, cei mai timizi, cărora nu le place niciodată să facă notă discordantă cu ceea ce este în general acceptat, au început şi ei să folosească termeni precum "dogme rigide", expresie depăşită, dar care indică atitudinea negativă a autorului faţă de ele. Atitudinea aceasta a fost indusă în mod viclean, de criticii cu "vederi largi", care, fie nu ştiau că dogmele expun esenţa Creştinismului, fie nu agreau Creştinismul.

În consecinţă, tendinţa ulterioară a multor creştini de a bate în retragere în faţa acuzaţiei de dogmatism a constituit un avantaj real pentru hinduişti.

Lucrul incredibil este că puţini îşi dau seama că dogma creştină nu poate fi răsturnată, decât de un sistem opus de dogme. Or, cele două religii, creştină şi hinduistă, nu au cum să se "îmbine" şi să se "îmbogăţească" reciproc, pentru că ele sunt radical opuse.

Dacă credincioşii sunt lămuriţi să renunţe la dogmele lor creştine sau să şi le modifice - ceea ce tactic este mult mai inteligent -, astfel încât să aibă şi ei un creştinism mai modern sau mai "universal", atunci ei au pierdut tot, pentru că tăria lor, ca şi a hinduiştilor, provine din dogme. Iar dogmele hinduse sunt o respingere directă a dogmelor creştine. Ceea ce ne conduce la următoarea concluzie uluitoare: Ceea ce ortodocşii creştini cred că este rău, hinduşii cred că este bine, şi invers: ceea ce hinduşii cred că este bine, creştinii cred că este rău!

Iar adevărata luptă aici stă: că ceea ce constituie cel mai mare păcat pentru creştin este cea mai mare realizare a hindusului. Acest păcat recunoscut întotdeauna ca fiind cel mai mare, din care ies toate celelalte, este mândria. Iar prototipul ei este Lucifer, care spune: Ridica-mă-voi în Ceruri si mai presus de stelele Dumnezeului celui puternic voi aşeza tronul meu! Sui-mă-voi deasupra norilor si asemenea cu Cel Preaînalt voi fi (Isaia 14,13-14). Iar la niveluri subordonate, tot mândria este cea care transformă până şi calităţile omului în păcate. Dar pentru hindus, în general, şi mai cu seamă pentru advaitin sau vedantin, cel mai mare "păcat" este acela să nu crezi în propriul tău "sine" şi în "umanitate", ca în însuşi Dumnezeu. Iată ce spune Swami Vivekananda, cel mai mare apologist modern al filozofiei Vedanta: "Voi încă nu înţelegeţi India! Noi indienii suntem de fapt închinători ai Omului! Dumnezeul nostru este Omul! Iar doctrina mukti (a mântuirii) este următoarea: "Omul trebuie să devină divin prin înfăptuirea în sine a Divinului".

Este deci limpede pentru oricine vrea să vadă că Hinduismul şi Creştinismul, în esenţa lor dogmatică, se află într-un conflict ireductibil ce priveşte aspecte fundamentale, precum natura dumnezeiască şi natura umană şi scopul vieţii omului pe pământ.

Dar dacă cei ce-şi spun creştini acceptă propaganda hinduistă, conform căreia nu se dă de fapt nici o bătălie, că diferenţele dintre creştinism şi hinduism sunt de suprafaţă şi n-au legătură cu realitatea, atunci idei inamice Creştinismului au cale liberă să se desfăşoare în interiorul său şi el pierde bătălia, fără să-şi dea seama măcar că bătălia a şi avut loc. Iar rezultatul este dezastruos, căci puterea de corupere spirituală a hinduismului este de neimaginat.

În propriul meu caz, în ciuda educaţiei destul de solide pe care am primit-o la mănăstire, cei douăzeci de ani de hinduism au reuşit să mă aducă până în pragul iubirii răului. Vedeţi, în India, "Dumnezeu" este adorat şi ca Rău, în persoanei zeiţei Kali. Voi vorbi despre ea în secţiunea următoare care se referă la practicile hinduiste.

Şi de fapt închinarea la rău constituie ţelul final al Hinduismului. Mărturisesc aceasta din proprie experienţă, ca una ce m-am închinat zeiţei Kali, atât în India cât şi în America. Din experienţa personală am cunoscut că, cu ea, care este Satan, nu este de glumit. Dacă renunţăm la închinarea la Dumnezeul Cel viu, locul Lui nu are cum să rămână gol.

3. Locuri şi practici hinduiste

În 1956 am făcut parte dintr-o expediţie de teren împreună cu un grup de jurnalişti reporteri în insulele Filipine. Mă interesau religiile primitive, mai cu seamă cele din aşa zisele zone de "ne-aculturaţie[21] ", religii care să nu fi fost semnificativ expuse activităţilor de misiune creştină.

La ora la care am păşit în interiorul tribului Ifuago nu credeam în magie neagră, dar la plecarea mea de acolo am crezut. Preotul tribului (un munbaki) pe nume Talupa a devenit prietenul meu cel mai bun. El îmi dădea toate informaţiile. Cu timpul am aflat că era faimos pentru măiestria cu care practica magia neagră. Ceremonia lor rituală, "baki", are loc aproape în fiecare seară în anotimpul recoltatului şi pentru ea se strâng într-o colibă în jur de doisprezece vraci (preoţi).

Pe parcursul întregii nopţi se invocă diferite zeităţi şi strămoşi, se bea vin de orez şi se aduc ofrande în faţa a două mici figurine numite "bulol". Ofranda constă în sânge de pui colectat într-un vas. Sângele este folosit mai întâi la ghicirea viitorului pe baza mărimii şi numărului bulelor cere se formează în el, şi a timpului necesar pentru coagulare. Viitorul se mai ghiceşte şi după configuraţia şi culoarea organelor din puiul sacrificat.

În acest sânge se îmbăiază apoi cele două figurine, ceea ce constituie momentul propriu-zis al ofrandei. Iar eu, în fiecare noapte cu lună luam notiţe cu conştiinciozitate. Nu voi intra însă în detaliile de magie neagră practicată de tribul Ifuago.

Ideea principală este că eu venisem cu prejudecata că magia de orice fel poate fi explicată ştiinţific. Or, la plecarea mea de acolo, văzusem cu proprii mei ochi o atât de mare varietate de fapte şi incidente supranaturale că orice explicaţie ştiinţifică a lor era virtual imposibilă. Cauza pentru care am părăsit acel trib, eu nefiind deloc o persoană care se sperie uşor, nu a fost însă aceea că am constatat efectul incontestabil al ritualurilor lor, ci că l-am constatat cel puţin de două ori manifestându-se asupra mea.

Unsprezece ani mai târziu am fost într-un pelerinaj la Peştera Amarnath din munţii Himalaya. Este locul de închinare la zeul Shiva şi considerat cel mai sfânt de tradiţia hindusă, în el se spune că zeul se arată celor care îl slujesc cu credinţă, acordându-le în acelaşi timp şi daruri. Călătoria până la peşteră este lungă şi anevoioasă, în ea traversându-se culmea Mahaguna printr-o trecătoare de 5200 de metri altitudine, care, pe o anumită porţiune, este practicată peste un gheţar.

În timpul acelei lungi călătorii petrecute în tăcere totală (călăuza mea nevorbind engleza iar eu nevorbind hindusa) speram cu sinceritate că zeul, căruia mă închinasem şi la care meditasem atâţia ani, mi se va arăta în sfârşit şi mie.

Dar chipul lui Shiva din peşteră este el însuşi o curiozitate: este o formaţiune de gheaţă alcătuită prin picurarea apei, care creşte şi descreşte odată cu fazele lunii. Când este lună plină, mărimea naturală ajunge până la nivelul peşterii - aprox. 4, 5 m înălţime -, iar când luna este întunecată nu mai rămâne aproape nimic din ea. Şi aşa creşte şi descreşte în fiecare lună. Din câte ştiu, nimeni nu a dat până acum o explicaţie ştiinţifică acestui fenomen.

Eu ajungeam într-o perioadă potrivită. Statuia era la mărimea ei maximă. Eram pregătită cu nuci verzi de cocos, cu tămâie, cu bucăţi de textile roşii şi albe, cu nuci, stafide şi zahăr, adică toate cele prescrise pentru jertfă. De emoţie îmi erau ochii plini de lacrimi. Dar îmi este greu să povestesc ce a urmat.

Atmosfera din peşteră vibra într-un mod care numai în nopţile de magie neagră din tribul Ifuago îmi mai fusese dat să o simt. Practic, de cum am pus piciorul înăuntru, m-a izbit o senzaţie inexplicabilă de rău în atmosferă şi am ieşit cu convulsii de vomă încă înainte de a termina preotul să ardă jertfa mea marii imagini de gheaţă.

Credinţa mea în hinduism primise o lovitură la Peştera lui Shiva, dar a mai trecut timp până să mă eliberez total de ea. A fost o perioadă în care încercam să găsesc ceva care să susţină edificiul care începea să se prăbuşească, dar nu găseam nimic. Privind retrospectiv, am părerea că ne dăm seama că ceva e cu adevărat rău cu mult înainte de a ne veni s-o credem, iar lucrul acesta a fost valabil pentru mine cu privire la "practicile spirituale" şi "locurile sacre" hinduse.

La începutul iniţierii sale de către guru, novicelui i se dă o "mantră sanscrită" (o formulă magică personală), şi practici religioase speciale, care sunt în întregime ezoterice si nu se găsesc decât în tradiţia orală. Menţionarea lor în scris este interzisă şi nici un iniţiat nu are voie să le dezvăluie, secretul lor fiind păzit prin sancţiuni extrem de dure. Aceste practici sunt însă dezvăluite progresiv de guru învăţăcelului său, care este invitat să le "verifice" conform filosofici pragmatice hinduse de care am vorbit mai sus. Şi aceste practici dau într-adevăr rezultate, învăţăcelul dobândeşte anumite puteri, "siddhis", cum ar fi citirea gândurilor, puterea de a vindeca sau a distruge, de a produce obiecte, de a prezice viitorul şi aşa mai departe, adică toată gama celor mai periculoase experienţe psihice.

Lucrul cel mai grav însă este că discipolul cade invariabil într-o stare de prelest (înşelăciune diavolească), când ia înşelătoria drept realitate. Aceasta nu înseamnă că "experienţele" pe care le încearcă nu sunt reale, ci că ele nu provin nicidecum de la Dumnezeu. Este vorba de senzaţii extrem de plăcute, de viziuni de zeităţi în lumină etc. (să ţinem minte că şi Satan se poate transforma în înger de lumină), care se susţin foarte bine cu afirmaţiile filosofici hinduse, totul rezultând într-un sistem practic şi teoretic foarte compact

În realitate însă, Hinduismul nu este atât o preocupare intelectuală cât un sistem de practici care nu înseamnă, nici mai mult nici mai puţin, decât magie neagră. Adică dacă faci gestul x, obţii lucrul y; nimic mai mult, decât un simplu contract. Termenii acestui contract însă nu sunt niciodată lămuriţi clar şi rareori noul iniţiat este curios să afle care este originea acestor experienţe şi de unde îi vin lui puterile "miraculoase". Situaţia este clasic faustiană şi ceea ce practicantul nu ştie este că preţul pentru toate acestea îl constituie chiar propriul său suflet nemuritor.

Aria acestor practici este foarte vastă, capabilă să satisfacă orice temperament. Zeitatea poate să aibă forma unui zeu sau a unei zeiţe, sau poate să fie lipsită de formă -"brahmanul absolut". Tipul de relaţie cu acest "ideal" ales, variază şi el în funcţie de cum este identificat acest ideal -copil, mamă, tală, prieten, iubit, slugă -, sau, în cazul sistemului Advaita Vedanta, "relaţia" însăşi fiind socotită identitate. Gurul nu numai că îi indică novicelui mantra personală şi practicile pe care trebuie să le urmeze, dar îi hotărăşte şi cum trebuie să-şi trăiască viaţa personală şi care trebuie să-i fie programul zilnic.

În cadrul sistemului Vedanta (monistic), de exemplu, discipolii care nu sunt căsătoriţi, nici nu mai au voie s-o facă; toate forţele lor sunt direcţionale în sensul atingerii performanţelor de ordin practic. Este interzis şi consumul de carne, pentru că el distruge acuitatea percepţiei. Gurul este literalmente însuşi "dumnezeul" şi "mântuitorul" respectivului discipol.

Aceste practici atât de diverse se reduc de fapt la câteva tipuri generale. Este vorba, în primul rând, de o idolatrie. Persoana se închină la o statuetă sau la o imagine, aducându-i jertfă lumânări, camfor, tămâie, apă şi dulciuri. De asemenea, zeităţii alese i se face vânt cu un evantai din coadă de iac, i se face baie, este îmbrăcată şi dusă la culcare.

Toate acestea par copilării, dar ele se constituie în tot atâtea experienţe psihice al căror efect este bine să nu-l subestimăm. Idolatria Vedanta, pe de altă parte, ia forma adulării de sine, fie într-un mod interior, mental, fie în mod exteriorizat, cu toată recuzita rituală. Proverbul indian "So Ham, So Ham" sau "Eu sunt el, eu sunt el", ilustrează această adulare de sine.

"Japa" este repetarea mantrei sanscrite desemnate de la început fiecărui discipol. Este, de fapt, incantarea unei formule magice.

"Pranayama" constă din exerciţii de respiraţie executate împreună cu rostirea formulelor magice. Există şi alte practici specifice sistemului "Tantra", în care Dumnezeu este privit ca "Mamă"; principiu feminin, putere, energie, principiu de evoluţie şi acţiune. Mai este cunoscut si sub numele celor 5 M-uri. Conotaţia lor fiind nedisimulat malefică, nu le voi mai descrie aici. Ele şi-au făcut însă drum până în America. Swami Vivekananda le prescria împreună cu Vedanta.

Iată ce afirmă el despre sine şi în general: "Eu unul mă închin celui teribil! Este o greşeală sa credem că plăcerea este dorită în mod egal de toţi oamenii. Foarte multora le place, dimpotrivă, durerea, printr-un sentiment care le este înnăscut. Să ne închinăm deci terorii de dragul terorii însăşi. Foarte puţini sunt acei care au curajul să se închine morţii, sau zeiţei Kali. Noi însă să fim nişte adoratori ai morţii".

Alte cuvinte ale lui swami despre zeiţa Kali: "Unii iau în derâdere existenţa zeiţei Kali. Dar la ora actuală ea este în mijlocul oamenilor. Ei sunt încremeniţi de spaimă şi armata a fost chemată să împartă moartea. Cine poate spune că Dumnezeu nu se manifestă El însuşi ca Rău Precum şi Bine? Dar numai hindusul îndrăzneşte să se închine şi Răului"[22]. Marele păcat este că această practică cu un caracter satanic de netăgăduit este săvârşită cu convingerea că este bună. Iar mântuirea, care este în zadar căutată în hinduism prin eforturi de sine, pline de ardoare, poate fi lucrată doar de Dumnezeu prin lepădarea de sine creştină.

4. "Evanghelizarea" Vestului

În 1893 un călugăr hindus necunoscut sosea la "Parlamentul Religiilor" din Chicago. Era Swami Vivekananda pe care l-am pomenit mai sus. A făcut o impresie uluitoare asupra celor prezenţi atât prin felul de a vorbi şi prin ceea ce a spus, cât şi prin felul cum arăta: îmbrăcat într-o robă portocalie cu stacojiu pe deasupra şi purtând turban. A devenit imediat steaua saloanelor din înalta societate bostoniană şi new-yorkeză iar filozofii de la Harvard erau impresionaţi de el la culme, în scurtă vreme şi-a creat un nucleu foarte puternic de discipoli şi partizani pentru planul său grandios de evanghelizare hinduistă a întregii lumi occidentale mai ales din perspectiva hinduismului vedantic (monist).

S-au stabilit astfel societăţi Vedanta în marile oraşe americane şi europene, însă aspectul cel mai important al activităţii lui a fost acela că a reuşit să-şi introducă ideile în marele circuit al gândirii şi practicii universitare.

Scopul său acesta era! Să-şi facă cunoscute ideile cât mai rapid şi cât mai eficace. Puţin conta pentru Vivekananda dacă ele erau crezute sau nu, câtă vreme mesajul lor ajungea pretutindeni. De multe ori el chiar spunea: "Bateţi la fiecare uşă. Spuneţi-le tuturor că toţi sunt de natură divină".

Astăzi părţi şi ecouri ale mesajului său se găsesc în orice librărie, în mii de exemplare ieftine, iar autorii lor sunt: Christopher Isherwood, Somerset Maugham, Aldous Huxley[23], Teilhard de Chardin şi chiar Thomas Merton.

Thomas Merton este, fără discuţie, cazul cel mai special şi în acelaşi timp mai periculos, pentru că el avansează ideile lui Vivekananda de pe poziţiile unui monah creştin iar cărţile lui, afectând instituţia vitală a creştinismului occidental, au dat o lovitură puternică Romano-Catolicismului în ansamblu. Cu puţin înainte de moartea sa, părintele Merton a scris un studiu foarte apreciativ ca introducere la o nouă traducere a Bhagavad Gitei, care este manualul spiritual sau "biblia" hindusă şi piatra de temelie a monismului sau Advaita Vedanta.

Trebuie să nu pierdem nici un moment din vedere că Gita se opune pas cu pas tuturor învăţăturilor creştine fundamentale. Cartea sa Maeştrii Zen, publicată postum, este de asemenea, demnă de menţionat pentru că se bazează în întregime pe o eroare foarte insidioasă: premisa că toate aşa numitele "experienţe mistice" din indiferent ce religie sunt adevărate. Lucrurile însă nu stau deloc aşa, şi o persoană de talia lui Thomas Merton ar fi trebuit s-o ştie. Că ele nu stau aşa o afirmă şi o dovedeşte prin fapte Sfânta Scriptură şi întreaga tradiţie a Sfinţilor Părinţi.

Personal cunosc o mănăstire catolică din California unde călugării experimentează practici religioase hinduse, sub îndrumarea unui indian care a devenit preot catolic. Şi cred că dacă terenul nu ar fi fost deja pregătit, asemenea lucruri nu s-ar fi putut întâmpla. Dar prin sosirea sa în Vest, Vivekananda aceasta a şi făcut, a pregătit terenul.

Mesajul vedantic al lui Vivekananda este foarte simplu de fapt. El pare mai mult decât este din cauza unui jargon sanscrit care face impresie şi datorită structurii sale filosofice mai complexe. Dar mesajul lui esenţial este acesta: Toate religiile sunt adevărate dar Vedanta reprezintă adevărul ultim. Diferenţele sunt doar o chestiune de "nivele de adevăr". Avem de-a face, deci, cu mai multe "nivele ale adevărului". Sau în cuvintele lui Vivekananda: "Progresia omului nu este de la fals la adevărat, ci de la ceea ce este adevărat, la ceea ce este şi mai adevărat, de la adevăruri inferioare la altele superioare. Ceea ce este materie astăzi devine spirit mâine. Viermele de astăzi este şi dumnezeul de mâine. "Vedanta se bazează pe convingerea că omul este Dumnezeu. Deci, omul este cel care se mântuieşte singur. Vivekananda a formulat astfel: "Cine să aibă puterea de a ajuta Infinitul? Chiar mâna care îţi vine în ajutor pe întuneric trebuie să fie propria ta mână".

Vivekananda era însă destul de orientat, încât să-şi dea seama că o Vedanta prezentată în toate implicaţiile ei şi dintr-o dată ar fi fost prea mult pentru mentalitatea creştină. "Nivelurile de adevăr" însă erau o noţiune cum nu se poate mai potrivită pentru a asigura puntea de legătură către ecumenismul ideal: acela în cadrul căruia nu se iveşte nici un conflict pentru că toată lumea are dreptate.

Sau cum afirma swami: "Dacă una singură din religii este adevărată, atunci toate celelalte trebuie şi ele să fie adevărate. Astfel credinţa hindusă este a tuturor - deci şi a voastră -, tot atât de mult pe cât este şi a mea. Noi hinduşii nu numai că tolerăm, dar ne unim chiar cu toate religiile, rugându-ne la moschee cu mahomedanul, închinându-ne focului împreună cu zoroastrul şi îngenunchind la piciorul crucii împreună cu creştinul. Noi ştim că toate religiile, în mod egal, de la cel mai primitiv fetişism, până la cel mai înalt absolutism, sunt tot atâtea încercări ale sufletului omenesc de a cuprinde Infinitul. Deci noi suntem cei care strângem toate aceste flori într-un minunat buchet, căruia, legându-l cu panglica iubirii, ne închinăm plini de încântare".

Cu toate acestea, toate religiile nu sunt considerate în hinduism decât trepte către adevărata şi suprema religie, care este Advaita Vedanta. Vivekananda, în realitate, dispreţuia Creştinismul pe care îl considera "un adevăr de ordin inferior", dualist, în conversaţiile lui particulare spunea că numai un laş ar fi capabil să întoarcă şi celălalt obraz. Şi orice ar fi apreciat la celelalte religii, întotdeauna revenea la necesitatea Advaitei Vedanta. "Arta, ştiinţa şi religia - spunea el -, nu sunt decât cele trei căi diferite care exprimă un singur adevăr. Dar ca să înţelegem acest lucru trebuie să fi pătruns mai întâi în teoria Advaitei".

Atracţia pe care o exercită aceste idei asupra tineretului de astăzi este incontestabilă. Vedanta declară libertatea absolută a fiecărui suflet de a fi el însuşi. Ea neagă orice distincţie între sacru şi profan, între ceea ce este sfânt şi ceea ce înseamnă lumea obişnuită. Aceste dualităţi nu reprezintă decât căi de exprimare diferită a unui singur adevăr. Şi singurul scop al religiei este acela de a satisface nevoile de absolut ale tuturor, indiferent de temperamentul lor: un dumnezeu şi o închinare pe placul fiecăruia, într-un cuvânt, religia este "fă ceea ce-ţi convine".

Vă voi arăta cât a fost de eficace în a introduce aceste idei hindu în romano-catolicism, unde succesul său a fost cel mai impresionant.

Swami Vivekananda a sosit pentru prima oară în America ca reprezentant al Hinduismului în "Parlamentul Religiilor" (1893). în 1968 s-au sărbătorit 75 de ani de la acel eveniment, ocazie cu care a avut loc un "Simpozion al Religiilor", sub auspiciile Societăţii Vivekananda Vedanta din Chicago. Romano-Catolicismul era reprezentat de un teolog dominican de la Universitatea De Paul, preotul Robert Campbell. Swami Bhashyananda a deschis lucrările cu un mesaj de bune urări din partea a trei mari personalităţi, între care un cardinal american.

În sesiunea de după amiază, Campbell a vorbit despre conflictul dintre tradiţie şi modernism în Catolicismul contemporan. El a spus: "La universitatea în care lucrez testele de opinie arată că studenţii catolici manifestă de cinci sau şase ani încoace atitudini vădit mai liberale decât s-a putut constata în trecut. Şi sunt convins că marele Swami Vivekananda însuşi ar fi privit favorabil cele mai multe mişcări în direcţia unei liberalizări a Creştinismului". Confuzia pe care o făcea preotul Campbell însă era că tendinţele manifestate de studenţi şi numite de el "creştine", nu erau în realitate deloc creştine; ele erau pur şi simplu atitudini şi practici Vedanta.

Şi ca să nu se ivească nici o îndoială în privinţa acestei interpretări, voi cita cuvintele acestui preot romano catolic referitoare la poziţia moderniştilor asupra a cinci aspecte de credinţă, aşa cum au fost ele formulate în trei reviste de specialitate internaţionale: Prabuddha Bharala, publicată la Calcuta; Vedanta Kesheri, publicată la Madras, şi Vedanta and the West (Vedanta şi Occidentul), care apare la Londra.

Despre dogme: "Adevărul este o noţiune relativă, doctrinele şi dogmele acestea (adică natura lui Dumnezeu, scopul vieţii pe pământ, natura sufletului) nu sunt lucruri imuabile, ci schimbătoare, oamenii aflându-se mereu în situaţia de a nega astăzi ceea ce ieri afirmau că sunt adevăruri sfinte".

Despre Dumnezeu: "Este adevărat că Iisus este divin, dar oricare dintre noi poate fi divin. De fapt cred că atitudinea creştină liberală se mişcă foarte clar în direcţia filozofiilor orientale - atât în ceea ce priveşte concepţia despre un Dumnezeu impersonal, cât şi în legătură cu conceptul că suntem divini cu toţii".

Despre păcatul originar: "Acest concept degradant şi jignitor despre fiinţa umană este respins de creştinismul liberal, care afirmă că persoana umană este perfectibilă prin instrucţie şi educaţie corectă".

Despre lume: "...liberalii afirmă că lumea în care trăim poate fi îmbunătăţită şi că ar trebui să ne dedicăm cu toţii construirii unei societăţi mai umane, în loc să suspinăm să ajungem la Rai".

Despre alte religii, "grupul liberal" afirmă: Trebuie abandonată calea demodată a misiunii de convertire. Ci, mai bine să dezvoltăm mai bune relaţii cu alte religii".

Deci acestea sunt afirmaţiile preotului romano-catolic Campbell, purtătorul de cuvânt al "Grupului Catolic Modernist". Modernistul a fost momit ca un copil de generozitatea unor adevăruri mai înalte, a unei filozofii mai adânci şi a unui sublim mai inefabil, care se obţine subordonându-L pur şi simplu pe Hristos Cel viu, omului modern.

Astfel, iată vedem succesul spectaculos al hinduismului, sau al lui Swami Vivekananda, sau al puterii din spatele lui.

Iată cum s-a făcut curăţenie în romano-catolicism. Câinii săi de pază au luat hoţul drept prieten al stăpânului, iar casa este devastată sub ochii lor. Hoţul a spus: "Haideţi să fim mai toleranţi în dialoguri interconfesionale", intrând pe poartă. Mai departe era simplu. Hindusul "creştin" (swamis-ul) nu avea decât să expună filozofia Vedanta, folosind terminologie creştină.

Pe de altă parte, creştinii hinduişti (adică grupul catolicilor "modernişti" sau "liberali"), au trebuit să-şi lărgească cadrul propriei religii, pentru a cuprinde în ea şi hinduismul. Astfel, în mod necesar, adevărul a devenit eroare, iar eroarea adevăr. Dar, vai! Unii ar vrea acum să târască în această casă a dezolării şi Biserica Ortodoxă. Dar să le amintim moderniştilor cuvintele lui Isaia:

Vai de cei care zic răului bine şi binelui rău; care numesc lumina întuneric şi întunericul lumină; care socotesc amarul, dulce şi dulcele, amar. Vai de cei care sunt înţelepţi în ochii lor si pricepuţi după gândurile lor! (Isaia 5,20-21)

5. Scopul Hinduismului: "Religia Universală"

Nu mi-a venit să cred când am văzut ce avans colosal căpătase hinduismul pe teritoriul credinţei creştine în timpul cât eu o abandonasem. Eu am descoperit toate aceste schimbări fără efort, tocmai pentru faptul că în toţi aceşti douăzeci de ani am fost practic izolată din punct de vedere intelectual de restul lumii, pentru că mă subordonasem filtru totul gurului meu. Trebuia să respect cu stricteţe toate prescripţiile lui, indiferent cât de severe, fără înţeles sau absurde mi se păreau. Printre ele se afla şi interzicerea de a citi cărţi cu conţinut creştin sau de a sta de vorbă cu creştinii, în pofida vorbăriei lor despre adevărul religiilor, swamii ştiu că Hristos este duşmanul lor de neînvins.

Deci, douăzeci de ani nu am făcut altceva, decât să studiez filozofia orientală şi să practic ascetismul hindus. Gurul mi-a trasat să urmez cursuri universitare şi să obţin o diplomă în filozofie şi antropologie. Dar privind retrospectiv, acele studii nu au constituit altceva decât o diversiune, care să-mi dea sentimentul că fac ceva foarte important, adevărata activitate fiind de fapt timpul petrecut cu swami şi cel în care puneam în practică învăţăturile Vedanta.

Misiunea trasată de Swami Vivekananda s-a îndeplinit te mai toate aspectele ei. Un singur punct a rămas încă nerezolvat: instaurarea unei religii universale. Iar instaurarea unei astfel de religii în lume va echivala cu victoria finală a diavolului, pentru că "Religia Universală" nu are voie să conţină "nici o idee individualistă şi sectară", ea nemaimenţinând din creştinism decât o terminologie goală.

Instaurarea "Religiei Universale" va trebui să echivaleze cu conflagraţia totală a creştinismului. Şi aduc aici, spre ilustrare, opera preotului iezuit Theillard de Chardin, care deja fundamentează "Noul Creştinism" tocmai în termenii în care Swami Vivekananda îşi specifică propria sa "Religie Universală".

Theillard de Chardin constituie un caz special tocmai pentru faptul că, spre deosebire de teologii catolici tradiţionalişti, el este foarte apreciat de clerul catolic academic, care însă, după părerea mea, fie nu au nici o idee despre ceea ce este de fapt opera lui Theillard, fie că se prefac că nu văd. Această operă plagiază în mare parte doctrincle Vedanta şi Tantra, pe care le combină în liantul unui jargon de sonoritate creştină şi le prezintă apoi sub masca de mare efect a evoluţionismului.

Iată un citat: "Lumea în care trăiesc devine dumnezeiască. Şi totuşi focul ei nu mă arde, iar apele ei nu mă topesc. Căci, spre deosebire de formele false ale unui monism care să mă împingă spre un inconştient al pasivităţii, eu descopăr un pan-creştinism care mă conduce printr-un proces intens de disociere, la o unificare finală. Voi ajunge la spirit doar prin cea mai adâncă şi totală dezlănţuire a forţelor materiei... Mărturisesc că, urmând exemplul Dumnezeului întrupat, Care mi S-a revelat în credinia catolică, nu pot să mă mântuiesc, decât unindu-mă cu Universul".

Aceasta ce nu este altceva decât cel mai pur hinduism! Are câte puţin din toate: un vers din una din Upanişade şi bucăţi din câteva sisteme filozofice împreună cu practicile lor.

Într-o conferinţă de presă a prelatului Arrupe, generalul "Societăţii lui Iisus", care a avut loc în iunie 1965, lui Theillard de Chardin i s-a luat apărarea pe temeiul că "nu este teolog sau filosof de profesie, şi, deci, poate să nu fie conştient de toate implicaţiile teologice şi filozofice pe care le pot căpăta intuiţiile sale". După care, respectivul prelat l-a lăudat pe Theillard de Chardin, astfel:

"Părintele Theillard este una din marile voci ale gândirii filozofice contemporane, iar succesul său nu trebuie să ne mire. Marele lui merit este acela de a fi reuşit să reconcilieze ştiinţa şi credinţa religioasă". Iar modul în care a reuşit el aceasta, adaug eu, este prin fundamentarea unei noi religii.

Iată ce spune Theillard însuşi: "Noua religie nu va fi a altceva decât vechiul nostru creştinism, dar îmbogăţit cu un suflu nou ce provine din evoluţia firească şi legitimă a dogmelor sale în contactul lor cu noile idei ce apar în societate". Să examinăm în această lumină "Religia Universală" a lui Vivekananda, alături de "Noul Creştinism" al lui Theillard. Aşa cum este ea propusă de Vivekananda, "Religia Universală" trebuie să aibă cinci caracteristici.

În primul rând trebuie să fie ştiinţifică şi construită pe principiul legilor spirituale, adică va fi o religie adevărată şi ştiinţifică. Căci într-adevăr, atât Vivekananda, cât şi Theillard folosesc scientismul teoretic ca articole de credinţă.

În, al doilea rând, fundamentul său este , unul evoluţionist. Sau, în cuvintele lui Theillard: "O formă religioasă necunoscută până acum, una pe care nimeni nu a putut până în prezent să o imagineze sau să o descrie, Pentru că universul nu era destul de larg şi de organic să o încapă. O nouă formă de religie ia fiinţă acum în inimile oamenilor, dintr-o sămânţă semănată de ideea de evoluţie". Şi în continuare: "Păcatul originar... este un concept care ne leagă de mâini şi de picioare şi ne goleşte sângele din vene" pentru că ,"aşa cum este el formulat acum apare ca un concept static, ce reprezintă un anacronism pentru sistemul nostru evoluţionist de gândire".

Este locul să afirmăm aici că acest concept pseudoreligios de "evoluţie" pe care Creştinismul l-a respins întotdeauna, este de milenii un concept constitutiv al gândirii hinduse şi el nu lipseşte din nici una din aplicările ei practice.

În al treilea rând, "Religia Universală" nu prezintă în centrul ei nici o personalitate unificatoare, ci ea este fondată de nişte "principii eterne". Theillard este în mod cert pe drumul spre un Dumnezeu impersonal, când scrie: "Hristos îmi devine din ce în ce mai indispensabil... dar în acelaşi timp, persoana istorică a lui Hristos îmi devine din ce în ce mai lipsite de substanţă şi mai indistinctă". "Viziunea mea despre El mă poartă din ce în ce mai sus pe axa ortodoxiei".

Ne pare rău să spunem, dar acest spirit al unui "Hristos" nonistoric este "ortodoxie" hindusă, nu creştină.

În al patrulea rând, scopul principal al "Religiei Universale" este acela de a satisface nevoile spirituale ale diferitelor tipuri de caractere umane; lucru ce nu poate fi oferit de aşa zisele religii individualiste şi sectare. În viziunea lui Teillard de Chardin, Creştinismul însuşi este o astfel de religie, pentru că el nu răspunde tuturor tipurilor de aspiraţii religioase. Iată cum îşi exprimă el nemulţumirea sa: "Creştinismul rămâne în continuare oarecum un refugiu. E1 nu mai îmbrăţişează sufletul, nu-l mai satisface, sau, într-un anumit fel, nu mai este în stare să călăuzească viaţa omului modern".

În al cincilea şi ultimul rând, în cadrul "Religiei Universale", sau al "Noului Creştinism", noi ne îndreptăm cu toţii către aceeaşi destinaţie, indiferent de tradiţia religioasă din care provenim. Pentru Teillard de Chardin această destinaţie este "Punctul Omega" situat dincolo de posibilitatea oricărei reprezentări. Pentru Vivekananda această destinaţie este întruchipată de "OM": "Întreaga umanitate se îndreaptă către poalele acelui loc pe care se află înălţat simbolul care nu este simbol, numele care este mai presus decât toate sunetele".

Unde se va sfârşi această deformare a Creştinismului şi triumful hinduismului? Vom avea pe "OM[24] " sau vom avea pe Omega (adică pe Hristos)?

III. "MINUNEA" UNUI FACHIR ŞI RUGĂCIUNEA LUI IISUS

De Arhimandritul Nicholas Drobyazgin

Autorul acestei mărturii, ucis prin moarte martirică în timpul regimului comunist, pe atunci proaspăt instaurat în Rusia, s-a bucurat de o carieră plină de succes în calitate de ofiţer în flota imperială rusă, fiind în acelaşi timp un pasionat al practicilor oculte şi editor al jurnalului de ocultism Rebus.

Salvat dintr-un tragic accident naval printr-o minune a Sfântului Serafim de Sarov, el a întreprins un pelerinaj la Sarov, în urma căruia a renunţat la cariera sa militară şi la practicile sale oculte şi a devenit monah. După ce a fost hirotonit preot, a plecat ca misionar în China, India şi Tibet, slujind la capelele diferitelor ambasade, birouri consulare şi legaţii şi ca stareţ al mai multor mânăstiri.

După 1914 s-a retras la Marea Lavră a Peşterilor Kievene (Pecerska), unde sfătuia îndelung pe mulţi tineri care îl căutau, cerându-i lămuriri despre ocultism şi practicile oculte, şi despre influenţa lor asupra evenimentelor pe atunci în plină desfăşurare în Rusia. În toamna anului 1924, la o lună după ce primise vizita unui anume Tuholx, autor al cărţii intitulate Magia Neagră, el a fost asasinat în chilia sa de "persoane necunoscute" dar în mod clar nu fără ştirea bolşevicilor. Stiletul cu care fusese înjunghiat avea un mâner cu semnificaţii oculte.

Incidentul descris în povestirea ce urmează şi care dezvăluie natura unuia dintre "darurile" mediumistice întâlnite frecvent în religiile orientale, a avut loc cu puţin înainte de anul 1900 şi a fost consemnat în scris în jurul anului 1922 de Dr. A. P. Timofievich stabilit ulterior la Mânăstirea Nov - Diveyevo, N.Y.[25]

În acea minunată dimineaţă tropicală, vasul nostru tăia valurile Oceanului Indian în direcţia Insulei Ceylon. Pasagerii, în cea mai mare parte englezi care mergeau la posturile sau afacerile lor din colonia indiană, erau vioi şi nerăbdători să vadă pământul de vis pe care îl aveau în faţă, insula misterioasă ale cărei basme minunate le încântaseră copilăria. Încă nu se vedea insula, când vasul era deja învăluit de mireasma grea şi îmbătătoare adusă de briză, a arborilor aromaţi de la ţărm.

La un moment dat un nor albastru cuprinse orizontul, mărindu-se din ce în ce mai mult pe măsură ce vasul se apropia. Deja începeau să se vadă clădirile de la ţărm îngropate în verdeaţa palmierilor maiestuoşi şi se vedea şi mulţimea multicoloră care aştepta sosirea vasului.

Pasagerii, care deja se împrieteniseră în timpul călătoriei, duceau conversaţii animate admirând peisajul insulei de poveste care se desfăşura în fala ochilor lor. Vaporul se legăna încet, pregătindu-se să ancoreze în portul oraşului Colombo.

Aici vasul se oprea să încarce cărbune, aşa încât pasagerii aveau timp suficient să iasă la ţărm. Ziua era atât de caniculară, încât mulţi se hotărâseră să nu iasă din cabină până seara, când fierbinţeala zilei avea să fie înlocuită cu o răcoare plăcută. Aşa încât, spre seară, un grup de opt persoane, cărora m-am alăturat şi eu, ghidaţi de colonelul Elliot, care mai fusese la Colombo şi cunoştea bine oraşul şi împrejurimile, a pornit la explorarea frumuseţilor insulei.

Colonelul chiar a făcut o propunere foarte ispititoare: "Doamnelor şi domnilor, ce-aţi spune de o vizită la câteva mile în afara oraşului spre a-i vedea şi noi pe vestiţii fachiri magicieni de prin părţile locului? Poate vom avea posibilitatea unor experienţe interesante!" Toţi au acceptat cu entuziasm propunerea colonelului.

Pe când străzile zgomotoase ale oraşului rămaseră mult în urma noastră, seara se lăsase deja de-a binelea iar drumul nostru şerpuitor prin jungla minunată era luminat de milioane de licurici. La un moment dat drumul s-a lărgit brusc şi ne-am aflat deodată în interiorul unui luminiş înconjurat de junglă. La marginea lui se afla un copac înalt sub care se vedea o colibă şi un om subţire, bătrân, cu turban pe cap, ce şedea turceşte şi privea fix la un foc mic ce ardea în faţa lui.

În pofida sosirii noastre zgomotoase, bătrânul nu s-a clintit din nemişcarea sa şi nu ne-a acordat nici cea mai mică atenţie. De undeva a apărut un tânăr care s-a îndreptat către colonel şi l-a întrebat încet ceva. Imediat după aceea a adus câteva scaune pe care grupul nostru s-a aşezat în semicerc nu prea departe de foc. Am simţit în jurul nostru un miros de fum plăcut parfumat. Bătrânul era în aceeaşi poziţie, neobservând pe nimeni şi nimic, din câte puteam să ne dăm noi seama. Pătrarul de lună care răsărise mai împrăştia întrucâtva întunericul nopţii şi în lumina aceea fantomatică toate contururile căpătau un aer ireal. Toţi au tăcut fără să vrea, aşteptând să vadă ce o să se întâmple.

Miss Mary a şoptit la un moment dat cu însufleţire:

"Priviţi acolo sus, pe copac!". Ne-am uitat cu toţii într-acolo. Şi într-adevăr, vârful coroanei copacului sub care stătea fachirul parcă se topea în lumina moale a lunii şi copacul pur şi simplu dispărea treptat de sub ochii noştri, şters parcă de o mână nevăzută, până când nu a mai rămas nici o urmă de copac şi în faţa noastră a apărut marea. Îi vedeam valurile rostogolindu-se unele după altele şi rândurile de spumă albă; pe cerul, devenit deodată albastru, pluteau nori uşori. Eram uluiţi.

Apoi la orizont a apărut un vapor alb. Din cele două hornuri ale sale ieşea un fum gros. Se apropia cu repeziciune de noi, tăind valurile. Spre uluirea noastră am văzut că este propriul nostru vas, cel cu care sosiserăm la Colombo! Un murmur a trecut printre noi, când am citit la pupa chiar numele vasului nostru, "Luiza", cu litere mari, aurii. Dar lucrul cel mai uluitor a fost că pe vapor ne vedeam chiar pe noi înşine! Vă reamintesc că la acea oră nu se pomenea de cinematografie, şi asemenea efecte nu erau de conceput.

Deci fiecare dintre noi se vedea pe el însuşi pe punte, printre oamenii care râdeau şi conversau unul cu celălalt. Dar lucrul cel mai uluitor era că ne vedeam nu numai pe noi, ci până şi cele mai mici detalii de pe punte, ca şi când ne-am fi aflat într-un elicopter ceea ce hotărât că nu era în realitate. Eu de exemplu m-am văzut pe mine printre pasageri, pe marinari lucrând la capătul celălalt al vasului, pe căpitan în cabina sa şi până şi pe maimuţica Nelly, favorita tuturor, mâncând banane pe catargul mare. Toată lumea comenta în şoaptă şi era emoţionată la culme de ceea ce vedea.

Eu aproape că uitasem cu totul de mine, de faptul că eram la urma urmei un preot monah ortodox şi că n-ar prea fi fost locul meu acolo, într-o aşa situaţie. Vraja era atât de puternică, încât inima şi mintea mea erau ca paralizate. Pulsul mi s-a accelerat deodată, ca în faţa unei primejdii, şi m-a cuprins o spaimă de moarte.

Am început să-mi mişc buzele şi să rostesc: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!". M-am simţit deodată uşurat. Parcă s-ar fi desfăcut şi ar fi căzut de pe mine nişte lanţuri grele, invizibile. Rugăciunea mea a devenit mai concentrată şi odată cu ea sufletul meu s-a liniştit. Priveam în continuare copacul, când, deodată, tabloul mării dispăru, suflat parcă de vânt. Nu se mai vedea decât copacul scăldat de lumina lunii, fachirul şezând tăcut lângă foc şi însoţitorii mei, care continuau să privească marea, ce pentru ei încă nu dispăruse. Dar la un moment dat fachirul însuşi păţi ceva: se răsturnă într-o parte şi tânărul, alarmat, alergă să-l ridice. Spectacolul se întrerupse brusc.

Adânc mişcaţi de ceea ce văzuseră, spectatorii se ridicară, împărtăşindu-şi cu însufleţire impresiile şi neînţelegând de ce totul se terminase atât de brusc şi de neaşteptat. Tânărul a explicat că din cauza epuizării fizice a fachirului, care acum şedea ca şi mai înainte, cu privirea îndreptată în jos şi neacordând nici o atenţie celor prezenţi.

După ce l-am răsplătit cu generozitate prin intermediul tânărului, mulţumindu-i pentru că ne dăduse ocazia acestui uluitor spectacol, şi când deja ne porniserăm cu toţii să plecăm, mi-am întors fără să vreau capul pentru a-mi imprima mai bine întregul tablou. Atunci am întâlnit privirea plină de ură a fachirului. Nu a durat decât o secundă, pentru că imediat şi-a întors capul în poziţia obişnuită; dar acea privire de o secundă, mi-a fost de-ajuns pentru a înţelege odată pentru totdeauna a cui fusese puterea care produsese acel "miracol".

"Spiritualitatea" orientală nu se limitează nicidecum la asemenea "trucuri" mediumistice, de soiul celor pe care le practica fachirul. În capitolul ce urmează vom constata aspecte cu mult mai adânci şi mai periculoase. Dar toate aceste fenomene au la bază acelaşi mediumism, a cărui caracteristică esenţială este o pasivitate totală faţă de realitatea "spirituală" respectivă, care permite intrarea în contact cu "zeii religiilor necreştine". Acest fenomen se constată şi în "meditaţia orientală" (chiar dacă uneori ea mai este numită şi "creştină") şi în acele ciudate "daruri" sau "puteri", cărora, în vremurile noastre de declin spiritual, li se zice "harismatice"...

IV. MEDITAŢIA ORIENTALĂ INVADEAZĂ CREŞTINISMUL

Ca răspuns la posibilitatea "dialogului" între Creştinismul Ortodox şi diferitele religii necreştine, cititorilor li s-au prezentat mărturiile a trei creştini ortodocşi, care, pe baza învăţăturii ortodoxe de credinţă şi a propriei lor experienţe, confirmă ceea ce Biserica Ortodoxă a mărturisit întotdeauna: că ortodocşii creştini nu au nicidecum "acelaşi Dumnezeu", ca şi aşa-zisele religii monoteiste, care nu recunosc Sfânta Treime; că dumnezeii păgânilor sunt de fapt idoli; şi că experienţele pe care le procură aceşti "dumnezei", cu puterile lor, sunt de natură satanică.

Această învăţătură nu se contrazice deloc cu cuvântul Sfântului Apostol Petru, care spune că Dumnezeu nu este părtinitor. Ci, în orice neam, cel ce se teme de El şi face dreptate este primit de El (Fapte 10,34-35). Sau al Sfântului Apostol Pavel, care zice: Dumnezeu, în veacurile trecute, a lăsat ca toate neamurile să meargă în căile lor. Deşi El nu S-a lăsat pe Sine nemărturisit, făcându-vă bine, dându-vă din cer ploi si timpuri roditoare, umplând de hrană, si de bucurie inimile voastre (Fapte 14,16-17).

Dar cei care trăiesc în robia lui Satan, stăpânitorul lumii acesteia, în întunericul lipsit de lumina Evangheliei lui Hristos, vor fi judecaţi de glasul propriei lor conştiinţe, pe care Dumnezeu le-a lăsat-o tuturor, indiferent de robia în care se află.

Dar pentru creştinul, căruia i s-a dăruit dumnezeiasca descoperire de sus şi care este vrednic de numele de creştin, nu este posibil vreun "dialog" în afara credinţei sale sfinte.

Să ascultăm deci, cuvântul Apostolului Pavel, care zice: Nu vă înjugaţi la jug străin cu cei necredincioşi, căci ce însoţire are dreptatea cu fărădelegea? Sau ce împărtăşire are lumina cu întunericul? Şi ce învoire este între Hristos şi Veliar? Sau ce parte are un credincios cu un necredincios? Sau ce înţelegere este între templul lui Dumnezeu si idoli? Căci noi suntem templu al Dumnezeului Celui viu, precum Dumnezeu. a zis: „Voi locui în ei si voi umbla si voi fi Dumnezeul lor si ei vor fi poporul Meu”. De aceea: ,,Ieşiţi din mijlocul lor si vă osebiţi” , zice Domnul (II Cor. 6,14-17).

Chemarea creştinilor este mai curând aceea de a aduce ei lumina Creştinismului ortodox la popoarele păgâne, aşa cum a făcut odinioară şi Sfântul Apostol Petru cu casa temătoare de Dumnezeu a sutaşului Cornelie (Fapte 10, 34-48), ca astfel să părăsească şi ei întunericul necredinţei şi să se unească cu turma Bisericii lui Hristos, la care şi ei sunt chemaţi.

Toate acestea le sunt clare şi evidente creştinilor ortodocşi, care sunt conştienţi de adevărul descoperirii dumnezeieşti şi fii credincioşi ai Bisericii lui Hristos. Dar mulţi dintre cei care se consideră creştini, nu-şi dau seama de diferenţa radicală şi ireductibilă dintre Creştinism şi toate celelalte religii păgâne. Şi chiar cei care îşi dau seama de această diferenţă, nu au discernământul duhovnicesc de a deosebi între diferitele "experienţe spirituale", discernământ despre care se vorbeşte în scrierile ortodoxe patristice şi în Vieţile Sfinţilor - numit acolo "dreaptă socoteală" -, pe care Sfânta Biserică Ortodoxă l-a avut şi îl are de aproape 2000 de ani.

In absenţa acestei conştiinţe şi a acestui discernământ, prezenţa din ce în ce mai intensificată a religiilor orientale în mijlocul maselor occidentale şi, de asemenea, est europene (n.tr.), seamănă confuzie şi în minţile multora ce îşi zic creştini. Cazul lui Thomas Merton este izbitor! Convertit sincer la catolicism şi devenit apoi călugăr catolic - în urmă cu aproape patruzeci de ani (1940), cu mult înainte de inovaţiile radicale ale Conciliului Vatican II -, el şi-a sfârşit zilele, proclamând egalitatea dintre experienţele creştine şi cele ale budismului Zen şi ale altor religii păgâne.

Ceva "a pătruns în atmosferă" cam în ultimii douăzeci de ani, care a erodat şi ultimile rămăşiţe ale unei mentalităţi creştine sănătoase, rămase în Bisericile Protestantă şi Catolică. Acest ceva atacă acum şi adevărata Biserică, adică Sfânta Ortodoxie. "Dialogul cu religiile necreştine" este mai curând rezultatul decât cauza apariţiei acestui nou "duh".

În capitolul ce urmează vom examina câteva din aceste mişcări religioase orientale care au avut o influenţă covârşitoare asupra Vestului prin anii 1970, oprindu-ne cu deosebire asupra încercărilor de dezvoltare a unui sincretism între creştinism şi religiile orientale care s-a manifestat mai ales în zona "experienţelor spirituale".

În cadrul acestor încercări s-a mers până la îndrăzneala de a afirma că tradiţiile filocalice ale Ortodoxiei îşi au, de fapt, originea în Extremul Orient şi că de acolo ne vine şi rugăciunea lui Iisus şi contemplaţia mistică ortodoxă!

După ce vom fi lămurit statutul unor astfel de afirmaţii, vom putea să arătăm clar ce diferenţă, ca de la cer 'la pământ, există între "experienţele spirituale" creştine şi cele necreştine, cât şi extremul pericol care se ascunde în filosofia religioasă, care stă la baza acestui sincretism mincinos.

1. "Yoga creştină"

Yoga hindusă este cunoscută în Vest de mai multe decenii, ea dând naştere, mai ales în America, nenumăratelor secte şi mai ales nenumăratelor forme de fizioterapii, care nu-şi afirmă nici un conţinut religios.

Acum aproape douăzeci de ani, un călugăr francez benedictin şi-a notat experienţele încercate, pe când se străduia să facă din Yoga o practică creştină. Descrierile ce urmează sunt luate din cartea lui.[26]

Yoga hindusă este o practică ce presupune o viaţă disciplinată până la asceză, care include controlul respiraţiei şi anumite poziţii fizice, ce produc o stare de relaxare, stare ce favorizează efortul de meditaţie. Cu ajutorul "mantrelor" şi diferitelor rostiri de formule sacre se obţine o concentrare psihică mai bună.

Esenţială în yoga nu este atât disciplina în sine, cât meditaţia la care trebuie să se ajungă. Autorul are dreptate, atunci când scrie: "Scopurile pe care le urmăreşte yoga hindusă sunt strict spirituale. A uita acest fapt şi a reţine doar aspectul fizic al acestei discipline străvechi, prin care să se urmărească doar frumuseţea şi sănătatea fizică, echivalează cu o trădare". Trebuie însă să se ştie că cel care nu urmăreşte decât aspectul fizic al practicii Yoga, se predispune deja către anumite atitudini spirituale şi chiar experienţe, de care nici măcar nu este conştient, după cum se va vedea în continuare.

Acelaşi autor spune mai departe: "Arta unui yoghin este aceea de a obţine tăcerea totală, de a se goli de orice gânduri şi iluzii, de a elimina şi uita toate ideile pe care le-a nutrit vreodată, cu excepţia uneia: că sinele adevărat al omului este de natură divină, că el (omul) însuşi este Dumnezeu şi că restul este tăcere".

Bineînţeles că aceasta nu este o idee creştină, ci una păgână. Căci scopul "Yogăi creştine" este de a folosi tehnica yoga sub numele de "meditaţie creştină", pentru a obţine efecte de relaxare, mulţumire şi pasivitate mentală, care să favorizeze receptarea fără impedimente a ideilor şi experienţelor cu finalitate demonică. "De îndată ce veţi executa respectiva "mudra" sau "asana" (poziţii yoga) corpul dumneavoastră se va relaxa şi vă va cuprinde o senzaţie generală de bine".

Exerciţiile produc "un efect de un calm excepţional". "Relaxarea generală se instalează încă de la început, cu o senzaţie foarte durabilă de bine şi chiar euforică. Dacă nervii ne sunt tensionaţi şi surmenaţi, ei, prin aceste exerciţii, se calmează şi oboseala dispare în scurt timp". "Scopul eforturilor unui yoghin este acela de a-şi amuţi sinea gânditoare şi de a închide ochii în faţa tuturor ispitelor".

Starea euforică pe care o produce yoga "se poate numi foarte bine: o stare de sănătate, care ne îngăduie să facem mai mult şi mai bine pe plan fizic mai întâi, apoi pe planul spiritual al religiei creştine. Cuvântul cel mai apt să descrie această stare, este acela de mulţumire; o mulţumire atât trupească, cât şi sufletească, care ne predispune...la o viaţă spirituală".

Această stare schimbă întreaga personalitate a celui ce o încearcă: "Hatha Yoga influenţează caracterul în bine. După câteva săptămâni de exerciţii, persoana adultă admite că nu se mai recunoaşte pe sine, şi oricine va putea constata schimbări în modul său de a fi şi de a reacţiona. El este mai blând şi mai înţelegător. Primeşte cu calm orice întâmplare. Este mulţumit... Întreaga sa personalitate este schimbată şi el însuşi şi-o simte din ce în ce mai deschisă; de aici decurge o condiţie aproape permanentă de euforie şi de "mulţumire"".

Dar acestea nu sunt decât fazele intermediare premergătoare atingerii scopului, la care se ajunge nu după mult timp. "Devenind în doar câteva săptămâni foarte contemplativ, am observat că rugăciunea mea capătă caracteristici cu totul noi".

Ajungând la o stare extraordinară de calm, autorul remarcă "uşurinţa cu care se putea concentra asupra unui obiect oarecare". El devenea "mai receptiv la impulsurile şi sugestiile ce-i veneau din cer". "Prin practica Yoga persoana devine mai receptivă şi mai suplă în gândire, şi astfel mai deschisă faţă de schimburile personale dintre suflet şi Dumnezeu, care sunt semnele unei vieţi cu adevărat mistice". Chiar şi pentru un "yoghin începător" rugăciunea este "dulce" şi "îmbrăţişează omul în întregime".

Persoana este relaxată şi "gata să vibreze la atingerea Duhului Sfânt, şi să primească cu bucurie ceea ce Dumnezeu, în bunătatea Sa, binevoieşte să ne lase să simţim". "Ne vom pregăti fiinţa, astfel încât ea să fie în permanenţă pregătită pentru această cuprindere, această apucare, care este, fără îndoială, cea mai înaltă formă a contemplaţiei creştine". "În fiecare zi exerciţiile şi întreaga disciplină Yoga facilitează curgerea în mine a harului lui Hristos. Foamea de Dumnezeu creşte în permanentă, la fel şi setea mea de dreptate şi dorinţa arzătoare de a fi creştin în adevăratul sens al cuvântului".

Oricine înţelege natura înşelăciunii diavoleşti sau a falsei experienţe duhovniceşti (vezi mai jos capitolul despre "Înşelăciunea diavolească") şi va identifica în descrierea acestei mostre de "Yoga creştină" tocmai trăsăturile persoanei, care, din punct de vedere spiritual, rătăceşte, fie în direcţia religiilor păgâne, fie în cea a experienţelor "creştine" sectare. În amândouă aceste direcţii avem de-a face cu aceeaşi "deschidere" şi cu aceeaşi dorinţă de a fi "cuprins" sau "apucat" de un "duh"; aceeaşi căutare, nu de Dumnezeu, ci de "consolări spirituale", aceeaşi auto-intoxicare care este luată drept "stare de graţie"; aceeaşi uşurinţă de necrezut cu care oricine devine deodată "contemplativ" şi "mistic"; aceleaşi "revelaţii mistice" şi stări pseudo-spirituale.

Acestea sunt trăsăturile distinctive ale tuturor acelora care se află în această stare aparte de înşelăciune diavolească. Însă autorul acestei aşa-zise "Yoga creştină", fiind călugăr benedictin, mai adaugă nişte "meditaţii" speciale, atât de grăitoare pentru duhul "misticii" romano catolice din ultimele sute de ani, în care este îngăduit jocul pe teme creştin al tuturor fanteziilor.

Astfel, în urma meditaţiei pe o temă din slujba catolică de Crăciun, el începe "să vadă" Pruncul în braţele Mamei Sale: "Privesc; nimic altceva. Idei, imagini, asociaţii de idei: Mântuitor-Rege-Lumină-Nimb-Păstor-Prunc, - din nou Lumină - se perindă unele după altele şi trec pe lângă mine... Toate aceste piese dintr-un joc magic de cuburi puse la un loc îmi naşte în minte o idee... o viziune tăcută a întregului mister al Naşterii lui Hristos".

Orice persoană, cât de puţin avizată asupra trăirii duhovniceşti ortodoxe, vede că acest biet "yoghin creştin" este victima unor demoni mai mărunţi, care îi pândesc pe căutătorii de "experienţe spirituale". El nici măcar n-a văzut un "înger de lumină", ci a căzut pradă propriilor sale "închipuiri religioase", produse de o minte bolnavă şi de o inimă total nepregătite pentru purtarea unui război nevăzut contra înşelăciunilor diavoleşti.

Astfel de "meditaţii" se practică astăzi într-un număr important de mânăstiri romano-catolice.

Faptul că această carte se încheie cu un articol semnat de traducătorul francez al Filocaliei, dându-se chiar şi câteva fragmente de texte filocalice, nu demonstrează altceva decât prăpastia care îi desparte pe aceşti diletanţi de adevărata spiritualitate ortodoxă, spiritualitate ce rămâne cu desăvârşire ascunsă de ochii "înţelepţilor" contemporani, care nu îi pricep nici măcar limbajul.

O indicaţie suficientă pentru incompetenţa autorului de a recepta corect mesajul Filocaliei, este că el numeşte "rugăciune a inimii", gestul facil de a recita silabe în ritmul bătăilor inimii. Or, în tradiţia patristică ortodoxă rugăciunea inimii este una din cele mai înalte forme de rugăciune, dobândită foarte rar de monahi, după mulţi ani de nevoinţe ascetice şi sub îndrumarea unui duhovnic încercat.

Vom comenta pe larg pericolul practicării acestei yoga aşa-zise creştin, când vom vedea că are trăsături comune cu alte forme de meditaţie orientală, care li se oferă credincioşilor creştini din zilele noastre.

2."Zen-ul creştin"

Cartea preotului catolic irlandez William Johnston Christian Zen (Harper & Row, New York, 1971) descrie mai pe înţelesul tuturor o altă practică religioasă orientală. Acest autor porneşte, ca şi autorul cărţii "Yoga creştină" din acelaşi punct: un sentiment de adâncă nemulţumire Faţă de creştinismul occidental, în general, şi dorinţa de a-l îmbogăţi cu dimensiunea unei contemplaţii pierdute. "Foarte mulţi, pierzând legătura cu vechile forme de rugăciune, şi care, în acelaşi timp, nu mai sunt mulţumiţi de pietatea trecutului, caută ceva care să satisfacă aspiraţiile sufletului modern".

"Contactul cu spiritualitatea Zen... a deschis noi căi, descoperindu-mi că există în creştinism posibilităţi la care nici nu visasem". O persoană poate "să practice Zen-ul ca pe o modalitate de a-şi lărgi şi adânci propria credinţă creştină".

Tehnica zen-ului japonez este foarte asemănătoare cu yoga indiană - din care de fapt şi derivă -, deşi este cu mult mai simplă. Este vorba tot de o postură corporală (dar lipseşte varietatea posturilor fizice din yoga), de o tehnică a respiraţiei, de repetarea unei formule "sacre" după dorinţă, precum şi alte mici detalii caracteristice zen-ului.

Scopul lor este, însă, identic cu cel din yoga: Părăsirea gândirii raţionale şi atingerea unei stări de linişte şi de meditaţie calmă. Poziţia şezând "împiedică raţiunea discursivă şi gândirea" şi facilitează "coborârea în centrul propriei fiinţe, printr-o contemplare tăcută şi lipsită de imagini". Senzaţia astfel obţinută este asemănătoare aceleia de pe urma consumului de droguri, căci "persoanele care au folosit sau folosesc droguri înţeleg întrucâtva natura experienţelor Zen, fiind sensibilizaţi asupra faptului că în mintea omenească există adâncimi demne de explorat".

Toate acestea nu împiedică deschiderea "către o nouă abordare a lui Hristos, mai puţin dualistă şi mai apropiată de concepţia religioasă orientală". Chiar şi cel mai începător în meditaţia Zen are posibilitatea să atingă "o senzaţie de comuniune şi să aibă sentimentul unei prezenţe supranaturale", împreună cu savoarea unei "tăceri mistice"; prin Zen, starea de contemplaţie, care până acum le era rezervată doar câtorva "mistici" iniţiaţi, este "lărgită", astfel, încât "cu toţii au viziuni şi ajung la "samadhi" (iluminare).

Autorul cărţii "Christian Zen" vorbeşte de o înnoire a creştinismului afirmând că experienţele care duc la ea pot fi avute de oricine, fie el creştin sau necreştin. "Cred că există un sentiment esenţial al iluminării, care nu este nici creştin nici budist, ci pur şi simplu omenesc".

Şi cu adevărat, la o Convenţie pe temele meditaţiei Zen, care a avut loc lângă Kyoto, "lucrul surprizător a fost absenţa desăvârşită a unei credinţe comune, care să-i unească pe cei prezenţi. Pe nimeni nu părea să intereseze câtuşi de puţin ce credea sau ce nu credea celălalt şi nimeni, din câte pot să-mi amintesc, nu a pomenit nici măcar o singură dată numele lui Dumnezeu".

Acest tip de meditaţie agnostică prezintă mari avantaje din perspectiva scopurilor "misionare", pentru că "poate fi acceptabilă şi pentru cei care nu (mai) au credinţă, dar au o conştiinţă încărcată sau le e teamă că Dumnezeu a murit. Astfel de oameni nu au niciodată nimic împotrivă să stea jos şi să respire adânc. Pentru ei această "meditaţie" reprezintă o căutare, şi mi-am dat scama că ...cei ce caută astfel, găsesc până la urmă pe Dumnezeu. Nu pe Dumnezeul antropomorfic pe care l-au respins, ci fiinţa infinită în care trăim, ne mişcăm şi suntem".

Experienţa de "iluminare" descrisă mai sus este deci esenţial aceeaşi cu experienţele "cosmice" întâlnite în şamanism şi în multe alte religii păgâne. "Eu însumi sunt convins că se află zăgăzuite în noi torente nesfârşite de bucurie, care pot fi eliberate prin meditaţie, care uneori izbucnesc cu o forţă ce ne umple fiinţa de o bucurie atât de extraordinară, încât nici nu ne dăm prea bine seama de unde ne vine".

Autorul chiar a fost surprins să constate că experienţele Zen sunt foarte asemănătoare cu cele penticostale, ceea ce l-a hotărât să primească "Botezul Duhului" la una din "întâlnirile harismatice". După care a concluzionat: "Revenind la adunarea penticostală, mi se pare că punerea mâinilor, rugăciunile fraţilor, ajutoarele lor către ceilalţi, toate acestea constituie forţe capabile să elibereze potenţialul uman de iluminare psihică, mai ales în cazul persoanei care practică cu perseverenţă meditaţia zazen".

Natura experienţei penticostale sau "harismatice" va fi examinată în capitolul şapte al acestei cărţi.

Modul şi motivele pentru care Ortodoxia respinge aceste practici sunt aceleaşi ca şi în cazul yogăi aşa-zis creştine. Deosebirea între "Zenul creştin" şi "Yoga creştină" este că, primul este mai popular şi nu atât de ezoteric ca cea de-a doua. Iar persoanele capabile să afirme că experienţele agnostic-păgâne, de tip Zen, pot constitui "baza unei reînnoiri mistice creştine", sunt cu totul străine de adevărata şi marea tradiţie patristică ortodoxă, care presupune o credinţă arzătoare, convingeri adevărate şi luptă intensă ascetică.

Vedem însă cum acest autor ignorant al tradiţiei filocalice nu ezită să târască Filocalia şi "marile şcoli ale Ortodoxiei" în paginile cărţii sale, zicând că şi ele ajută la obţinerea unei stări de "linişte şi pace contemplativă" şi că sunt tot atâtea exemple de "practici Zen din interiorul tradiţiei creştine". El recomandă chiar şi rostirea rugăciunii lui Iisus în timpul meditaţiei Zen, pentru cei care doresc.

Dar această ignoranţă devine cu deosebire periculoasă atunci când ea se sălăşluieşte în cineva chemat să instruiască pe alţii şi care, la cursurile sale, recomandă studenţilor săi să experimenteze "misticismul şezând în poziţie zazen, timp de patruzeci de minute în fiecare seară".

Toate acestea se întâmplă pentru că trăim vremuri când proorocul mincinos se află şi în persoana câte unui ins bine intenţionat dar ignorant, care, cu convingerea că luptă pentru fericirea aproapelui, nu face altceva decât să-l împingă la dezastrul psihic şi spiritual.

3. Meditaţia transcendentală

Tehnica de meditaţie orientală cunoscută sub numele de "Meditaţie Transcendentală" (sau pe scurt MT), a atins în puţini ani un asemenea grad de popularitate, mai ales în America, şi este propovăduită prin mass-media într-un mod atât de zgomotos, încât orice persoană care vrea să studieze serios curentele religioase contemporane, este tentată să o lase la o parte, considerând-o un produs supradimensionat al industriei publicitare americane. Tentaţie care ar constitui o greşeală, pentru că în aspectele sale de bază MT nu diferă semnificativ de Yoga sau de Zen, iar la o privire mai atentă, se dovedeşte chiar a fi mai autentic "orientală", decât oricare din formele sincretice şi artificiale ale "yogăi creştine" sau "zenului creştin".

Potrivit unui manual, devenit deja clasic despre această mişcare[27], "meditaţia transcendentală" (MT) a fost adusă în America (unde a avut un succes spectaculos) de un yoghin indian destul de "neortodox", pe nume Maharishi Mahesh Yogi, începând să capete un puternic avânt mai ales după 1961. În 1967 publicitatea sa a ajuns la apogeu când binecunoscutul grup de muzică "Beatles" s-a convertit la MT, renunţând astfel la droguri; dar grupul a abandonat în scurtă vreme mişcarea (continuând însă să mediteze) şi Maharishi a intrat astfel în declin, cu atât mai tare cu cât turneul său american din anul următor, de data aceasta efectuat împreună cu un alt grup de cântăreţi convertiţi (pe nume "Beach Boys") s-a dovedit a fi un dezastru financiar.

Totuşi mişcarea a continuat să crească: până în 1971 existau cam 100.000 de "meditatori" şi 2000 de instructori calificaţi, ceea ce o făcea de departe cea mai importantă mişcare de "spiritualitate orientală" din America. În 1975 mişcarea a atins apogeul, cu aproape 40.000 de cursanţi în fiecare lună şi cu peste 600.000 de simpatizanţi. În toţi aceşti ani ea s-a folosit intens în cadrul armatei, în învăţământul de stat, în închisori, spitale, anumite grupuri religioase, şi chiar în interiorul unor parohii ale Arhiepiscopiei greceşti din America, fiind considerată o formă neutră de "terapie mentală", compatibilă cu orice practică sau credinţă religioasă.

Cursurile MT sunt, trebuie s-o spunem, parcă special croite pentru modul de viaţă american, ele fiind chiar numite cu simpatie "cursuri despre cum să fii fericit fără să încerci cu adevărat". Maharishi însuşi le numeşte tehnici care sunt la fel de uşoare "precum spălatul pe dinţi". Maharishi a fost chiar aspru criticat de alţi yoghini hinduşi pe motivul că vulgarizează vechea tradiţie indiană Yoga şi că pune la îndemâna maselor, pentru bani, practici ezoterice milenare (în 1975 taxele pentru un curs erau de 125 $, 65 $ pentru studenţi, şi progresiv mai ieftine pentru elevi de liceu, elevi de gimnaziu şi preşcolari).

În scopurile, premisele şi rezultatele sale, MT nu diferă semnificativ de "Yoga creştină" sau de "Zen-ul creştin"; sau diferă doar printr-o simplificare extremă a tehnicilor şi a întregii sale filosofii, prin uşurinţa cu care se ajunge la rezultatele dorite.

Ca şi ele, MT nu necesită nici un fel de convingeri, capacitate de înţelegere sau coduri morale şi nici măcar să fii de acord cu filosofia sau ideile sale". Ea este pur şi simplu o tehnică, care "se bazează pe tendinţa naturală a minţii de a căuta fericirea şi plăcerea... În timpul meditaţiei transcendentale mintea cursantului trebuie să urmărească exact lucrul care i se pare mai firesc şi mai plăcut în acel moment".

"Meditaţia transcendentală este în primul rând o practică şi numai după aceea o teorie. Şi este esenţial ca la început persoana să nu-şi folosească deloc capacitatea de gândire intelectuală".

Tehnica concepută de Maharishi este aceeaşi în toate centrele MT din lume: După două cursuri introductive, persoana plăteşte taxa şi apoi merge la "iniţiere", ducând cu sine o colecţie aparent bizară de obiecte, dar invariabil aceeaşi: trei varietăţi de fructe dulci, cel puţin şase flori proaspete, şi o batistă curată.

Aceste articole sunt puse într-un coş şi introduse în "camera de iniţiere" care este foarte mică şi în care se află o masă cu portretul guru-lui lui Maharishi deasupra; pe această masă, pe care arde tămâie şi pe care se află o lumânare aprinsă în permanenţă, se plasează şi coşul cu ofrande. Discipolul se află singur în acea încăpere împreună cu învăţătorul său, care trebuie să fi fost şi el obligatoriu iniţiat şi instruit de Maharishi personal.

Ceremonia din faţa portretului durează o jumătate de oră şi constă dintr-o intonare uşoară a unei melodii în cuvinte sanscrite (al căror înţeles rămâne necunoscut iniţiatului) şi, de asemenea, din intonarea numelor "maeştrilor" yoga din trecut. La sfârşitul ceremoniei, iniţiatului i se desemnează o "mantra", adică un cuvânt sanscrit secret, care trebuie repetat fără întrerupere în timpul meditaţiei şi pe care nu are voie nimeni să-l cunoască în afară de maestrul celui în cauză.

Traducerea engleză a acestei ceremonii nu este niciodată dezvăluită celor ce se iniţiază; ea este cunoscută doar de învăţători şi de cei care sunt ei înşişi iniţiatori. Ea există însă într-un manual nepublicat, intitulat "The Holy Tradition" (Sfânta Tradiţie) iar textul său a fost tipărit mai nou ca pamflet separat de "Spiritual Counterfeits Proiect" (Dosarul Falsuri Spirituale) din Berkeley.

Această ceremonie nu este nimic altceva decât tradiţionalul ritual hindus de închinare la zeii (puja), în care se includ guru zeificat al lui Maharishi (Shri Guru Dev) şi întregul şir de "maeştri", prin care el însuşi şi-a primit iniţierea.

Ritualul se încheie cu o serie de douăzeci şi două de "ofrande" aduse în faţa guru-lui lui Maharishi (adică a portretului său), după fiecare ofrandă adusă rostindu-se cuvintele "Mă plec în faţa lui Shri Guru Dev". La încheierea ceremoniei, iniţiatorul se pleacă până la pământ în faţa portretului lui Shri Guru Dev şi îl invită şi pe cel ce se iniţiază (novice) să facă la fel; numai după acest moment se câştigă statutul de iniţiat. (Plecăciunea nu este obligatorie pentru iniţiat, dar ofrandele sunt).

Iată cum este introdus agnosticul modern, de cele mai multe ori pe nesimţite, în sfera practicilor hinduiste; el este condus spre a executa un gest la care strămoşii săi creştini nu ar fi consimţit niciodată, preferând să fie mai curând ucişi în cele mai sângeroase torturi. Acest gest se numeşte închinare la idoli. În plan spiritual, explicaţia succesului spectaculos al meditaţiei transcendentale constă în "simpla" comitere a acestui păcat capital şi nu neapărat în respectarea tehnicii psihice în sine.

Odată iniţial, practicantul meditaţiei transcendentale meditează câte douăzeci de minute de două ori pe zi (exact timpul recomandat şi de "Yoga creştină"), lăsându-şi mintea să se desfăşoare liber şi repetând "mantra" cât mai des consideră el necesar; experienţele care apar sunt supuse frecvent controlului maestrului.

Foarte curând persoana începe deja să pătrundă într-o nouă stare de conştiinţă, care nu este nici de somn şi nici de veghe. Ea este starea de "meditaţie transcendentală". Căci "meditaţia transcendentală produce o stare de conştiinţă, care nu se poate compara cu nici o experienţă trecută a persoanei respective sau care se poate compara doar cu starea de meditaţie Zen la care se ajunge însă după ani îndelungaţi de practică intensă".

"Spre deosebire de tehnicile orientale de tip yoga, care cer eforturi de ani de zile pentru a se ajunge la o performanţă, practicând meditaţia transcendentală, se ajunge practic la aceleaşi rezultate într-un interval de minute". Din unele mărturii personale aflăm că este vorba de o "stare de împlinire", asemănătoare senzaţiei din urma consumului de droguri. Dar Maharishi preferă să o descrie în termeni hinduşi mai tradiţionali: "Când individul a atins performanţa de a-şi conştientiza permanent această stare, se cheamă că a atins nivelul conştiinţei cosmice, ţelul oricărui adevărat meditator". În stările avansate de MT se trece la executarea de poziţii yoga, dar acestea nu sporesc neapărat calitatea tehnicii de bază; şi nici nu sunt cerute exerciţiile de disciplină fizică obişnuite.

Odată "starea de existenţă transcendentală" atinsă, nu se mai cer decât cele patruzeci de minute de meditaţie zilnică, căci MT nu este destinată pentru o viaţă dusă în recluziune, ca în India, ci se adresează (în America) celor cu o viaţă activă în societate. "Meritul" lui Maharishi constă, aşadar, în aceea că el a pus la îndemâna tuturor practici care până atunci fuseseră rezervate doar câtorva aleşi.

Aceste mase găseau în MT rezolvarea tuturor problemelor lor: Drogaţii reuşeau să se lase de droguri, familiile se refăceau, toată lumea devenea mai fericită şi mai sănătoasă; feţele instructorilor MT erau în permanenţă zâmbitoare şi plesnind de bucurie. Căci MT nu înlocuieşte alte religii, ci "le întăreşte" pe cele care există deja, indiferent de credinţa lor. "Creştinii" protestanţi sau catolici găsesc şi ei că această practică le adânceşte propria religie şi le-o îmbogăţeşte cu noi înţelesuri.

Succesul facil şi spectaculos al MT, deşi simptomatic pentru pierderea progresivă a valorilor şi a mentalităţii autentic creştine în omenirea contemporană, a fost in acelaşi timp cauza declinului meditaţiei transcendentale însăşi. Poate mai mult decât oricare alta din mişcările de "spiritualitate orientală", MT a avut caracterul unei “mode", iar ambiţia proclamată de Maharishi de a "iniţia" întreaga omenire este în mod evident condamnată la eşec.

După anul de vârf 1975, înscrierile la cursuri MT au scăzut stabil şi atât de dramatic încât în 1977 organizaţia a anunţat deschiderea unei noi serii de cursuri pentru "avansaţi" cu scopul vădit de a recâştiga popularitatea pierdută. Ele ambiţionau să-i înveţe pe iniţiaţi cum să dobândească "siddhis" sau "puteri supranaturale", adică cum să treacă prin zid, cum să devină invizibili, cum să leviteze şi să zboare în aer, şi aşa mai departe.

Noul program a fost întâmpinat cu cinism, în pofida faptului că broşura sa publicitară afişa pe copertă un "meditator" în plină "levitaţie" (vezi revista Time, 8 aug.1977). Dacă aceste cursuri (care costă până la 3000 de dolari) vor produce sau nu rezultatele pretinse - care ţin de recuzita fachirului din Ceylon (vezi mai sus) - nu ştim. Dar în orice caz, MT este dovedită a fi o fază a interesului pentru ocultism, manifestată de societatea umană în a doua parte a secolului XX. Iar rezultatele acestui interes sunt şi ele grăitoare. S-au dat publicităţii multe cazuri de instructori şi discipoli MT, care au fost loviţi de maladiile obişnuite ale celor care se ocupă cu practici oculte: boli mintale şi nervoase, sinucideri, tentative de crimă, posedări de natură demonică.

În 1978, Curtea Federală a Statelor Unite a luat până la urmă hotărârea că MT este într-adevăr de natură religioasă şi deci predarea ei în şcoli este interzisă[28]: textul complet al deciziei federale în cazul Malnak contra Maharishi Mahesh Yogy[29]. Această decizie va limita fără îndoială şi mai mult influenţa "MT" în care mulţi vor continua poate să vadă o formă de meditaţie compatibilă cu creştinismul; atitudine care, din păcate, există şi constituie şi ea un trist semn al vremilor.

V. "NOUA CONŞTIINŢĂ RELIGIOASĂ". CULTELE ORIENTALE DIN AMERICA ANILOR '70

În general se poate afirma că influenţa ideilor şi practicilor religioase orientale asupra unui Occident odinioară creştin a atins în decada anilor '70 proporţii nemaiîntâlnite. Sub formă de culte şi mişcări religioase orientale (şi pseudo-orientale), aceste idei au proliferat mai ales în America, ţara care cu cel mult două decenii în urmă era considerată încă "provincială" (cu excepţia câtorva oraşe mari), datorită faptului că orizontul ei spiritual era constituit în cea mai mare parte de religiile protestantă şi romano-catolică.

Cauza acestei proliferări se găseşte în amara deziluzie a generaţiei de după cel de-al II-lea Război Mondial, care s-a manifestat în anii 1950 prin protestele sterile şi libertinismul moral al aşa numitei generaţii "beat"[30], al cărei interes pentru religiile orientale pornise dintr-o nemulţumire faţă de "creştinism", fiind iniţial o preocupare a cercurilor universitare şi studenţeşti.

A urmat apoi generaţia "hippie" a anilor 1960 împreună cu muzica "rock", cu consumul de droguri halucinogene şi cu dorinţa de a obţine cu orice preţ stări de "conştiinţă lărgită".

Tineretul american se avânta, fie în mişcările politice protestatare (în special contra războiului din Vietnam), fie într-o practicare ferventă a cultelor religioase orientale. Este perioada când guru indieni, lama tibetani, maeştri de zen japonez şi multe alte feluri de "înţelepţi", vin în Occident spre a găsi aici mulţimi de tineri setoşi să le soarbă învăţătura şi să le asigure astfel un succes şi o notorietate la care swamii din deceniile anterioare nici nu visaseră să ajungă vreodată.

Aceşti tineri au început astfel să călătorească până la marginile lumii în căutarea înţelepciunii sau a învăţătorului sau a drogului, care să le aducă "pacea" şi "libertatea" atât de mult dorită.

În anii 70 generaţia "hippie" este urmată de o a treia, mai liniştită, mai puţin înclinată spre demonstraţii şi mişcări de stradă şi mai puţin zgomotoasă în comportament; dar în acelaşi timp mult mai implicată în religiile orientale, a căror influenţă pătrunsese deja în mentalitatea generală cu mult mai adânc decât înainte.

Pentru mulţi componenţi ai acestei generaţii, "căutările" pe plan spiritual şi religios erau încheiate: ei găsiseră în doctrinele orientale o filozofie pe gustul lor, pe care acum o practicau cu seriozitate. Mai ales în America, un număr de mişcări religioase orientale se aclimatizaseră deja, devenind "occidentale": există în prezent "mănăstiri" budiste compuse în întregime din convertiţi americani şi europeni şi apar, ca noutate absolută, guru şi maeştri Zen proveniţi din etnici occidentali.

Vom oferi în continuare câteva tablouri ale unor evenimente semnificative de la mijlocul anilor '70 privitoare la ideile şi practicile dominante din mediile tinerelului american, care constituie fără îndoială "avangarda" tineretului din întreaga lume. Primele două tablouri prezintă o mai superficială implicare în religiile orientale, de felul celei caracteristice anilor '60; ultimele două în schimb sunt revelatorii pentru o transformare de substanţă a mentalităţii americane în direcţia indicată de mişcările religioase orientale.

1. Hare Krishna la San Francisco

"Pe o stradă mărginaşă parcului Golden Gate din zona rezidenţială Haight-Ashbury a oraşului San Francisco se află un templu al Conştiinţei Krishna... Deasupra intrării în templu stau scrise cu litere de lemn lungi de două picioare cuvintele "Hare Krishna". Ferestrele mari ca nişte vitrine din faţă sunt acoperite cu pături în culorile roşu şi portocaliu.

Sunetul muzicii dinăuntru şi al vocilor care cântă pătrund până afară, în stradă, în interior, pereţii sunt plini de tablouri în culorile cele mai vii, pardoseala este acoperită cu covoare roşii groase iar în aer pluteşte fum de lămâie, semn că ritualul este în plină desfăşurare. Cei dinăuntru murmură o melodie în cuvinte sanscrite de abia auzite. Camera este aproape plină, vreo cincizeci de persoane ce şed pe jos, şi par cu toţii foarte tineri. Grupaţi în faţă se află alţi douăzeci, bărbaţi şi femei, îmbrăcaţi în robe largi, în culorile portocaliu şi galben şofran şi având nasurile vopsite în alb. Mulţi dintre bărbaţi au capetele rase cu excepţia unei şuviţe în formă de coadă de cal, iar femeile au câte un mic semn roşu în mijlocul frunţii. Tinerii care stau pe jos sunt îmbrăcaţi în mod obişnuit, cu nimic deosebiţi de rezidenţii din Haight-Ashbury, legaţi cu benzi late la frunte, purtând plete, bărbi (bărbaţii) şi diverse combinaţii de inele, brăţări, clopoţei şi mărgele; cu toţii participă cu entuziasm la ceremonie. Cei cam zece care stau mai în spate par că se află acolo pentru prima dată.

Vocile care intonau mantrele ceremoniale îşi intensifică ritmul şi volumul. Două din fetele în robe galben-şofran au început să danseze în ritmul cântului. Dirijorul acestui cor a început să strige unele din cuvintele cântecului, pe care apoi întregul grup le repetă, străduindu-se să imite intonaţia şi ritmul liderului-dirijor. Mulţi dintre participanţi au în mâini instrumente muzicale la care cântă. Liderul are o tobă în care bate în ritmul cântatului. Fetele care dansează cântă în acelaşi timp la ţimbale. Un tânăr sufla într-o scoică de mare, altul cânta la tamburină. Pe pereţi sunt peste o duzină de tablouri cu scene din Bhagavad-Gita.

La un moment dat cu toţii au început să cânte foarte tare, atât din gură cât şi la instrumente. Tobele bat fără contenire. Mulţi dintre discipoli au început să strige unele cuvinte cu voce tare, ridicându-şi mâinile în sus în mijlocul cântării generale. Conducătorul ceremoniei a îngenuncheat în faţa portretului înfăţişându-l pe "maestrul spiritual" al grupului, care se afla într-o mică urnă în faţa încăperii. Cântarea a culminat cu un crescendo asurzitor după care s-a curmat brusc. Celebranţii au îngenuncheat şi ei cu capetele la pământ în vreme ce conducătorul a rostit o rugăciune scurtă în sanscrită. După care se strigă de cinci ori "slavă şi mărire discipolilor adunaţi aici", cuvinte pe care toţi ceilalţi le repetă înainte de a se ridica.[31]

Acesta este un ceremonial tipic al mişcării "Krishna Consciousness" (conştiinţa Krishna) întemeiate în America în 1966 de un fost om de afaceri american pe nume A. C. Bhaktivedanta. Scopul lui a fost acela de a oferi disciplina bhakti yoga hindusă tineretului dezorientat şi căutător de nou din lumea occidentala. Dacă în fazele mai timpurii (anii '50 şi începutul anilor '60) interesul pentru religiile orientale se limitase mai mult la o investigare intelectuală fără mari implicări personale, în noua fază se cerea să participi la partea concretă a cultului cu toată inima. Bhakti Yoga înseamnă să te uneşti total cu "zeul" pe care ţi l-ai ales, adică să-l iubeşti şi să i te închini, şi să-ţi transformi întreaga viaţă în funcţie de această preocupare centrală. Prin intermediul acestor mijloace iraţionale de adorare (cântări, muzică, dans, gestică) mintea se "extinde" şi intră în starea de "conştiinţă Krishna" care - dacă participă la ea un număr suficient de persoane - se presupune că reuşeşte să pună capăt zbuciumului şi haosului contemporan şi să deschidă larg porţile unei epoci noi (new age) a păcii, iubirii şi comuniunii.

Togele cele viu colorate ale "Krishni-lor" au devenit în scurt timp un spectacol obişnuit pe străzile din San Francisco, mai ales într-o anumită zi pe an când o imensă statuie reprezentând "zeul" lor a fost transportată prin Golden Gate Park către ocean, ceremonie la care toţi au participat conform întregului ritual hindus, un spectacol tipic pentru India păgână, dar o adevărată noutate pentru America "creştină". De la San Francisco mişcarea s-a răspândit în întreaga Americă şi în Europa de Vest, până în 1974 aflându-se în întreaga lume 54 de temple Krishna, multe dintre ele pe lângă colegii (licee) şi universităţi, dat fiind că membrii cultului sunt cu toţii foarte tineri.

Moartea recentă (raportată la anul 1979, n. tr. ) a fondatorului acestei mişcări a ridicat unele probleme privitoare la viitorul acesteia; şi într-adevăr, numărul membrilor săi a mai scăzut, deşi a rămas în continuare important. Semnificaţia acestei mişcări este oricum foarte clară: ea constituie încă un "semn al vremilor" de care credincioşii creştini ar face bine să ţină seama; căci astăzi mulţimi de tineri îşi caută un dumnezeu la care să se închine şi cad astfel într-o idolatrie care nu pare să-i tulbure deloc.

2. Guru Maharaj-ji pe Astrodomul din Houston

Până în toamna lui 1973 un număr de guru orientali din şcoala mai nouă condusă de Maharishi Mahesh Yogi cu a sa meditaţie transcendentală făcuseră deja în Vest un număr imens de prozeliţi, devenind - desigur, pentru1 un foarte scurt timp - regii efemeri ai spectacolelor publicitare.

Guru Maharaj-ji a fost cazul cel mai extravagant şi poate mai revoltător, în vârstă de cincisprezece ani, el fusese deja proclamat "dumnezeu" iar familia lui (compusă din mamă şi trei fraţi) era "sfânta familie"; organizaţia lui, "Misiunea Luminii Divine", avea comunităţi (ashram-uri) în întreaga Americă. Cei 80.000 de prozeliţi ai lui, ca şi cei ai lui Krishna, trebuiau să renunţe la plăcerile lumeşti şi să mediteze în scopul de a obţine starea de conştiinţă "lărgită" (sau "extinsă") care să le aducă pacea desăvârşită, fericirea şi "extazul" - adică o stare în care totul în jur este minunat şi perfect exact aşa cum este. Cu ocazia unei iniţieri speciale în care ei "primesc ştiinţa", discipolilor li se arată înăuntrul lor o lumină foarte intensă şi încă trei semne pe baza cărora mai târziu pot să-şi continue meditaţia singuri (The New Religious Consciousnes). Pe lângă această "ştiinţă", discipolii aceştia mai sunt uniţi şi în credinţa că Maharaj-ji este "Stăpânul Universului", care a venit să instaureze o nouă eră (new age) de pace pentru întreaga omenire.

Timp de trei zile în noiembrie 1973 "Misiunea Luminii Divine" a închiriat Astrodomul din Houston (o bază sportivă imensă în întregime acoperită), cu scopul de a organiza acolo "evenimentul cel mai sfânt şi mai semnificativ din istoria omenirii". Prozeliţii din întreaga lume (cu toţii foarte tineri şi în marea lor majoritate adolescenţi) aveau să vină acolo pentru a se închina "zeului" lor şi pentru a începe convertirea Americii (prin intermediul mass-mediei pe care organizatorii avuseseră deja grijă s-o invite); toţi aveau să fie uniţi în această închinare, punând astfel un nou început noii epoci (new age, în engl. în orig.) a omenirii. Evenimentului i s-a ales titlul potrivit de "Mileniul 73".

Un exemplu tipic de prozelit Maharaj-ji care acţionează din convingere a fost Rennie Davis, agitator politic de stânga şi unul dintre "Cei 7 din Chicago" acuzat de a fi incitat la revoltă în timpul Convenţiei Democratice Naţionale din 1968. Vara anului 1973 şi-a petrecut-o ţinând conferinţe de presă şi discursuri pentru oricine voia să-l asculte, mesajul lui către America fiind următorul: "Guru Maharaj-ji este cel mai mare eveniment din istoria omenirii şi noi habar nu avem... îmi vine să urlu pe străzi. Dacă am şti cine este, ne-am târâ în patru labe din toate colţurile Americii ca să ne odihnim la picioarele lui".[32]

Căci într-adevăr aşa i se şi închinau prozeliţii lui Guru Maharaj-ji: prosternându-se cu fruntea până la pământ şi rostind o expresie sanscrită de adorare. Apariţia lui la "Mileniul 73" a fost primită cu ovaţii colosale, în timpul spectacolului el stând pe un tron înalt şi având pe cap coroana de aur "a lui Krishna". Pe tabelele de afişaj electronic ale astrodomului apărea în flaşuri cuvântul "D-U-M-N-E-Z-E-U". Masele de tineri ajunse la un paroxism isteric plângeau de bucurie; numeroase grupuri dansau pe scenă iar orchestra cânta 'The Lord of the Universe" (Stăpânul Universului) - cu textul şi muzica adaptate după un imn protestant.[33]

Toate acestea, să reţinem, într-o Americă totuşi "creştină". Evenimentul relatat depăşeşte deja sfera închinării la "dumnezei" păgâni. Până acum câţiva ani o asemenea adulare a unei persoane în viaţă ar fi fost de neînchipuit în orice ţară civilizată (i. e. creştină); dar acum el este un fapt obişnuit pentru mulţi dintre cei care-şi "caută" o religie în lumea occidentală de astăzi. Ceea ce am descris mai sus nu este decât o "vizionare " a închinării la Antihrist ce va fi la sfârşitul timpului, de închinare adică la cel care se va "înălţa mai presus de tot ce se numeşte Dumnezeu, dându-se pe sine drept dumnezeu" (II Tes 2, 4).

"Mileniul 73" pare să fi atins culmea celebrităţii lui Maharaj-ji, deşi la eveniment nu au participat decât 15000 de persoane, cu mult mai puţine decât s-a scontat. In plus, nu s-au produs nici un fel de "minuni" sau semne extraordinare care să demonstreze că "noua eră" (new age) a început. Un eveniment care a depins atât de mult de eforturile publicitare şi de gustul unei anumite generaţii nu putea să dureze (muzica pentru "Mileniul '73 " a constat dintr-un aranjament al melodiilor lansate de aşa-numita "contra - cultură" şi foarte populare în anii '60); iar recenta căsătorie (raportat la anul 1979, n. tr. ) a lui Guru Maharaj-ji cu secretara lui i-a slăbit şi mai mult popularitatea de "dumnezeu".

Alte mişcări "spirituale" nu mai pot fi însă considerate apanajul unor mode pasagere, ele indicând fără greş marea putere de influenţă a religiilor orientale în lumea occidentală.

3. Tantra Yoga în munţii din New Mexico

Pe un platou situat la o altitudine de 2250 m înălţime în Munţii Jemez din nordul statului New Mexico s-au strâns o mie de tineri americani (cei mai mulţi între 20 şi 25 de ani) pentru a petrece zece zile de exerciţii spirituale; era perioada solstiţiului de vară din iunie 1973. Se sculau la ora 4 dimineaţa în fiecare zi şi se adunau la un loc înainte de răsăritul soarelui (înfăşuraţi în pături căci dimineţile erau îngheţate) pentru a şedea în şiruri, direct pe sol, în faţa unei estrade în aer liber. Ei îşi încep ziua rostind o mantra în limbaj Punjabi (varietate de sanscrită) pentru a "se încălzi" în vederea exerciţiilor ce urmează.

Mai întâi era vorba de mai multe ore de yoga kundalini, adică nişte exerciţii fizice extrem de obositoare, de cântări şi meditaţie, cu scopul de a atinge un control conştient al proceselor fizice şi mentale din propriul corp, care astfel să devină pregătit pentru "o revelaţie interioară a lui Dumnezeu".

Apoi are loc ceremonia înălţării celor două drapele: al celui american şi al celui care reprezintă "naţiunea Vărsătorului" - această "naţiune" fiind de fapt poporul "Epocii Vărsătorului” sau al "mileniului" pentru care se pregăteşte acest cult; în timpul înălţării acestor steaguri se cântă "God Bless America" (Doamne, binecuvântează America) şi se rosteşte o rugăciune pentru poporul american. Se serveşte apoi un mic dejun vegetarian (care este comun aproape tuturor noilor culte) şi încep conferinţele pe teme spirituale şi practice; după care cu toţii se pregătesc pentru o lungă şedinţă de tantra yoga.

Până acum (1979) tantra yoga nu s-a practicat de loc în Vest, iar de auzit s-au auzit foarte puţine lucruri despre ea. Specialiştii sunt cu toţii de acord că practicarea ei este extrem de periculoasă, ea având întotdeauna loc între bărbaţi şi femei, obţinându-se astfel potenţiale de energie psihică foarte puternice care necesită control şi supraveghere strictă. Se mai afirmă că există un singur maestru de tantra yoga în viaţă pe pământ la un moment dat; iar exerciţiile "Solstiţiului" din New Mexico au fost conduse de "Marele Tantric" al zilelor noastre, Yogi Bhajan.

Toţi, îmbrăcaţi cu costume identice albe, stau aşezaţi pe jos, în şiruri drepte, bărbaţi faţă în faţă cu femei, strânşi umăr la umăr în lungul şirurilor şi aflându-se cu spatele la şirul de alături. Cam zece astfel de şiruri duble se întind pe o lungime de peste 20 m dinspre estrade; iar supraveghetorii au în permanenţă grija ca şirurile să fie perfect drepte pentru a se asigura perfectul "flux" al "câmpului magnetic".

Începe intonarea mantrelor, cu o invocare specială a duhului acelui guru care este "protectorul special" al lui Yogi Bhajan. Yogi Bhajan în persoană, care este el însuşi un bărbat foarte impresionant la vedere (foarte înalt (l, 95m) îmbrăcat complet în alb, cu barbă neagră şi purtând turban) apare pe scenă şi începe să prezinte "visul" său despre "o naţiune nouă, puternică şi creatoare" în America, care se poate făuri cu ajutorul exerciţiilor spirituale de astăzi; adică cu ajutorul exerciţiilor tantra, cheia acestei pregătiri pentru noua naţiune, care îi poate ajuta pe oameni să treacă de la nivelul de "conştiinţă individuală" la cel de "conştiinţă de grup" şi în final la un nivel de "conştiinţă lărgită universală".

Şi exerciţiile încep. Ele sunt extrem de dificile, cerând efort fizic foarte mare care provoacă dureri precum şi stări foarte puternice de teamă, furie, iubire etc. Toată lumea trebuie să facă exact acelaşi lucru în exact acelaşi moment; trebuie rămas un timp îndelungat nemişcat în aceeaşi postură dificilă; exerciţii şi mantre complicate trebuie executate în perfectă coordonare cu partenera (partenerul) şi cu toţi ceilalţi de pe acelaşi şir; un singur exerciţiu poate să dureze între 31 şi 61 de minute, în această activitate intensă de grup conştiinţa individuală într-adevăr dispare şi apar efecte deloc surprinzătoare: epuizare fizică şi uneori paralizie temporară, sau epuizare emoţională şi euforie. Mai mult, dat fiind că în cadrul "Solstiţiului" comunicarea cu celălalt este interzisă, cei prezenţi nu au nici o posibilitate de a evalua raţional experienţa prin care trec împreună; scopul fiind acela de a efectua o schimbare radicală în chiar interiorul fiinţei.

După orele de după amiază petrecute în studiul artelor marţiale (de autoapărare), al medicinii practice şi al modului în care se organizează un ashram, se mai serveşte o dală masa (tot vegetariană) şi se trece la o seară de "cântece spirituale"; este vorba de mantre sanscrite aranjate pe muzica "rock" la modă sau pe muzica folk; se obţine astfel atmosfera unui "festival rock" de "adorare entuziastă" sau "rugăciune veselă" prin care Yogi Bhajan se străduieşte să facă din această religie o religie "tipic americană".[34]

Religia descrisă mai sus este o adaptare modernă a religiei Sikh[35] din India de nord, combinată cu o serie de practici yoga.

Supranumită "Organizaţia celor 3H" (Healthy-Happy-Holy Organization - Organizaţia Sănătate-Fericire-Sfinţenie), ea a fost fondată în 1969 la Los Angeles de Yogi Bhajan care venise iniţial în America pentru a preda într-o universitate şi doar din întâmplare a devenit lider religios; sau mai curând printr-un concurs de împrejurări: a remarcat interesul pe care cursurile sale de yoga îl stârniseră tinerilor "hippie" din California de Sud. Combinând setea de "spiritualitate" a acestora cu propriile sale cunoştinţe despre religiile indiene, el a pus bazele unei religii "americane" care diferă de cele mai multe din religiile indiene prin accentul pe care îl pune pe aspectul practic al vieţii în această lume. Tuturor membrilor acestei religii li se cere să aibă o viaţă de familie stabilă, un loc de muncă serios (nu o sinecură) şi o implicare în viaţa socială.

De la înfiinţarea ei în 1969, "3HO" (Org. celor 3 H) s-a extins la peste 100 de ashram-uri (comunităţi ce servesc ca locuri de întruniri pentru nerezidenţi) în oraşe americane şi de asemenea în Europa şi Japonia. Deşi la suprafaţă ea este foarte distinctă de noile culte orientale (membrii plini trec ulterior în mod formal la religia Sikh prin aceea că arborează turbanul şi îmbrăcămintea albă), "3HO"se identifică totuşi cu ele prin aceea că scopul declarat (prin care îi şi câştigă pe tinerii "hippie") este acela de a atinge starea de conştiinţă "lărgită" sau "universală", sau "transcendentală", văzându-se pe sine ca "avangarda" ce va schimba faţa lumii în sensul grăbirii noii epoci (new age) milenariste (al cărei simbol astrologie este considerat de cele mai multe grupuri a fi "Epoca Vărsătorului").

Pe lângă cultele hinduiste care promovează în mod evident o mentalitate bazată pe autosugestionarea sistematică că lumea e minunată aşa cum e ea, "Organizaţia celor 3 H" este şi ea un "semn al vremilor", prin faptul că militează pentru o Americă "sănătoasă, fericită şi sfântă" din care însă Hristos lipseşte cu desăvârşire. Nu mai există nici o îndoială că, atunci când auzim pe câte un american "fericit" vorbind. cu convingere şi seninătate despre Dumnezeu şi îndatoririle lui religioase fără nici cea mai vagă referire la Hristos, epoca "post-creştină" nu mai este o exagerare sau o figură de stil, ci o realitate de netăgăduit.

4. Meditaţie Zen în nordul Californiei

În munţii împăduriţi din nordul Californiei, la poalele muntelui Shasta - munte "sfânt" al vechilor triburi de amerindieni, devenit apoi centru al unor activităţi şi aşezări oculte ce se află acum din nou în plin avânt - funcţionează din 1970 o "mănăstire" Zen budistă, în oraşele mai mari de pe Coasta de Vest pe care se află stabilite comunităţi de japonezi existaseră temple Zen şi înainte de 1970, după cum existaseră şi încercări de a înfiinţa "mănăstiri" Zen în California; Dar "Mănăstirea Shasta" (căci despre ea este vorba) este primul succes în materie de mănăstiri în care se practică zen-ul american, (în zen budism "mânăstire" înseamnă şcoala în care se pregătesc "preoţi" zen, atât bărbaţi, cât şi femei).

La "mănăstirea" Shasta domneşte o atmosferă de ordine şi profesionalism. Vizitatorilor li se permite accesul doar între anumite ore şi doar însoţiţi de un ghid, nu şi stabilirea de contacte personale cu cei dinăuntru. "Călugării" de la Shasta poartă tradiţionala îmbrăcăminte neagră şi au capetele rase; ei au în permanenţă lucruri clare de făcut, pe care le execută cu o vizibilă seriozitate şi simţ al datoriei.

Programul de la Shasta este foarte strict şi durează cinci ani sau mai mult. Absolvenţii devin "preoţi" sau profesori de Zen şi obţin certificate pe baza cărora pot organiza şi conduce ceremonii budiste. Ca la orice şcoală şi la Shasta se plătesc taxe ce includ cazare şi masă (175 de dolari pe lună, care se plătesc în avans - la începutul fiecărei luni - deci o metodă clară de a descuraja candidaţii neserioşi, căci suma nu se mai rambursează celor care se răzgândesc).

Programul în sine este unul de completă asceză şi austeritate, nu unul obişnuit studenţesc. Există reguli de îmbrăcăminte şi comportament, hrana este complet vegetariană şi se consumă în tăcere în cadrul meselor comune, nu se admit vizitatori şi nici conversaţii ce ar putea primi calificativul de "deşarte"; centrul de greutate îl constituie sala de meditaţie unde cursanţii dorm şi mănâncă, pe lângă faptul că meditează. De asemenea, sunt interzise practicile religioase care nu sunt Zen. Viaţa la Shasta este foarte intensă şi riguroasă şi orice eveniment al zilei (inclusiv spălatul şi mersul la toaletă) este însoţit de o rugăciune budistă specifică, care este rostită mental.

Deşi "mănăstirea" aparţine unei secte Soto Zen "reformate", pentru a sublinia independenţa ei faţă de Japonia şi adaptarea ei la condiţiile de viaţă americană, ceremoniile şi ritualurile ei sunt în tradiţia Zen-ului japonez. Există ceremonii legate de convertirea la budism, ritualuri ale echinocţiului ce serbează "transformarea lăuntrică a persoanei", ceremonialul "hrănirii stafiilor flămânde" (adică comemorarea morţilor), ceremonia "Zilei Fondatorului" care exprimă recunoştinţa faţă de cei care au menţinut vie tradiţia Zen până la actualul maestru, festivalul iluminării lui Buda, şi altele. Semnul de cinstire este acela al plecăciunilor în faţa icoanei lui Buda, dar accentul principal cade pe ideea că fiecare om poartă în sine "natura lui Buda".[36]

Actualmente maestrul de Zen de la Shasta este o femeie occidentală, practica budistă permiţând acest lucru; este vorba de englezoaica Jiyu Kennet, născută în 1924 din părinţi budişti, şi care şi-a primit educaţia în Extremul Orient (în mai multe tradiţii budiste) şi a fost "hirotonită" la o "mănăstire" Soto Zen din Japonia. Ea a sosit în America în 1969 şi a organizat în chiar anul. următor comunitatea budistă Shasta cu câţiva tineri adepţi. De atunci comunitatea s-a dezvoltat rapid, atrăgând mai ales tineri şi tinere între 20 şi 25 de ani.

Cauza acestui succes - în afara atracţiei explicabile pe care o exercită Zen-ul asupra unei generaţii scârbite de raţionalism şi de o educaţie care rămâne de ordin exterior, neafectând interiorul persoanei - pare să constea în mistica unei "transmiteri autentice" a experienţei şi tradiţiei Zen, pe care o întruchipează "stareţa", prin educaţia şi certificările ei japoneze. De asemenea, calităţile ei personale de străină (de britanică în teritoriu american), de persoană care s-a născut în religia budistă şi în acelaşi timp de om occidental cunoscător al mentalităţii contemporane (posedând evident mult admiratul simţ practic "american") par să asigure acestei maestre de zen o influenţă de nezdruncinat în rândurile tinerei generaţii de americani care se converteşte la budism.

Scopul cursurilor Zen de la Shasta este acela de a umple întreaga viaţă a acelora care le frecventează de un "Zen pur". Meditaţiile zilnice (care pot să ajungă de la opt până la zece ore pe zi) sunt expresia unei intense vieţi religioase care în mod ideal trebuie să conducă la o stare "durabilă de, pace şi armonie a trupului şi a minţii"; publicaţiile de la Shasta - un jurnal bilunar şi mai multe cărţi scrise de "stareţă" - avertizează chiar împotriva falsei spiritualităţi şi a şarlatanismului. Comunitatea se opune adoptării obiceiurilor naţionale Japoneze (privite în opoziţie cu cele budiste); semnalează pericolele trecerii de la un guru la altul, cât şi al idolatrizării maestrului de Zen; interzice astrologia, ghicirea viitorului (chiar şi cartea IChing), călătoriile astrale şi orice alt fel de activităţi psihice şi ocultiste; priveşte cu dispreţ abordările teoretice şi intelectualiste ale doctrinei Zen (ca alternativă la cele experimentaliste) şi pune accentul pe munca riguroasă şi susţinuta, de luptă contra iluziilor şi închipuirilor minţii, şi pe "viaţa spirituală". Stilul dezbaterilor "spirituale" la care participă "preoţii" Zen, aşa cum se desprind ele din paginile Jurnalului care se publică la Shasta, seamănă izbitor, prin aerul de competenţă şi prin realismul lor cu tonul discuţiilor între tineri convertiţi la Ortodoxie sau între monahi ortodocşi care dezbat cu convingere diferite aspecte ale vieţii duhovniceşti.

Tinerii creştini ortodocşi ar putea afirma cu îndreptăţire astfel: "Dacă nu m-ar fi păzit harul lui Dumnezeu, eu însumi m-aş putea afla acum acolo"; atât de autentică şi de convingătoare pare viziunea spirituală a acestei "mănăstiri", care oferă tânărului însetat de religie de astăzi, tot ceea ce crede că-şi poate dori, în afară de un singur lucru: viaţa veşnică şi fericită pe care numai singur Hristos Adevăratul Dumnezeu poate să o dea.

Comunitatea budistă Shasta învaţă că budismul nu este o "disciplină distantă şi rece", ci una plină de "iubire şi compasiune". Contrar celor cunoscute în general despre budism, "stareţa" susţine că esenţa credinţei budiste nu este topirea finală în "nimicul nirvanic" ci un "dumnezeu" viu (esenţă identificată de ea cu credinţa ezoterică budistă): "Secretul învăţăturii Zen... este să cunoşti cu certitudine şi în mod personal că Buda cel cosmic există. Adevăratul maestru (sau adevărata maestră) este cel (cea) care nu ezită nici o clipă în această convingere că Buda cel cosmic există, şi în iubirea totală pentru el. Eu m-am simţit copleşită de bucurie când în sfârşit am fost convinsă că el există; iubirea şi recunoştinţa mea nu au cunoscut margini. De asemenea, iubirea pe care am simţit-o venind dinspre el a fost nemăsurată. Aşa doresc s-o simtă fiecare".[37]

Există în prezent în jur de 70 de cursanţi (ce urmeazăsă devină "preoţi", la Shasta şi în "filiale"), mai ales în California. Comunitatea este acum într-o situaţie de expansiune rapidă, atât ca sediu cât şi în ceea ce priveşte "misiunea" sa în rândurile poporului american; există o mişcare crescândă de budişti laici care fac din Shasta un centru de pelerinaj unde au loc numeroase întâlniri şi conferinţe la care sunt invitaţi psihologi psihiatri şi alte persoane interesate, în tabere de durate diferite. Ţinând cont de activităţile publicistice şi cele misionare şi de "counselling" din oraşele californiene, precum mai ales de proiectata şcoală şi cămin de bătrâni, "mănăstirea" Shasta înregistrează într-adevăr progrese remarcabile în atingerea scopului său de a "dezvolta budismul zen în Occident".

Faţă de Creştinism, "stareţa" şi discipolii săi au o atitudine condescendenta; ei susţin că respectă Filocalia şi celelalte scrieri spirituale ortodoxe, afirmând că Ortodoxia le este cea mai apropiată dintre doctrinele "creştine", dar se consideră pe ei înşişi a se situa "dincolo de astfel de teologii, dispute doctrinare şi "-isme" pe care le exclud din preocupările "Adevăratei Religii"[38]

Zen-ul nici nu are de altfel vreo fundamentare teologică, el bazându-se în întregime pe "experienţă" şi căzând astfel în "eroarea pragmatică" care deja s-a discutat în această carte la capitolul despre hinduism: "dacă merge, înseamnă neapărat că este şi bun". Zen-ul, lipsit de teologie cum este, nu e mai capabil decât hinduismul să distingă între experienţele spirituale bune şi cele rele; el nu poate afirma decât ceea ce pare bun din perspectiva "simţirii" unei "păci" şi "armonii" apreciate pe baza puterilor naturale ale minţii şi nu pe baza unei revelaţii; în acest fel, respingând orice altceva ca fiind iluzoriu (în afară de certitudinea propriei minţi), atracţia Zen-ului constă în aceea că hrăneşte şi stimulează un foarte subtil sentiment de mândrie, atât de răspândit în zilele noastre, şi anume mândria că omul se poate mântui prin eforturile personale, fără să aibă nevoie de vreun Mântuitor.

Dintre toate curentele religioase orientale de astăzi, Zen-ul oferă poate cel mai înalt grad de complexitate intelectuală şi sobrietate spirituală. Cu învăţătura sa despre "compasiune" şi despre un "Buda cosmic" iubitor, el reprezintă probabil idealul cel mai înalt de spiritualitate fără Hristos. Şi tocmai în aceasta constă tragedia sa, că Hristos lipseşte din el, şi deci mântuirea. Gradul înalt de intelectualism şi aşa-zisa trezvie spirituală sunt tocmai elementele (foarte eficace) care îl împiedică pe acest tip de budist să-şi caute scăparea la Hristos.

Cu toată compasiunea şi asceza sa tăcută, acest soi de Zen este poate rămăşiţa cea mai tristă a vremurilor "post-creştine" pe care le trăim. Spiritualitatea "necreştină" încetează deci de a mai fi o formă de import în Occident; ea a devenit deja o religie a etniei americane care-i afectează mentalitatea până la rădăcină. Şi este cazul să ţinem minte că religia viitorului nu va fi o simplă sectă sau un cult printre multe altele, ci o orientare religioasă puternică şi profundă, care va fi absolut convingătoare pentru mintea şi inima omului modern.

5. "Noua spiritualitate" faţă în faţă cu Creştinismul

Prezenţa cultelor orientale în Vest s-ar putea exemplifica la nesfârşit; în fiecare an apar culte noi, sau variante noi ale altora vechi. Fapt interesant, însă, este că pe lângă cultele specific religioase, se manifestă prezenţa din ce în ce mai intensă, în ultimele decenii mai ales, a aşa numitelor culte de conştiinţă (cum sunt ele numite de foarte populara revistă de ştiri U. S. News and World Report, 16 Feb. 1976), culte ce se delimitează clar de orice preocupare religioasă.

Aceste grupuri de "terapie mintală" includ organizaţii, precum "Erhard Seminars Training" (fondat în 1971), "Rolfing", "Silva Mind Control" (Controlul mintal Silva) şi încă multe alte forme de "seminarii" (întâlniri) şi "bio-răspuns" (biofeedback), care oferă cu toatele o "descătuşare a tensiunilor" şi o "captare a potenţialelor ascunse" ale omului, exprimate într-un jargon "ştiinţific" de secol XX, mai mult sau mai puţin plauzibil. De asemenea, se menţionează şi alte mişcări de "conştiinţă", care sunt mai puţin la modă astăzi, de la "Ştiinţa creştină" şi "Ştiinţa mintală", până la "Scientologie".

Toate aceste mişcări sunt incompatibile cu Creştinismul. Creştinii ortodocşi nu trebuie să aibă absolut nimic de-a face cu ele.

Şi iată de ce suntem atât de categorici:

1. Aceste mişcări nu au nici o fundamentare în tradiţia şi practica creştină, ci sunt pur şi simplu fructul religiilor păgâne orientale sau al practicilor spiritiste moderne, mai mult sau mai puţin diluate, şi prezentate adesea ca fiind "lipsite de conţinut religios".

Nu numai că învăţătura lor este greşită şi în totală discordanţă cu doctrina creştină despre viaţa duhovnicească; dar prin experienţele lor religios - păgâne şi prin experimentele lor psihiste ele pun în pericol sănătatea mintală a celor care le devin victime, ducând la dezastru psihic şi la pierderea sufletului pentru totdeauna, ştiind că fără Hristos şi fără Biserică, nu este mântuire.

2. Mai precis, experienţele de "tăcere spirituală" pe - care le oferă diferitele tipuri de meditaţie, fie cele aşa-zis lipsite de conţinut religios (precum meditaţia transcendentală, unele forme de Yoga şi Zen şi cultele seculariste), fie cele cu conţinut religios păgân (precum Hare Krishna, "Divine Light Mission", "Organizaţia celor 3H" etc. ), conduc în întregime într-o zonă spirituală "cosmică" unde partea cea mai profundă a personalităţii umane intră în contact cu fiinţe spirituale reale.

Aceste fiinţe, pentru omul aflat în starea de după căderea din Rai, nu sunt altceva decât demonii sau spiritele căzute, care se află în cea mai mare apropiere faţă de om[39]. Chiar cei care practică meditaţia zen-budistă, în pofida eforturilor lor de a trata cu precauţie "experienţele spirituale", vorbesc şi ei despre întâlniri cu aceste spirite (în care se amestecă bineînţeles şi o anumită doză de imaginaţie), pretinzând că nu se lasă în nici un fel "contaminaţi" de ele[40].

3. Partea cea mai periculoasă a acestor "iniţieri" constă în aceea că ele scapă controlului conştient al voinţei omului; astfel, odată "iniţiat" în aceste "culte de conştiinţă", este adesea cu neputinţă să te mai opui participării la experienţe psihice nedorite.

Rezultă că "noua conştiinţă religioasă" este un duşman al Creştinismului cu mult mai puternic şi mai periculos decât au fost vechile erezii din trecut. Deoarece atunci când se pune accentul pe experienţă în detrimentul doctrinei, atunci însăşi învăţătura după care putem distinge şi identifica binele de rău cade sau devine inoperantă, iar duhurile necurate au cale liberă de atac, datorită pasivităţii şi "deschiderii" pe care le exaltă toate aceste noi culte; ele nu fac altceva decât să transforme persoana umană în unealtă pasivă a manifestărilor demonice.

Faptul acesta este demonstrat de numeroasele studii care s-au făcut asupra acestor "culte de conştiinţă". Ele dau în vileag evoluţia progresivă a acestor experienţe, care la început sunt "bune" sau "neutre", pentru a deveni în final ciudate, terifiante şi în ultimă instanţă indubitabil demonice. Chiar latura strict fizică a unor discipline psihice, precum Yoga este periculoasă, pentru că aceasta derivă din ea şi predispune la atitudini şi experimente psihice care sunt de fapt scopul iniţial şi permanent al practicii Yoga.

Puterea de seducţie a "noii conştiinţe religioase" este atât de mare încât ea se poate înstăpâni chiar şi asupra acelora care afirmă cu tărie că sunt creştini. Nu este vorba aici doar despre cei care se complac în sincretismele sau combinaţiile artificiale dintre creştinism şi cultele orientale la care ne-am referit mai sus; ci, mai grav, este vorba şi despre cei care se consideră pe ei înşişi nişte creştini înflăcăraţi. Profunda ignorare a autenticei trăiri creştine din zilele noastre creează condiţiile proliferării unei false "spiritualităţi" creştine, a cărei natură este strâns înrudită cu "noua conştiinţă religioasă".

În capitolul VII vom studia îndeaproape cel mai răspândit curent de "spiritualitate creştină" de astăzi. Din el se desprinde clar spectrul terifiant şi ameninţător al "noii conştiinţe religioase" care îşi recrutează victimele mai ales dintre rândurile creştinilor bine intenţionaţi, chiar ortodocşi, la o scară atât de întinsă, încât este cu neputinţă să nu vedem în acest fenomen un alt semn apocaliptic al vremilor, în care înşelăciunea va fi atât de mare, încât ea va cuprinde aproape întreaga omenire. Asupra acestui subiect vom reveni la sfârşitul cărţii de faţă.

VI. "SEMNE DIN CER". PERSPECTIVA CREŞTIN-ORTODOXĂ ASUPRA OBIECTELOR ZBURĂTOARE NEIDENTIFICATE (OZN-urilor)

Deceniile care au urmat celui de al II-lea Război Mondial au fost marcate nu numai de proliferarea uluitoare a cultelor orientale (mai ales în Occident) ci şi de un fenomen paralel care, deşi în aparenţă neavând nici o legătură cu religia, se dovedeşte a fi la o privire mai atentă un semn tot atât de clar al erei "post-creştine" ca şi "noua conştiinţă religioasă" sau cultele orientale. Acesta este fenomenul obiectelor zburătoare neidentificate", care virtual au fost văzute în toate părţile lumii, începând cu prima "farfurie zburătoare" reperată în 1947.

Credulitatea şi superstiţia omenească, care sunt la fel de mult răspândite astăzi ca oricând în istoria omenirii, au făcut ca acest fenomen să fie întrucâtva asociat cu "manifestările bizare" ale diferitelor pseudo-religii contemporane. Într-o măsură nu mai mică însă, el a suscitat şi interesul responsabil al unor reputaţi oameni de ştiinţă şi chiar al unor echipe guvernamentale, interes ce s-a concretizat în publicarea unor studii şi cărţi.

Aceste investigaţii nu au ajuns de fapt la nişte rezultate pozitive în identificarea fizică a acestor obiecte zburătoare. Dar ipotezele cele mai noi, pe care le-au avansat cercetătorii pentru a explica fenomenele, sunt cu mult mai plauzibile decât vechile teorii de până acum.

În acelaşi timp însă, aceste ipoteze de ultimă oră ne aduc în prezenţa unei "graniţe a realului" (chiar aşa se şi intitulează una din lucrările ştiinţifice menţionate), adică la limita unei realităţi psihice şi spirituale pe care, oamenii de ştiinţă respectivi nu sunt pregătiţi să o investigheze. În schimb, bogăţia de informaţii referitoare tocmai la această realitate, aşa cum o aflăm din textele patristice şi din Sfânta Scriptură, îl plasează pe observatorul creştin ortodox în poziţia privilegiată din care el are toate datele care să-i permită să evalueze aceste noi ipoteze şi fenomene "OZN" în general.

Dar observatorul creştin ortodox este interesat nu atât de fenomenele ca atare, cât de mentalitatea asociată cu ele: cum interpretează oamenii în general OZN-urile şi de ce? Printre primii care au abordat problema OZN-urilor în acest mod se numără şi celebrul psiholog elveţian C.G. Jung, în foarte seriosul său studiu din 1959, Flying Saucers: A Modern Myth of Things Seen in the Skies. (Farfuriile zburătoare: un mit modern al obiectelor văzute pe cer).

În această carte Jung abordează fenomenul în primul rând din perspectiva semnificaţiei lui psihologice şi religioase. Şi, deşi nu l-a clasat ca aparţinând "realităţii obiective", el a identificat cu toate acestea în mod just zona cunoaşterii umane, căreia îi aparţine. Oamenii de ştiinţă contemporani, chiar dacă pornesc de la latura "obiectivă" iar nu cea psihologică a problemei, sunt şi ei nevoiţi să apeleze la ipotezele "psihice" pentru a putea explica aceste fenomene.

În abordarea laturii religioase şi psihice a fenomenelor OZN, este mai înainte de toate important pentru noi să înţelegem cadrul general în limitele căruia s-au interpretat în general fenomenele OZN (de către cei care au crezut în existenţa lor, desigur), încă de pe vremea primelor lor manifestări la sfârşitul anilor '40. Ce anume erau oamenii pregătiţi să vadă pe cer? Răspunsul la această întrebare se poate afla aruncând o privire rapidă asupra literaturii "ştiinţifico-fantastice" de mare popularitate.

1. Atmosfera science-fiction

Originile acestui gen de literatură sunt îndeobşte plasate la începuturile secolului XIX. Unii preferă să-l considere precursor pe Edgar Allan Poe, care combină un stil de un realism foarte persuasiv cu o substanţă narativă atinsă întotdeauna de "misterios" şi de "ocult". Alţii o consideră precursoare a literaturii ştiinţifico-fantastice pe contemporana lui Poe, scriitoarea Mary Wollstonecraft Shelley (soţia celebrului poet), care, în cartea sa "Frankestein, or the Modern Prometheus" (Frankestein sau Prometeul modern, tradusă recent şi în româneşte, n. tr.) combină ştiinţă fantezistă şi ocultism într-un mod ce caracterizează multe scrieri ştiinţifico-fantastice de atunci încoace.

Povestirea ştiinţifico-fantastică tipică avea să apară însă la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX, odată cu Jules Verne şi H. G. Wells. Apoi, trecând prin faza manifestărilor literare de mâna a doua, aşa cum apăreau ele în periodicele ieftine din America anilor 1939 şi 1940, genul science-fiction a ajuns la maturitate şi a devenit o formă literară de prestigiu internaţional în deceniile din urmă. Mai mult, un număr de filme de maximă audienţă atestă cât de mult atmosfera SF captivează imaginaţia maselor.

Filmele SF ieftine şi mai curând de senzaţie ale anilor '50 au făcut loc în ultimii aproximativ zece ani altora mai moderne, care îşi spun "de idei", cum ar fi Odiseea spaţială 2001, Războiul stelelor, sau Întâlnirea de gradul III, fără a mai menţiona unul din cele mai lungi şi mai gustate seriale de televiziune americane, Star Treck (distribuit şi pe postul nostru naţional de televiziune, n. tr.).

Filozofia sau mai curând ideologia care stă la baza spiritului SF şi care îl generează, este împărtăşită, chiar dacă numai implicit, de toţi creatorii de SF. Această filozofie ar putea fi rezumată astfel:

1. Religia în sens tradiţional este fie cu totul absentă, fie prezentă în mod accidental sau artificial. Chiar ca formă literară, SF-ul este în mod vizibil produsul unei perioade deja "post-creştine" (aşa cum este cazul povestirilor lui Poe şi Shelley). Universul SF este cu totul secularist, deşi în el se amestecă adesea nuanţe oculte sau orientale. "Dumnezeu", atunci când este menţionat, este prezentat ca o putere vagă şi lipsită de contur, iar nu ca o fiinţă personală (de ex. "Forţa" din Războiul Stelelor, o energie cosmică care are atât un aspect pozitiv cât şi unul negativ). Fascinaţia crescândă a omului contemporan faţă de temele SF este o reflectare directă a pierderii valorilor religioase tradiţionale.

2. În centrul universului SF nu se mai situează Dumnezeu, ci omul, dar nu omul aşa cum îl cunoaştem noi astăzi, ci aşa cum va "deveni" el în viitor, conform mitologiei evoluţioniste moderne. Deşi eroii povestirilor SF sunt în general oameni obişnuiţi, nu ei sunt cei care ies în prim plan, ci întâlnirile lor cu diferite tipuri de "supraoameni" ce reprezintă rase "supraevoluate" ale viitorului (sau uneori ale trecutului) care de cele mai multe ori provin "din alte galaxii".

Ideea că există forme de viaţă inteligentă "mult evoluată" pe alte planete a devenit atât de înrădăcinată în mentalitatea contemporană, încât până şi în cele mai respectabile speculaţii ştiinţifice (sau semiştiinţifice) ea este socotită ca ceva de la sine înţeles.

Astfel, într-o foarte populară serie de cărţi (Erich von Daniken, Chariots of the Gods - Carele zeilor -, Gods from OuterSpace - Zeii din spaţiul cosmic) se aduc aşa zise dovezi ale prezenţei fiinţelor "extraterestre" sau ale unor "zei" în preistorie, cărora li s-ar datora apariţia subită a inteligenţei la om, inteligenţă care este anevoie de explicat prin teoria evoluţionistă obişnuită.

Cercetători de prestigiu din Rusia speculează că distrugerea Sodomei şi Gomorei s-ar datora unei explozii nucleare, că în urmă cu secole pământul a fost vizitat de fiinţe "extraterestre", că Iisus Hristos se poate să fi fost un astfel de "cosmonaut" şi că astăzi "este posibil să ne aflăm în pragul unei "a doua veniri" a acestor fiinţe inteligente din spaţiul extraterestru.[41]

Cercetători la fel de reputaţi din lumea occidentală cred destul de serios în existenţa "inteligenţelor extraterestre", din- moment ce de aproape 18 ani încoace ei încearcă, prin intermediul telescoapelor radio, să intre în legătură cu ele. Există în întreaga lume cel puţin şase programe de cercetare conduse de astronomi, care încearcă să recepţioneze semnale radio de la fiinţe inteligente din spaţiul extraterestru.

De asemenea, "teologi" protestanţi şi romano-catolici contemporani, care s-au obişnuit să urmeze orice idee nouă pe care o lansează "ştiinţa", fac la rândul lor speculaţii în cadrul noului domeniu al "exoteologiei" (adică "teologia spaţiului cosmic"), cu privire la natura raselor "extraterestre" (v. rev. Times, 24 aprilie 1978). Este de netăgăduit că mitul SF îi fascinează cu putere până şi pe cei mai luminaţi intelectuali şi oameni de ştiinţă ai zilelor noastre.

Fiinţele "evoluate" ale viitorului, aşa cum apar ele în literatura SF, sunt prezentate invariabil ca unele ce au "depăşit" limitele umanităţii obişnuite, mai ales cele ale "personalităţii". Asemenea lui "Dumnezeul" din povestirile SF, "omul" a devenit şi el o impersonalitate bizară. În cartea Childhood's End (Sfârşitul copilăriei) a lui Arthur C. Clarke, noua rasă de oameni are fizionomia caracteristică vârstei copilăriei, însă chipurile sunt total lipsite de personalitate; aceste fiinţe sunt pe cale de a suferi transformări "evolutive" încă şi mai înalte, până la absorbirea într-o "Supraminte" impersonală.

În general literatura SF - ale cărei idei se află în opoziţie diametrală faţă de învăţătura creştină, dar în concordanţă perfectă cu unele şcoli filozofice orientale - vede "progresul evoluţionist" şi "spiritualitatea" în termenii unei depersonalizări crescânde.

3. Umanitatea şi lumea viitorului sunt văzute, în termenii SF, ca "proiecţii" ale descoperirilor ştiinţifice celor mai noi; "proiecţii" care nu sunt câtuşi de puţin lipsite de substanţă, pentru că ele corespund remarcabil cu realitatea cotidiană a experienţelor ocultiste şi demonice, aşa cum s-au desfăşurat ele de-a lungul tuturor veacurilor.

Iată câteva dintre caracteristicile acestor fiinţe "supraevoluate" ale viitorului: comunicarea prin telepatie, capacitatea de a zbura, de a apărea şi a dispărea, transformarea aspectului unor obiecte sau crearea de scene şi creaturi iluzorii prin "gândirea pură", mişcarea la viteze ce depăşesc cu mult mijloacele tehnologiei moderne, capacitatea de a supune alte persoane propriei voinţe, precum şi propovăduirea unei filozofii "spirituale" care se plasează "dincolo de orice religie" şi care promite sosirea unui timp în care "inteligenţele avansate" nu vor mai depinde de materie.

Într-adevăr, toate aceste lucruri se obţin prin nimic altceva decât prin practici sataniste şi vrăjitoreşti tipice. Într-o istorie a literaturii SF se notează că, "un aspect persistent al creaţiilor SF este dorinţa de a transcende experienţa normală prin intermediul unor personaje şi evenimente care depăşesc condiţiile de spaţiu şi de timp normale”[42].

Scenariile unor filme ca "Star Treck", precum şi multe alte povestiri SF, seamănă foarte bine prin unele locuri (mai ales în amănuntele lor "ştiinţific" - viitorologice) cu unele descrieri din "Vieţile Sfinţilor Părinţi", pe vremea cărora activităţile vrăjitoreşti erau ceva obişnuit la popoarele păgâne, printre care sfinţii erau de multe ori nevoiţi să-şi ducă viaţa.

Literatura ştiinţifico-fantastică nu are mai nimic ştiinţific, şi nici prea "viitorologică" nu este. Ea se prezintă mai degrabă ca o întoarcere la originile "mistice" ale ştiinţei moderne - ştiinţa dinaintea "iluminismului" secolelor XVII şi XVIII, care era foarte apropiată de ocultism.

In aceeaşi istorie a literaturii SF se notează că "rădăcinile literaturii SF, ca şi rădăcinile ştiinţei, se situează în zonele magicului şi miticului" (Scholes şi Rabkin). Cercetările şi experimentele contemporane din aşa-zisul domeniu al parapsihologiei indică şi ele o viitoare joncţiune între "ştiinţă" şi ocultism, dezvoltare care se află în deplină armonie cu literatura SF.

Literatura SF din Uniunea Sovietică (care se bucură acolo de aceeaşi popularitate ca şi în Vest, deşi cunoaşte dezvoltări uşor diferite), cunoaşte exact aceleaşi teme ca şi literatura SF din aria occidentală. În general, temele "metafizice" ale literaturii SF sovietice (care se scrie sub ochiul atent al cenzorului "materialist"), sunt de influenţă occidentală sau sunt inspirate direct de spiritualitatea hinduistă, aşa cum se remarcă în cazul scriitorului Ivan Efremov. Cititorul sovietic de literatură SF rămâne, potrivit unui critic, "cu o capacitate vagă de a distinge demarcaţiile critice dintre ştiinţă şi magie, dintre omul de ştiinţă şi vrăjitor, dintre viitor şi fantezie".

Literatura SF, atât din Vest cât şi din Est, ca şi celelalte aspecte ale culturii contemporane, „confirmă în întregime - spune acelaşi autor -, faptul că faza superioară a umanităţii o constituie ocultismul”.[43]

4. Prin însăşi natura sa "viitorologică", literatura SF tinde să devină utopică. Câteva romane sau povestiri chiar descriu o societate perfectă a viitorului, dar cele mai multe dintre ele se ocupă de "evoluţia" societăţii moderne la o stare mai avansată, sau cu întâlnirea cu civilizaţii superioare de pe altă planetă, cu speranţa (care uneori este prezentată ca realitate) că problemele cotidiene ca şi limitările condiţiei umane pot fi depăşite. În creaţiile lui Efremov (şi nu numai), comunismul devine "cosmic" şi "începe să dobândească calităţi nemateriale", iar "civilizaţia post-industrială va fi ca aceea de tip hinduist"[44].

"Fiinţele avansate" din spaţiul cosmic sunt adesea înzestrate cu calităţi "mântuitoare", iar aterizările navelor spaţiale sunt semnul unor evenimente "apocaliptice" - de obicei sosirea unor fiinţe binevoitoare care să conducă oamenii în "progresul lor evolutiv".

Într-un cuvânt, literatura SF a secolului XX este în ea însăşi un semn grăitor al pierderii valorilor şi mentalităţii creştine în interpretarea lumii. Ea a devenit un puternic vehicul de diseminare a unei filozofii necreştine asupra vieţii şi istoriei, manifestând mai curând, pe faţă sau în ascuns, influenţe ocultiste şi orientale. Şi tot această literatură, într-o perioadă crucială de criză şi tranziţie a civilizaţiei umane, a constituit o forţă de prim ordin în crearea speranţei şi a stării de aşteptare actuale a „fiinţelor extraterestre", care vor veni şi vor rezolva problemele omenirii, călăuzind-o către o nouă eră "cosmică" a istoriei sale.

Pretinzând că este "ştiinţifică şi nereligioasă", literatura SF în realitate este un mijloc propagandistic de vârf (de formă secularistă) în mediatizarea "noii conştiinţe religioase" ce invadează omenirea, pe măsură ce creştinismul autentic supravieţuieşte în arii etnice şi geografice tot mai restrâns.

Toată această prezentare a constituit cadrul necesar pentru introducerea cazurilor concrete de apariţii OZN, care corespund în mod ciudat cu aşteptările pseudoreligioase spre care este stimulat omul "civilizaţiei postcreştine"!

2. Apariţii ale OZN-urilor şi investigarea lor ştiinţifică

Deşi ficţiune, ar putea spune cineva, literatura SF a pregătit întrucâtva omenirea pentru apariţia OZN-urilor, noi în mod evident, neputând înţelege realitatea lor "obiectivă" pe baza literaturii sau aşteptărilor şi fanteziilor omeneşti.

Înainte de a încerca să aflăm ce sunt OZN-urile, trebuie mai întâi să cunoaştem natura şi gradul de încredere pe care îl putem acorda observaţiilor care s-au făcut asupra lor. Există cu adevărat OZN-uri? Sau este vorba doar de percepţiile false, pe de o parte şi dorinţa de împlinire psihologică şi pseudo-religioasă pe de altă parte?

Un rezumat foarte solid documentat al fenomenului OZN a fost dat de către Dr. Jaques Vallee, un cercetător francez care în prezent locuieşte în California, expert în astrofizică şi în ştiinţa computerelor, şi care a făcut parte, mai mulţi ani, din comisiile de investigare ştiinţifică a rapoartelor referitoare la OZN-uri. Mărturia lui este cu atât mai preţioasă, cu cât el a studiat cazurile de apariţii OZN şi din afara Statelor Unite, mai ales din Franţa, ceea ce întregeşte considerabil tabloul general al fenomenului.

Dr. Vallee afirmă[45] că, deşi obiecte zburătoare ciudate au mai fost observate în secolele trecute, "istoria lor modernă" începe odată cu transformarea lor într-un fenomen de masă, adică odată cu anii celui de-al doilea Război Mondial şi de atunci înainte. Pe continentul american fenomenul a fost receptat prima oară în 1947, dar el se repetase de mai multe ori până atunci în ţări ale Europei.

În timpul celui de-al II-lea Război Mondial., mulţi piloţi raportau luminiţe ciudate ce păreau că se află sub un control inteligent, iar în 1946, mai ales în luna iulie, a fost un adevărat val de astfel de apariţii, în Suedia şi în alte ţări nord-europene. Iniţial s-a presupus că obiectele percepute în acest val scandinav sunt "meteori", apoi că ar fi "rachete" (sau "rachete fantomă") sau chiar "bombe", şi uneori că sunt "un nou tip de navă spaţială", capabilă de mişcări cu totul neobişnuite în spaţiu şi care nu lasă nici o urmă pe sol, nici măcar atunci când par că aterizează.

Presa europeană era plină de ştiri referitoare la valul acestor apariţii şi toată lumea în Suedia vorbea despre ele; ele se comunicau de ordinul miilor, dar în nici măcar unul dintre cazuri nu s-a emis ipoteza originii lor "extraterestre" sau "interplanetare". Dr. Vallee conchide că "valul" a constat din apariţia unor obiecte reale, dar rămase neidentificate şi că el nu se poate pune pe seama "rumorilor" pre-existente despre OZN-urile sau despre "vizitatorii din spaţiul extraterestru".

Conform cercetărilor sale, din acest "val de farfurii zburătoare" şi din altele ce i-au urmat, lipseşte orice asociere între interesul crescând al maselor pentru literatura SF şi curbele maxime ale apariţiei bizarelor obiecte după cum nici cu ani înainte, când Orson Wells panicase întreaga opinie publică americană în 1938, cu a sa adaptare radiofonică după Războiul lumilor (H. G. Wells), nu existase nici o idee despre vreun "val de farfurii zburătoare".

El concluziona că "naşterea, creşterea şi extinderea unui val OZN este un fenomen obiectiv, independent de influenţa conştientă sau inconştientă a martorilor oculari sau a reacţiilor lor faţă de el".

Prima reperare, care s-a înregistrat în Statele Unite şi care a fost preluată şi difuzată în masă de mass-media americană, a avut loc în iunie 1947, când Kenneth Arnold, un comis voiajor care îşi pilota la acea oră propriul avion, a văzut nouă obiecte în formă de disc, asemenea unor "farfurii" ce zburau în apropiere de Muntele Rainier din Statul Washington. Ziarele au preluat imediat vestea şi astfel a început era "farfuriilor zburătoare".

Ceea ce este totuşi interesant, este că aceasta nu a fost prima apariţie OZN americană; s-au făcut alte observări nepopularizate, în lunile de dinaintea acesteia. Mai devreme, în aceeaşi lună, avusese loc un val OZN în Ungaria, atestat de cincizeci de martori oculari.

Deci, se vede clar că apariţiile OZN din 1947 nu se datorează nicidecum peste tot isteriei colective generate de incidentul Arnold. S-au mai semnalat şi alte apariţii în cadrul valului american din 1947, mai cu seamă în lunile iunie, iulie şi august. Deşi unele ziare făceau speculaţii despre "vizitatorii interplanetari", apariţiile erau totuşi luate în serios de oamenii de ştiinţă, care presupuneau că se află în faţa unei tehnologii foarte avansate, după toate probabilităţile americane, sau poate chiar ruseşti.

Un al doilea val s-a manifestat în iulie 1948, cu apariţii în America şi în Franţa. În Statele Unite nişte piloţi aflaţi în zbor de noapte la bordul unui DC-3 al companiei Eastern Airline au văzut o navă de zbor în formă de torpilă cu două rânduri de "hublouri", înconjurată de un soi de aură albăstruie şi emiţând o coadă de flăcări portocalii. În august al aceluiaşi an s-au înregistrat numeroase apariţii la Saigon şi în alte părţi ale Asiei de sud-est, ale unui "obiect prelung în formă de peşte".

1949 a fost anul în care s-au semnalat discuri şi sfere ciudate în Suedia şi noi OZN-uri în America, două dintre ele observate de specialişti şi experţi în astronomie. Valuri OZN mai mici, precum şi apariţii izolate, au continuat în 1950 şi 1951, în Statele Unite mai ales, dar şi în Europa.

În 1952 a apărut primul val OZN cu adevărat internaţional, care s-a manifestat în apariţii repetate în S.U.A., Franţa şi Africa de Nord. Apogeul acestui val l-au constituit două apariţii senzaţionale ce s-au manifestat deasupra Casei Albe din Washington, D. C. şi deasupra Capitoliului, adică deasupra unor clădiri care se află sub permanentă supraveghere radar. În septembrie, un alt val a cuprins Danemarca, Suedia, Germania şi Polonia de nord. În acelaşi interval s-a comunicat în Franţa prima "aterizare" OZN, care include şi prezenţa unor "omuleţi".

În 1953 nu s-au mai înregistrat valuri OZN, ci doar apariţii izolate. Una dintre ele a avut loc la Bismarck, Dakota de Nord, când, într-o noapte, patru obiecte au plutit şi au făcut manevre de zbor deasupra unei staţii de filtrare a aerului timp de trei ore. Raportul oficial al acestui eveniment se întinde pe mai multe sute de pagini, cu declaraţii din partea unui foarte mare număr de martori oculari, cei mai mulţi dintre ei fiind piloţi şi personal militar.

Anul 1954 a fost anul celui mai mare val OZN internaţional de până atunci. Franţa a fost practic copleşită de apariţii comunicate zilnic pe parcursul lunilor septembrie, octombrie şi noiembrie. Valul francez este caracteristic pentru dificultăţile cu care se confruntă o investigaţie ştiinţifică solidă a fenomenului OZN: "Fenomenul a fost atât de intens, impactul asupra opiniei publice atât de profund, reacţia ziarelor atât de emoţională, încât reflexia ştiinţifică ajunsese la saturaţie cu mult înainte de a fi posibilă o investigare serioasă. Drept urmare, nici un cercetător nu-şi putea risca reputaţia ştiinţifică studiind pe faţă un fenomen prezentat cu atâta patimă şi care inevitabil putea duce la distorsiuni; oamenii de ştiinţă francezi au păstrat tăcerea până când valul a trecut şi s-a mai estompat în conştiinţa oamenilor".

În timpul valului francez au apărut caracteristicile tipice ale întâlnirilor extraterestre de mai târziu: "aterizări" OZN (în împrejurări bine descrise de cele mai multe ori), fascicole luminoase dinspre OZN înspre privitor, oprirea motorului maşinii (martorului ocular) în vecinătatea locului apariţiei (OZN-ului), mici fiinţe ciudate îmbrăcate în "costume de scafandri", tulburări fizice şi psihice grave la martorii oculari.

Din 1954 încoace s-au semnalat în fiecare an astfel de apariţii în diferite ţări, cu valuri internaţionale majore în anii 1965-67 şi 1972-73. Aceste apariţii sunt îndeosebi numeroase şi cu efecte foarte adânci în ţările Americii de Sud.

Cea mai cunoscută investigaţie guvernamentală a fenomenului OZN este cea întreprinsă de Flota Americană a SUA, la scurt timp după primele apariţii OZN americane din 1947. Această investigaţie, cunoscută din 1951 sub numele de "Project Blue Book" ("Cartea Albastră") a durat până în anul 1969, când a fost abandonat la recomandarea "Raportului Condon" din 1968 - raport ce constituie opera unei comisii ştiinţifice condusă de un fizician renumit de la Universitatea Colorado.

Cei care s-au ocupat îndeaproape cu studiul ambelor rapoarte, au observat însă imediat că în nici unul dintre ele nu se ia în serios existenţa fenomenelor OZN şi că preocuparea lor este mai curând aceea de a calma opinia publică prin explicarea "oficială" a unor fenomene spaţiale considerate a fi derutante pentru populaţie.

Unele grupuri de persoane interesate de înţelegerea fenomenului "Farfuriilor Zburătoare", au mers chiar până la a afirma că Statele Unite se folosesc de aceste investigaţii ca de un paravan în spatele căruia ţin ascunsă cunoaşterea "adevăratei naturi" a fenomenului OZN.

După toate indiciile nu se poate afirma clar despre aceste cercetări decât că au fost făcute cu neglijenţă, pentru simplul motiv că obiectul lor central, fenomenul OZN, era privit ca neavând nici o legătură cu realitatea. Mai mult. Ca urmare a unor întâmplări cu OZN-uri, care mai de care mai ciudate, chiar oamenilor de ştiinţă începu să nu le mai placă această temă de cercetare, din aceleaşi motive, am putea spune, care au determinat-o pe vulpe să nu-i mai placă strugurii.

Primul director al "Cărţii Albastre", căpitanul Edward Ruppelt, a mers până la a mărturisi că "dacă scopul Forţelor Aeriene a fost acela de a crea şi mai multă confuzie în jurul acestui fenomen, atunci ei nu ar fi putut face o treabă mai bună... Se poate vorbi despre o confuzie organizată în abordarea acestei probleme... Totul în acest raport se bazează pe premisa că de fapt nu există OZN-uri"[46].

Raportul Condon conţine câteva explicaţii "clasice" ale Fenomenului OZN; în una din ele, de exemplu, se afirmă că "această apariţie neobişnuită trebuie considerată aşadar ca făcând parte dintr-o categorie de fenomene aproape cu siguranţă naturale, dar care sunt atât de rare, încât nu au putut fi descrise sau evaluate până la momentul apariţiei lor, sau de la acel moment înainte".

Consultantul ştiinţific principal al "Cărţii Albastre" pentru mai bine de jumătate din cei 22 de ani, cât au durat investigaţiile, a fost astronomul J. Allen Hynek de la Northwestern University; el a numit pe faţă toată această activitate drept un "proiect pseudo-ştiinţific"[47].

În cei 22 de ani de investigaţii, aşa cum au fost ele, "Cartea Albastră" a reunit totuşi peste 12000 de cazuri de fenomene aeriene uimitoare, dintre care 25% au rămas "neidentificate" în pofida chiar a "explicaţiilor" adeseori forjate. Mii de alte cazuri s-au colectat şi se mai colectează încă de către organizaţii particulare din S.U.A. şi din alte ţări, în condiţiile în care aproape toate organele guvernamentale se feresc să facă comentarii asupra lor.

În Uniunea Sovietică subiectul a apărut menţionat public pentru prima oară în 1967 (ceea ce înseamnă implicit aprobarea oficială), când Dr. Felix U. Ziegel de la Institutul de Aviaţie din Moscova afirma, într-un articol din revista sovietică Smena, că "radarul sovietic recepţionează obiecte zburătoare neidentificate încă de acum douăzeci de ani".[48]

In aceeaşi perioadă a avut loc o conferinţă ştiinţifică (sovietică) pe tema "Civilizaţii Spaţiale", condusă de astronomul armean Victor Ambartsumyam, care sublinia urgenţa unor studii preliminare privind problemele ştiinţifice şi tehnice ridicate de comunicarea cu astfel de "civilizaţii" a căror existenţă el o considera de la sine înţeleasă.[49] În anul următor însă, tema OZN-urilor a fost din nou interzisă în Uniunea Sovietică, iar de atunci cercetătorii sovietici îşi comunică rezultatele colegilor lor din vest doar pe căi neoficiale.

În Statele Unite subiectul se situează "în afara ariei" de cercetare, atât pentru cercurile de resort militare, cât şi pentru oamenii de ştiinţă propriu-zişi, dar este demn de notat faptul că în anii din urmă un număr din ce în ce mai mare de specialişti (mai ales tineri) iau foarte în serios fenomenul OZN şi se întrunesc pentru a studia cele mai adecvate metode de cercetare; Cercetătorii Hynek şi Vallee vorbesc despre un "colegiu invizibil" al unor oameni de ştiinţă foarte activi în cercetarea problemei, dintre care cei mai mulţi refuză să-şi vadă menţionat numele (în massmedia) în contextul cercetărilor fenomenului OZN.

Există desigur şi alţii care neagă existenţa OZN-urilor, punându-le pe acestea pe seama unor percepţii deformate, după ei OZN-urile nefiind altceva decât obiecte naturale, baloane, avioane etc., sau simple trucuri sau "proiecţii" psihologice. Unul dintre aceşti autori este Philip Klass; el "demască" cu delectare fenomenul OZN, şi trage concluzia, în urma câtorva investigaţii, că OZN-urile sunt fie fenomene naturale, fie falsuri grosolane. Investigaţiile sale l-au convins că "ideea unor nave spaţiale miraculoase aparţinând altor civilizaţii este un basm confecţional pe măsura mentalităţii adulte".[50]

Asemenea cercetători de neclintit se bazează mai ales pe faptul că practic nu există dovezi concrete (fizice) ale existenţei OZN-urilor, chiar partizanii cei mai vajnici ai existenţei lor, fiind nevoiţi să recunoască puţinătatea dovezilor de ordin fizic din chiar cele mai bine documentate rapoarte.

Dar, ceea ce a convins un număr de savanţi, în anii din urmă, să ia în serios fenomenul, nu este dovada fizică a existenţei lor, ci faptul că o multitudine de persoane, a căror probitate şi seriozitate nu poate fi pusă la îndoială, au văzut lucruri ce se situează dincolo de orice explicaţie şi care au avut asupra lor un efect puternic.

Iată cum descrie Dr. Hynek aceste mărturii: "Aveam invariabil sentimentul că mă aflu în faţa unor oameni care îmi descriu desfăşurarea unui eveniment foarte real. Acest eveniment se constituia pentru acea persoană într-o experienţă capitală, pe care şi-o aminteau în cele mai mici detalii şi care nu avea nici o legătură cu imaginaţia; un eveniment pentru care de obicei respectiva persoană nu era câtuşi de puţin pregătită - şi a cărui înţelegere o depăşea cu desăvârşire" (The UFO Experience).

Această experienţă a intensei realităţi a fenomenului OZN, conjugată cu lipsa totală a dovezilor fizice care să ateste existenţa lor, plasează fenomenul mai curând în sfera studiilor de psihologie, decât în cea a investigărilor unor fenomene fizice; mai precis, în sfera cercetărilor prin care se studiază mai curând rapoartele decât întâlnirile extraterestre în sine, şi gradul de credibilitate şi consistenţă a acestor rapoarte.

Activitate care ţine deja de domeniul psihologiei, din care în mod firesc abordările care urmăresc exclusiv dovezile palpabile ale existenţei OZN-urilor se exclud ca neadecvate. Dar din această perspectivă poate că nici părerea d-lui Klass cum că aceste "nave spaţiale miraculoase" nu sunt decât nişte "basme pentru oameni mari" - nu este cu totul neîndreptăţită. Pentru că a vedea cu proprii ochi un OZN este una, iar a interpreta ceea ce ai văzut (sau ceea ce altcineva a văzut) este cu totul altceva: experienţa în sine poate să fie reală, în timp ce relatarea sau interpretarea ei poate să ţină de domeniul "basmului" sau a miturilor contemporane.

Prin activitatea sa, Dr. Hynek a contribuit mult la înlăturarea prejudecăţilor despre întâlnirile sau observările obiectelor extraterestre. El a arătat clar că de cele mai multe ori persoanele care declară asemenea întâlniri sau observări nu sunt nici sectanţi superstiţioşi şi nici oameni needucaţi sau labili psihic. Declaraţiile unor astfel de indivizi (care nu prezintă credibilitate) sunt uşor de identificat şi orice cercetare asupra lor este automat sistată.

Dimpotrivă, relatările cele mai coerente şi mai precise vin din partea unor oameni normali şi responsabili (adesea de formaţie ştiinţifică), pe care respectiva experienţă i-a surprins sau chiar şocat şi căreia ei nu îi găsesc nici o explicaţie (The UFO Experience); şi cu cât experienţa este mai puternică iar OZN-ul văzut mai de aproape, cu atât mai puţin dispusă este respectiva persoană să o relateze.

Dosarele OZN sunt o colecţie de "evenimente incredibile povestite de către persoane perfect credibile", după cum declară un general din cadrul Forţelor Aeriene. Faptul că există ceva în spatele atâtor mii de declaraţii credibile nu poate fi pus la îndoială.

3. Cele şase tipuri de întâlniri extraterestre

Dr. Hynek, care a studiat mai în amănunţime problema decât cei mai prestigioşi dintre experţi, distinge şase categorii generale de fenomene OZN sau extraterestre[51].

Prima dintre ele, a "luminiţelor nocturne", este şi cea mai frecvent menţionată şi cea mai puţin stranie dintre toate. Acestea pot fi uşor asimilate cu corpuri cereşti, meteori etc. şi nu sunt considerate propriu-zis OZN-uri. "Luminiţele nocturne" cu adevărat ciudate (acelea care rămân "neidentificate"), cele care par manevrate în mod inteligent şi nu pot fi considerate nave spaţiale, sunt de cele mai multe ori reperate de mai mulţi martori, printre care ofiţeri de poliţie, piloţi, sau operatori ai turnurilor de control.

A doua categorie de OZN-uri o constituie "discurile diurne", al căror comportament este similar cu al luminiţelor de noapte. Aceste discuri sunt aşa numitele "farfurii zburătoare" şi ele apar în toate relatările incluse în această categorie; ceea ce diferă este forma OZN-ului, care variază de la cilindrică până la circulară. Au un aspect metalic şi depăşesc capacitatea celor mai sofisticate nave spaţiale cunoscute până în prezent. Se afirmă că OZN-urile de gradul doi sunt, ca şi "luminiţele nocturne", silenţioase, şi că pot apărea în grupuri de două sau mai multe.

În a treia categorie întră descrierile "radar-vizuale", adică reperări de OZN-uri care se fac cu ajutorul radarului (reperările radar fiind şi ele susceptibile de diferite erori). Cele mai multe din aceste cazuri au loc noaptea, când sunt reperate simultan de mai multe avioane (uneori trimise special să urmărească OZN-urile deja semnalate), de la distanţe relativ mici.

În astfel de cazuri, avioanele sunt întotdeauna depăşite de OZN-uri, care uneori se plasează ele în urmărirea avionului şi apoi dispar la viteze uluitor de mari (până la 6640 km pe oră şi chiar mai mult). Uneori, ca şi în întâlnirile de gradul 1 şi 2, obiectul pare că se divide (în două sau chiar mai multe părţi distincte), iar alteori radarul nici măcar nu înregistrează obiective reperate clar de piloţi în timpul zborului. Aceste întâlniri, ca şi cele din primele două categorii, durează de la câteva minute până la câteva ore.

Există un număr de cazuri documentate din primele trei categorii, fiecare dintre ele fiind observate de numeroşi martori oculari, izolaţi, credibili şi cu experienţă. Dr. Hynek notează însă că oricare din aceste cazuri ar putea fi produs de un set de împrejurări său condiţii extrem de neobişnuite şi nu neapărat de un fenomen total necunoscut.

Dar când se acumulează cazuri bine documentate şi toate asemănătoare între ele, posibilitatea ca ele să fie puse pe seama unor condiţii naturale excepţionale devine foarte mică (The UFO Experience). Din acest motiv cercetătorii fenomenului se concentrează acum asupra studiului celor mai bine documentate cazuri, comparând dosarele cel mai bine articulate şi mai credibile pentru fiecare din ele, şi reuşind să discearnă astfel caracteristici şi structuri comune clare ale manifestărilor OZN.

Reacţia emoţională a celor care au văzut astfel de obiecte în cadrul întâlnirilor aparţinând primelor trei categorii, este una de perplexitate şi uimire; ei nu îşi pot explica câtuşi de puţin comportamentul lor şi rămân cu dorinţa manifestă de a mai vedea odată obiectul "măcar un pic mai de aproape". Cazurile în care martorii au încercat un sentiment acut de teamă sunt puţine la număr şi de cele mai multe ori se referă la piloţi care, încercând să urmărească obiectele necunoscute, îşi dădeau seama că au de-a face cu o tehnologie ce depăşeşte cel mai înalt nivel cunoscut şi că respectivele obiecte sunt pilotate clar de cineva. Pe de altă parte, în cazul "întâlnirilor la mică distanţă", reacţia "psihică" a persoanelor în cauză este foarte puternică şi cu consecinţe durabile.

"Întâlnirile de gradul I" sunt cele în care un obiect luminos este văzut de la 150 m sau chiar mai puţin, luminozitatea lui fiind atât de puternică, încât luminează şi solul de pe raza lui. Ele adesea plutesc la o distanţă foarte mică deasupra solului, parcurgând în acest mod distanţe considerabile, pentru a decola apoi brusc la viteze incredibile, silenţios, şi mai întotdeauna pe verticală.

Cazurile de "Întâlniri de gradul I", atât de numeroase şi documentate întotdeauna de mai mulţi martori, sunt atât de asemănătoare între ele, încât cel care le studiază are impresia că este vorba invariabil de acelaşi obiect zburător. Trăsătura specifică a "Întâlnirilor de gradul I" este însă aceea că ele au loc mai ales noaptea în zone mai puţin locuite şi că numărul martorilor oculari nu depăşeşte în general trei sau patru (în cazurile examinate de Dr. Hynek).

"Întâlnirile de gradul I" întotdeauna intimidează şi sunt adesea terifiante, dar ele nu lasă urme vizibile asupra martorilor oculari; aceştia sunt de obicei atât de copleşiţi de ceea ce văd, încât pierd cu totul din vedere să fotografieze obiectul, în ciuda faptului că uneori au aparat de fotografiat asupra lor. Efectul tipic al acestor întâlniri asupra martorilor oculari este redat de unul dintre ei astfel:

"Vă asigur că oricine a văzut un astfel de obiect de atât de aproape, fie chiar şi pentru un singur minut, nu îl mai uită toată viaţa" (The Hynek Report ). Experienţa este atât de neobişnuită, încât cei care o povestesc nu sunt crezuţi, ceea ce îi face pe aceştia să nu o mai povestească deloc sau să o povestească doar unui cerc restrâns de prieteni, sau de abia peste ani de zile. Este un tip de experienţă care este foarte reală pentru cei care au trăit-o, dar incredibilă pentru cei care ascultă relatări despre ea.

O "Întâlnire de gradul I” tipică a avut loc în 1966 şi i-a avut drept protagonişti pe doi şerifi din Portage County, Ohio. Pe la ora 5 dimineaţa ei au văzut un obiect "mare cât o casă" ridicându-se cam la 30 m înălţime. Pe măsură ce obiectul se apropia de ei, luminozitatea lui creştea, luminând tot locul dimprejur, oprindu-se deasupra lor. Când a început iar să se mişte, poliţiştii l-au urmărit. Aproape de zori, obiectul a mai fost reperat de alţi doi poliţişti, la o înălţime mai mare, după care a dispărut în spaţiu printr-o mişcare bruscă pe verticală.

Presiunea exercitată din partea Congresului american a obligat comisia însărcinată cu dosarul "Cărţii Albastre" să investigheze în amănunţime acest caz, concluzia trasă fiind aceea că poliţiştii avuseseră de-a face cu o "observare a planetei Venus". Poliţiştii au fost supuşi unei masive campanii de ridiculizare în presă, care a dus la distrugerea familiei unuia dintre ei şi la ruinarea sănătăţii şi carierei sale.

Astfel de tragedii personale în rândurile celor care au experienţa "Întâlnirilor de gradul I" sunt atât de obişnuite, încât ele trebuie, sau ar trebui neapărat considerate caracteristice tipic fenomenului OZN.

"Întâlnirile de gradul II" sunt similare celor de gradul I, cu diferenţa că obiectele zburătoare lasă urmă pe sol iar efectul psihic asupra privitorului este violent şi durabil. Urmele constau în pârjolirea sau uscarea vegetaţiei pe suprafaţa pe care a aterizat obiectul.

Acest tip de întâlnire este deci cu mult mai potrivit pentru investigaţia ştiinţifică, căci în afară de relatările verbale ale fenomenului, mai există şi dovezi materiale ale manifestării lui. Cu toate acestea, investigaţiile ştiinţifice sunt aproape inexistente, pe de o parte pentru faptul că celor mai mulţi cercetători le este teamă să abordeze problema OZN-urilor în general, iar pe de alta pentru că dovezile materiale însăşi ale existenţei lor sunt de obicei neconcludente din punct de vedere ştiinţific sau sunt subiective.

Există un catalog care conţine peste 800 de cazuri de acest tip din 24 de ţări (The Hynek Report). Dovezile materiale sunt neconcludente pentru că nici o porţiune sau bucată de OZN nu a fost autentificată până acum şi pentru că urmele lăsate pe sol sunt uneori la fel de greu de explicat ca şi întâlnirile însăşi. Aceste urme sunt de cele mai multe ori de formă circulară cu un diametru de 6 până la 9 m şi cu o adâncime de 30 cm până la 1 metru; pământul în interior este ars sau deshidratat şi se afirmă că porţiunea rămâne sterilă timp de unul sau doi ani. Analizele chimice ale solului din aceste suprafeţe nu au permis nici o concluzie clară cu privire la posibilele cauze ale acestei sterilităţi.

"Întâlnirile de gradul II" au loc cel mai frecvent, noaptea, în secţiuni mai puţin circulate ale şoselelor. Este vorba aproape invariabil de un obiect luminos care aterizează pe câmpul de lângă şosea sau chiar în mijlocul ei, în faţa unor maşini ale căror motoare sau faruri se opresc sau se sting brusc; pe cei dinăuntru îi cuprinde spaima, ei nerevenindu-şi decât odată cu decolarea OZN-ului; după decolare motorul sau farurile maşinii (martorului ocular) pot fi din nou acţionate, sau îşi revin de la sine.

Cele mai bizare dintre toate rapoartele OZN sunt cele care relatează aşa numitele "Întâlniri de gradul III", pentru că în ele apar şi "fiinţe vii" aşa numiţii "ocupanţi", "omuleţi", "humanoizi" sau "creaturi". Prima reacţie la citirea acestor rapoarte este aceea de a imagina "omuleţi verzi" şi de a considera ca incredibil întregul fenomen, categorisindu-l drept fals sau halucinaţie.

Totuşi, succesul recentului film american SF, numit chiar cu numele acestei categorii de fenomene OZN, "Întâlnire de gradul III" (pentru care Dr. Hynek a fost consultant tehnic), împreună cu rezultatele sondajelor de opinie din 1974, care demonstrează că 54% din cei care ştiu ceva despre OZN-uri cred că ele sunt reale, iar 46% din cei chestionaţi cred în existenţa vieţii inteligente pe alte planete[52], indică gradul din ce în ce mai sporit al acceptării din partea contemporanilor noştri a posibilităţii existenţei reale a inteligenţei "non umane".

Cu alte cuvinte, putem sintetiza situaţia astfel: literatura ştiinţifico-fantastică a oferit imaginile, "evoluţionismul" a oferit filozofia, iar tehnologia erei spaţiale a asigurat plauzibilitatea acestor întâlniri extraterestre.

Ceea ce este surprinzător şi uluitor în acelaşi timp este că asemenea întâlniri au loc încă astăzi, conform mărturiilor multor martori oculari credibili. Deci de importanţă capitală este interpretarea care trebuie dată acestor fenomene: să fie vorba într-adevăr de contacte cu "vizitatorii din spaţiul cosmic", sau avem de-a face cu întâlniri de o cu totul altă natură, explicate însă conform cu "spiritul veacului"? Acestea sunt întrebările care îi preocupă pe cercetătorii fenomenului OZN.

Dr. Hynek recunoaşte că îi vine greu să admită existenţa "Întâlnirilor de gradul III": "Dacă nu mi-ar fi teamă că ultragiez integritatea ştiinţifică, mărturisesc că aş fi gata să omit din toată inima acest capitol al cercetărilor referitoare la OZN-uri" (The UFO Experience).

Dar cum scopul Dr. Hynek este acela al obiectivităţii ştiinţifice, lui îi este imposibil să ignore multitudinea cazurilor atât de bine documentate ale acestui ciudat fenomen. Dintre cele aproape 1250 de cazuri de întâlniri extraterestre la mică distanţă descrise de Dr. Jacques Vallee, 750 menţionează aterizarea unei nave spaţiale, şi mai mult de 300 dintre acestea specifică prezenţa "humanoizilor" în interiorul sau în jurul navei; o treime din aceste cazuri sunt documentate de mai mulţi martori pentru fiecare caz în parte.

Într-unul din cazurile cu "humanoizi" ce a avut loc in noiembrie 1961 în nordul SUA, patru bărbaţi care se întorceau de la vânătoare au observat prăbuşirea unui obiect în flăcări, ce parcă era un avion. Când au ajuns la locul "prăbuşirii" toţi au văzut un obiect alungit de formă cilindrică înfipt oblic în pământ şi cu patru figuri, după toate aparenţele omeneşti în jurul lui.

Bărbaţii s-au deplasat în oraşul din apropiere pentru a anunţa poliţia, iar când s-au întors la locul respectiv n-au mai văzut decât nişte luminiţe roşii, obiectul dispărând fără a lăsa nici un fel de urmă, deşi terenul era noroios. După ce ofiţerul de poliţie a plecat cuprins de uimire, cei patru au văzut din nou obiectul venind spre sol ca o lumină roşiatică. S-au întors la casele lor cu sentimentul ciudat că a existat o porţiune de timp "pierdută" în timpul nopţii.

În ziua următoare, unul din cei patru a fost vizitat la lucru de către mai mulţi indivizi "cu înfăţişare oficială", care i-au pus întrebări despre incident şi apoi l-au condus acasă în maşina lor, cerându-i să nu dezvăluie nimănui cele întâmplate. Vânătorul a presupus că respectivii erau anchetatori ai Forţelor Aeriene ale SUA care încearcă să escamoteze existenţa vreunei "maşini secrete".

Toţi cei patru protagonişti ai întâmplării au rămas extrem de marcaţi de pe urma ei şi după şase ani unul dintre ei s-a simţit obligat să povestească totul unui agent al Trezoreriei Statelor Unite (Edge of Reality).

Momentele principale ale acestei relatări sunt tipice pentru multe din seria "Întâlnirilor de gradul III". Un caz uşor diferit îl constituie faimoasa "aterizare" OZN de la Kelly, care a fost investigat în amănunţime, atât de poliţie şi de Forţele Aeriene, cât şi de cercetători independenţi.

În seara şi noaptea de 21 august, 1955, locuitorii unei ferme patru adulţi şi şapte copii - au avut o întâlnire prelungită cu "umanoizii".

Fiul cel mare al acestei familii (adolescent) a văzut un